„pentru a-i prezenta omagiul cuvenit” lui Aramburu962. Scriitorul a declarat că istoria Argentinei era „caracterizată de atrocităţi şi fapte de vitejie” şi a condamnat din nou abuzurile înfăptuite de regimul peronist.
Cu toate acestea, generalul Lanusse, conducătorul juntei militare, a perseverat în negocierile lui secrete cu liderii peronişti, până la urmă ajungând la o înţelegere onorabilă prin care candidaţii peronişti, dar nu şi Perón, puteau participa la alegerile din martie 1973. Lanţul evenimentelor care vor duce la reîntoarcerea lui Perón fusese pus în mişcare – Hector Cámpora, marioneta lui Perón, a câştigat preşedinţia în martie şi imediat a modificat legea, permiţându-i lui Perón să candideze la viitoarele alegeri.
Borges a rămas neclintit în atitudinea lui antiperonistă. Când Cámpora a câştigat alegerile din martie, Borges a declarat unui ziar italian că cei care îl votaseră erau „şase milioane de idioţi”: ar fi plecat în exil, dacă ar fi putut, dar aşa ceva era imposibil: „Mama are 96 de ani şi este grav bolnavă… Şi, oricum, ce să facă un orb de 74 de 962 Menţionat în Clarín, 30 decembrie 1971.
ani în Londra sau Paris?”963 Borges era convins că peroniştii se vor răzbuna pe inamicii cunoscuţi, cum era şi el, adevărul este însă că
celebritatea lui internaţională îl făcea de neatins din punct de vedere politic. Până şi Perón se ferea să-l critice în public: întrebat de un jurnalist ce crede despre Borges, Perón a replicat: „Dacă l-am suportat timp de zece ani cât am fost la guvernare, nu văd de ce n-am face-o mai ales acum, când este bătrân”964. Şi când s-a aflat, prin iunie 1973, că Borges se gândea să renunţe la funcţia de director al Bibliotecii Naţionale, oficialii peronişti, îngrijoraţi de publicitatea negativă ce avea să rezulte dintr-un asemenea gest, l-au asigurat că
poate rămâne pe post cât doreşte965. Borges însă simţea că nu era de demnitatea lui să rămână în poziţia de director, pe care, în definitiv, o datora Revoluţiei de Eliberare, odată cu probabila revenire a lui Perón în Argentina, aşa că s-a hotărât să demisioneze, gest pe care îl va face la momentul oportun, în octombrie 1973.
Victoria lui Cámpora, după cum s-a dovedit mai târziu, a servit mai mult la acutizarea divergenţelor din cadrul mişcării peroniste şi mai puţin la aplanarea lor. Imediat după alegeri, peroniştii de stânga au început să ocupe clădirile publice, ca şi cum s-ar fi pregătit de un atac frontal asupra statului burghez. Perón însă nu era interesat de instalarea dictaturii proletariatului. Omul lui de paie, Cámpora, a încheiat un „pact social” între patroni şi sindicatele muncitoreşti în încercarea de a stabiliza economia. Gherilele urbane nici nu au vrut să audă de aşa ceva şi au continuat campania de atentate cu bombe şi 963 La Stampa din Torino, 29 mai 1973, menţionat în La Prensa, Buenos Aires, 30 mai 1973.
964 La Nación, 8 aprilie 1973.
965 Interviu cu Fermín Chávez, Buenos Aires, 20 noiembrie 1995. Vezi şi „Fidelio”
(pseudonimul lui Arturo López Peña), „Para seis cuerdas: milongas con variaciones” în Pueblo Entero, Buenos Aires, mai 1980.
asasinate. Perón s-a hotărât să se întoarcă în Argentina înainte ca situaţia să scape de sub control; Cámpora a demisionat şi în septembrie an fost organizate noi alegeri pe care Perón le-a câştigat cu 62% din voturile populaţiei. Revenit la conducerea ţării, Perón a aplicat o politică social-democrată surprinzător de moderată. A menţinut pactul social şi a reuşit să micşoreze inflaţia şi să majoreze salariile. După ce şi-a consolidat puterea, a abordat problema gherilelor, repudiindu-i pe Montoneros şi adoptând legi aspre împotriva activităţilor subversive. Dar s-a făcut că nu bagă în seamă
activităţile unei organizaţii funeste care se autointitula Alianţa Anticomunistă Argentiniană – cunoscută drept „Triplul A” – şi care a început operaţiunile împotriva stângii revoluţionare la începutul anului 1974, răpindu-i şi ucigându-i pe militanţii cunoscuţi.
Borges a continuat să-l critice pe Perón, influenţa lui nefiind deloc neglijabilă. Pe 10 decembrie 1973, Newsweek publica un interviu cu el care atingea şi situaţia politică din ţara lui; scriitorul nu se sfia să-l înfiereze pe Perón, numindu-l „un politician de mâna a doua”. Acel număr din Newsweek a fost interzis în Argentina. Şi totuşi, Borges era prizonierul unui anacronism: îşi închipuia că are o confruntare directă cu „tiranul” şi chiar a scris o povestire, Avelino Arredondo, despre tânărul cu acelaşi nume care, în 1897, l-a asasinat cu sânge rece pe preşedintele Uruguayului966. Dar, lăsându-se în voia unor fantezii precum Sudul, Cultul vitejiei şi Pumnalul, trebuie să fi ştiut cât de ineficiente erau acestea, fiind doar un mijloc de a-şi da în vileag frustrarea faţă de caracterul pervers al politicii.
Perón nu a rezistat la putere mai mult de nouă luni. Avea 78 de ani, era suferind şi, pe 1 iulie 1974, a murit în exerciţiul funcţiunii.
