„până sosi-va ceasul de galben asfinţit”, şi apoi invoca viziunile altor tigri şi ale blănurilor lor de aur, precum şi alte imagini ale aurului –
Zeus şi „metalul iubitor”, inelul de aur din Edde care în fiecare a noua noapte zămisleşte nouă inele, şi fiecare dintre aceste inele zămisleşte alte nouă, multiplicându-se la nesfârşit956.
Acestea nu erau amintiri ale unor experienţe adevărate – erau tigrii de aur ai dorinţei, ai aspiraţiilor îndelungate care nu se materializaseră niciodată, care îl derutaseră la fel cum broasca ţestoasă îl derutase pe Ahile. Dar strigătele de dorinţă ale lui Borges după tot ce nu putea atinge erau în final acoperite de o răbufnire şi mai aprigă de dorinţă:
Voi, asfinţituri! Voi, tigri! Voi, fulgerări
Ale mitului şi ale epocii!
Văd un aur mult mai preţios, părul tău,
Pe care-l jinduiesc aceste mâinicxxx.
Dorinţa lui de a o avea pe María Kodama era îndeajuns de puternică pentru a-l despovăra de amintirile nefericite şi de iluziile pierdute. Dar, după ce a revenit în Buenos Aires, Borges a căzut din nou pradă regretului după acele ocazii ratate în trecut. Pe 18 iunie 956 „El oro de los tigres” a apărut prima dată în culegerea cu acelaşi titlu. Vezi OC
II, p. 515.
1972, publica un sonet numit Pierdută viaţă (Lo perdido) în care se întreba: „Viaţa unde-i, ce-ar putea să fie/ Dar n-a mai fost?” şi încheia invocând „Mă aştepta iubita-n asfinţit, / Oare-aştepta-va până la sfârşit?”957cxxxi Acel „oare” sugerează incertitudinea, îndoiala în privinţa supravieţuirii dragostei lui pentru María Kodama în condiţii atât de potrivnice.
Era o îndoială cu siguranţă agravată de ştirea morţii subite a lui Norah Lange. Deşi nu se plânsese de nimic până atunci, în dimineaţa zilei de 6 august Norah s-a trezit cu o durere îngrozitoare de cap şi şi-a pierdut cunoştinţa; a fost chemată o ambulanţă, dar Norah a murit în urma unei hemoragii cerebrale în drum spre spital 958 .
Câteva luni mai târziu, starea sănătăţii mamei lui Borges a început să
se deterioreze. Această înrăutăţire bruscă pare să se fi datorat unui bob de năut care i se înţepenise în gât producându-i dureri mari până a fi înlăturat prin operaţie959. Având deja 96 de ani, Doña Leonor a fost doborâtă de acest şoc fizic şi şi-a pierdut legendara poftă de viaţă: nu a mai ieşit din casă, a început să slăbească şi, până
în 1973, aproape că nu s-a mai dat jos din pat.
Aceste două femei – Norah Lange şi Leonor Acevedo – au personificat conflictul fundamental care a distrus speranţele tinereţii lui Borges. Pe 3 iunie 1973, scriitorul a publicat în La Nación un poem numit Eu (Yo), în care atributele personalităţii sunt „oţelul ruginit/
Al spadei şi… un disc în asfinţit”960. Spada simbolizează obsesia mamei pentru gloria trecută a familiei, în timp ce asfinţitul fusese 957 „Lo perdido” a apărut prima dată în La Nación, 18 iunie 1972, ulterior fiind inclus în El oro de los tigres. Vezi OC II, p. 477.
958 Susana Lange, scrisoare din 16 decembrie 2000
959 Interviu cu Donald Yates, St. Helena, California, 27 martie 1999
960 „Yo” a fost inclus ulterior în La rosa profunda, 1975. Vezi OC III, p. 79.
imaginea primordială pe care o împărtăşise cu Norah Lange în zilele ultraismului, cu toate că acum era „în aur, umbră, neant împrăştiat”.
O altă aluzie din poem se face ecoul acelor pasiuni neostoite din tinereţe: „Sunt cel ce vede prorele din port”. Cuvântul „proră”
trimite desigur la revista lui, Proa, amintind de pornirile revoluţionare de la începutul carierei, ca poet avangardist. Borges însă renunţase la „aventura” avangardei în favoarea „ordinii” şi, drept rezultat, nu ridicase pânzele pe mările învolburate ale vieţii, ci rămăsese în port, la adăpost, spre a sfârşi drept „cel ce-ar vrea acum să fie mort”, un om ce „-n casă-nchis cuvinte potriveşte”cxxxii. Prin urmare, la începutul anului 1973 Borges se afla suspendat între apus şi răsărit, între amintirile trecutului şi incertitudinile viitorului – şi începea să pună la îndoială chiar şi capacitatea „noii Beatrice” de a-l face să scape de senzaţia din ce în ce mai apăsătoare că îşi irosise viaţa.
Temerile lui Borges că dragostea lui pentru María ar putea fi strivită de greutatea trecutului său nefericit erau exacerbate de evenimentele de pe scena politică. În primele luni ale anului 1973, existau toate premisele ca Juan Perón să revină la putere, căci peroniştii reuşiseră să facă din Argentina o ţară neguvernabilă de la înlăturarea liderului lor cu aproape 20 de ani în urmă. Radicalul Frondizi fusese urmat la preşedinţie de un alt radical, Arturo Illia, dar niciunul din ei nu ar fi putut să supravieţuiască politic fără să se înţeleagă în secret cu Perón. În 1966, o lovitură de stat militară
adusese la putere o juntă condusă de generalul Juan Carlos Onganía, care a reuşit să-i ţină la respect pe peronişti până în mai 1969, când în oraşul industrial Córdoba a avut loc o revoltă extraordinară, condusă de studenţi şi muncitori care protestau împotriva reducerii cheltuielilor în sectorul social. Autoritatea lui Onganía s-a deteriorat brusc după acest episod – sindicatele muncitoreşti peroniste au
reluat protestele, iar junta s-a trezit asaltată periodic de greve şi tulburări de stradă.
Una dintre consecinţele revoltei din Córdoba a fost convingerea din ce în ce mai fermă a studenţilor radicali că statul capitalist poate fi răsturnat prin violenţă revoluţionară directă. Tinerii revoluţionari peronişti au alcătuit o armată de gherilă cu scopul de a lansa un război de „eliberare naţională” împotriva „oligarhiei” fermierilor şi a companiilor multinaţionale care dominau economia şi exporturile Argentinei. Autointitulându-se „Montoneros”, ca şi forţele neregulate ale gauchos care se războiseră cu liberalii din Buenos Aires în secolul al XIX-lea, gherilele au început lupta armată
împotriva statului în 1970, în acelaşi timp concurându-i pe şefii peronişti din vechea gardă în controlarea sindicatelor muncitoreşti.
În martie 1970, Montoneros l-au răpit pe unul dintre artizanii răsturnării lui Perón, generalul Pedro Aramburu, conducătorul Revoluţiei de Eliberare din 1955. Scopul lor era de a descoperi mormântul Evitei, al cărei sicriu fusese ascuns de un grup de militari în 1955. Întrucât nu a putut să ofere această informaţie, Aramburu a fost ucis cu sânge rece. Rămăşiţele lui pământeşti, au anunţat Montoneros, nu aveau să fie date familiei până când nu aflau unde se găseşte sicriul Evitei.
Uciderea lui Aramburu a creat confuzie la nivelul înaltului comandament al armatei, unde au început imediat luptele intestine care, un an mai târziu, s-au soldat cu preluarea puterii de către generalul Alejandro Lanusse; noul comandant a încercat să ajungă la un compromis cu Perón, care să permită forţelor armate să se retragă
de pe scena politică fără să-şi piardă credibilitatea. În timp ce zvonurile privind negocierile secrete dintre juntă şi peronişti deveneau din ce în ce mai frecvente, Borges s-a simţit dator să-şi avertizeze compatrioţii să nu facă gestul fatal de a-l chema pe Perón
din exil. Nu mult după întoarcerea lui din Londra, în mai 1971, scriitorul s-a alăturat unui comitet, Comision Promotora de Concentración Cívica en pro de la República, care urmărea să-i cheme pe cetăţeni „în sprijinul Republicii” şi, bazându-se pe prestigiul imens de care se bucura în Argentina, a transmis presei o declaraţie în care îl critica vehement pe Perón fiindcă îşi trădase responsabilităţile de conducător:
Ţinând cont că practic era atotputernic, ar fi putut instiga masele la revoltă
punându-le în faţă, prin propriul exemplu, un nou set de idealuri; dar el nu a făcut decât să imite de o manieră grosolană şi grotescă cele mai ignobile trăsături ale oligarhiei luminate pe care se prefăcea că o atacă961.
Borges numea regimul lui Perón „imitaţia noastră de fascism” şi afirma că Perón corupsese sufletul poporului prin hoţie, numită
eufemistic „tranzacţii comerciale”, prin torturarea adversarilor, prin confiscarea averilor, prin umplerea închisorilor cu deţinuţi politici, prin cenzura nediscriminatorie, prin arderea arhivelor şi a bisericilor, prin executarea muncitorilor şi prin abolirea libertăţii. De asemenea, Borges îşi exprima dezgustul faţă de tendinţa generală de a nu opune rezistenţă dictatorului: „Atâtea groaznice tablouri zâmbitoare şi nicio singură caricatură; atâtea panegirice interesate şi nicio singură satiră!”
Borges s-a hotărât să publice această declaraţie, numită „Legendă
şi realitate” (Leyenda y realidad) pe 25 mai 1971, ziua naţională a Argentinei, dar avertismentul lui a trecut neobservat. Câteva luni mai târziu, Montoneros au dat o lovitură de imagine senzaţională
când au descoperit rămăşiţele Evei Perón într-un cimitir din Milano, 961 Menţionat în La Razón, 26 mai 1971.
unde fusese îngropată sub un nume fals. În septembrie, sicriul a fost adus la reşedinţa lui Perón din Madrid, unde a fost păstrat ca o relicvă sacră a mişcării în podul casei. Declaraţiile potrivit cărora cadavrul Evitei fusese desfigurat de militari i-au înfuriat pe admiratorii ei; dar Borges şi susţinătorii lui nu s-au lăsat impresionaţi de accentuarea tensiunii politice din Argentina şi, în decembrie 1971, Agrupación Democrática Argentina a organizat o ceremonie la mormântul generalului Aramburu în amintirea lui şi pentru reafirmarea principiilor Revoluţiei de Eliberare antiperoniste.
Borges a fost una dintre cele câteva personalităţi care s-au adresat celor prezenţi, ulterior explicându-le jurnaliştilor că procedase astfel