966 „Avelino Arredondo” a apărut prima dată în El libro de arena, 1975. Vezi OC III, pp. 62–65.
Conform constituţiei, locul i-a fost luat de vicepreşedinte, nimeni alta decât cea de a treia soţie, María Estela, cunoscută şi sub numele de „Isabelita”, o fostă dansatoare într-un club de noapte pe care o întâlnise în Panama şi o femeie lipsită de absolut orice experienţă
politică. În consecinţă, situaţia din ţară a scăpat repede de sub controlul Isabelitei: pactul social s-a prăbuşit, iar măsurile ulterioare de stabilizare nu au avut niciun efect asupra grevelor uriaşe organizate de sindicatele muncitoreşti împotriva propriului guvern peronist. Căutând să se folosească de vidul de putere, gherilele şi-au dublat eforturile de a provoca o criză revoluţionară care să doboare sistemul capitalist.
După moartea lui Perón şi Borges şi-a pierdut direcţia. Cât timp a fost preşedinte Perón, ştia pe cine să dea vina pentru situaţia care se deteriora din ce în ce mai mult, dar, odată cu dispariţia acestuia, scriitorului i-a venit mult mai greu să-şi dea seama ce se petrecea în ţară. Borges pur şi simplu nu înţelegea ce încercau să facă
Montoneros. Pretenţia lor, de a fi moştenitorii „barbarilor gauchos”
în războaiele purtate împotriva oligarhiei, părea să inverseze, dacă
nu chiar să anihileze finalitatea istoriei Argentinei ca naţiune postcolonială. După cum declara Borges unui jurnalist:
Cred că a aparţine unei ţări înseamnă în primul rând a face un jurământ de credinţă: trebuie să te „simţi” parte din acea ţară. Când, în 1816, s-a luat hotărârea de a înceta a mai fi spanioli pentru a deveni argentinieni, cuvântul „argentinian”
nu însemna absolut nimic, dar nu cred că Laprida şi ceilalţi membri ai Congresului de la Tucumán au vrut să devină gauchos sau indieni; o astfel de viziune i-ar fi îngrozit967.
Montoneros, cu alte cuvinte, încălcau crezurile întemeietorilor, 967 Interviu în La Nación, 24 noiembrie 1974
ameninţând consensul care dusese la naşterea naţiunii.
Atât de derutat era Borges de întorsătura evenimentelor, încât renunţase la orice viziune despre patrie – din partea lui, modul în care Montoneros concepeau viitorul Argentinei putea fi la fel de valabil ca oricare altul. Într-un sonet adresat unui prieten, scriitorul Manuel Mujica Láinez, scris prin 1974, scriitorul observa că, la fel cum Scriptura are tot atâtea înţelesuri pe câţi cititori, atâtea sunt şi versiunile patriei968. Ideea lui despre patrie era doar o „amintire” a unor „lame de cuţite”, „cu ţanţoşi fanţi şi vajnici”, o amintire care îl face să regrete dispariţia Argentinei pe care o cunoscuse cândva.
Sonetul se încheia cu tristele versuri „Manuel Mujica Láinez, cândva noi am avut/ O patrie – ţii minte? –, tărâm pe veci pierdut”cxxxiii.
Borges ajunsese să creadă că adevărata cauză a problemelor ţării nu era o anumită ideologie sau viziune politică, ci pierderea generală
a valorilor. De aceea considera că era nevoie ca fiecare individ să
acţioneze cum îi dicta conştiinţa, fiindcă omul „ştie dintr-un instinct etic când trebuie să facă bine”; acest „instinct etic” era singurul remediu împotriva bolii care afecta Argentina969:
Ţara noastră trece printr-o criză morală. Am ajuns să ne închinăm luxului, banilor şi altor mituri şi dogme. Cred că avem o ţară venală. Nu am nicio reţetă de salvare, niciun panaceu. Tot ce pot este să-mi fac datoria cinstit, de la o zi la alta.
Tot ce pot recomanda este sinceritatea, onestitatea970.
Această insistenţă asupra nevoii de „instinct etic” presupunea 968 „A Manuel Mujica Láinez” a apărut prima dată în La moneda de hierro, Emecé: Buenos Aires, 1976. Vezi OC III, p. 133.
969 Interviu în La Nación, 24 noiembrie 1974
970 Conferinţă susţinută în faţa Peña El Ombú la Plaza Hotel, după cum menţionează La Nación, 9 septembrie 1975.
totuşi o neîncredere continuă în voinţa poporului. În ciuda acceptării câtorva definiţii posibile despre ce înseamnă patria, Borges rămânea prizonierul contradicţiei spre care fusese condus de Perón – îşi dorise întotdeauna să fie martorul creării unei ordini democratice autentice în Argentina, dar încă se mai îndoia că poporul este pregătit de democraţie. Revenirea lui Perón nu făcuse decât să-i confirme dubiile din 1955, Borges agăţându-se în continuare, chiar dacă nu cu toată tragerea de inimă, de o viziune elitistă a situaţiei politice: „Am fost liberal cândva, declara el într-un interviu, dar acum nu mai sunt. Cred că aş sprijini o dictatură luminată, atât timp cât nu ar fi demagogică”971. Şi totuşi, dacă scriitorul credea în morală
ca soluţie la necazurile naţiunii, cine putea oferi exemplul moral?
Singurul răspuns părea a fi elita etică, aptă să conducă printr-o
„dictatură luminată” care să ţină în frâu instinctele josnice ale oamenilor.
În noiembrie 1974, guvernul Isabelitei Perón a declarat stare de urgenţă în ţară, fapt care practic dădea mână liberă armatei ca să
