descria ca fiind o femeie formidabilă, o catolică neînduplecată, care şi-ar fi dorit să se călugărească şi pentru care credinţa catolică era singura posibilă. Bunica o ducea la liturghie, o punea să spună
rugăciunile şi, în general, încerca să facă din ea o adevărată cuvioasă.
La sfârşit de săptămână, fetiţa avea voie să-şi vadă tatăl, care o scotea la plimbare sau o ducea la muzeu. Pentru María aceste ieşiri erau o evadare bine-venită din atmosfera închisă, sufocantă, a căminului; fireşte, se simţea atrasă şi de moştenirea japoneză a tatălui ei, care o învăţa primele noţiuni ale limbii lui materne şi îi povestea despre istoria zbuciumată a Japoniei. Fetei îi plăceau îndeosebi poveştile cu samurai şi era fascinată de codul onoarei şi faptele lor de vitejie. Elemente ale respectului japonezilor pentru etichetă şi valorile samurailor erau evidente în felul în care se purta tatăl ei faţă de ea: era foarte ceremonios, în spaniolă preferând să i se adreseze cu usted decât cu familiarul tú, şi îi insufla un sentiment al onoarei, accentuând importanţa responsabilităţii individuale. Ca shintoist, privea viaţa fără nicio urmă de dogmatism – nu-i interzicea nimic, ci doar o lămurea asupra consecinţelor posibile ale acţiunilor ei. Dacă, de pildă, voia să se caţăre într-un copac, tatăl ei îi spunea care sunt pericolele şi adăuga că, dacă păţea ceva, nu avea niciun rost să vină plângând la el.
Tatăl japonez şi bunica spaniolă nu dădeau ochii unul cu altul.
Când bunica îi vorbea despre Dumnezeu, Rai şi Iad, María îşi întreba tatăl ce însemnau toate acestea şi tatăl îi spunea că, atunci când va fi mare, va putea să descopere singură ce şi cum, şi să aleagă dacă să
creadă sau nu în aşa ceva. Când era mică, îşi dorise să se facă
marinar şi să pornească în aventură pe mare, dar bunica o descurajase, spunându-i că femeile nu au fost menite să fie marinari.
María înţelesese şi cum se năruiseră aspiraţiile mamei ei, care îşi dorise să devină pianistă, dar nu fusese în stare să-şi împlinească
ambiţia. Până la urmă se lăsase modelată de aşteptările tradiţionale ale femeilor hispanice – mama îi cumpăra păpuşi şi îi spunea că, la maturitate, va avea şi ea copiii ei. Pentru micuţa María o asemenea perspectivă era înfricoşătoare, fata întrebându-şi tatăl dacă oamenii erau obligaţi să se căsătorească; tatăl îi răspundea că nimeni nu o putea sili să facă ceva împotriva voinţei ei. Tatăl o trata la fel cum şi-ar fi tratat propriul băiat şi fata reacţiona în mod corespunzător; îi explica Maríei că era o fiinţă umană cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca oricare alta.
Prinsă între valorile tradiţionale ale bunicii spaniole şi individualismul etic al tatălui japonez, María se simţea descolocada,
„stingheră”, în relaţiile cu alte persoane – avea puţine prietene, nu avusese niciun prieten şi îşi petrecea timpul cu îndeletniciri solitare precum înotul, echitaţia şi lectura. Fără îndoială, faptul că era pe jumătate japoneză constituia un obstacol în calea acceptării ei fără
rezerve în Argentina acelei perioade, dar, datorită influenţei cumpănitoare a tatălui, identitatea ei japoneză era şi o sursă de energie: o ajuta să reziste încercărilor celorlalţi de a o modela, de a-i impune un set de valori care poate că nu i se potriveau, fiindcă
tânăra ajunsese să se teamă de autoritatea bunicii, care ameninţa să o înglobeze într-o lume a catolicismului fanatic sau să o oblige să
accepte o definiţie foarte îngustă a locului femeii în societate.
María avea să devină o persoană extrem de introvertită şi de încrezătoare în forţele ei: fiind un copil singuratic şi petrecându-şi o mare parte din timp în compania cărţilor, s-a simţit împresurată de o lume aparte, o lume care îi oferea foarte multe perspective, dar îi şi refuza multe altele. Tânăra era pregătită să-şi apere lumea interioară
indiferent de sacrificii, fiindcă reprezenta esenţa a ceea ce simţea ea că este în mediul oarecum ostil în care crescuse. Borges a sesizat cât de independentă era María încă de la începutul prieteniei cu ea. Pe
când era studentă la universitate, a invitat-o într-o excursie în afara oraşului, dar tânăra a refuzat invitaţia fiindcă se pregătea pentru un examen. Refuzul ei l-a iritat pe Borges, care a insistat ca fata să
meargă cu el, María însă nu a cedat, considerând că, dacă nu se prezintă la examen, exista pericolul să nu-l mai poată da niciodată.
Cei doi s-au contrat mai mult timp pe subiectul acesta; Borges s-a supărat, dar până la urmă a acceptat decizia ei951. Scriitorul trebuie să
fi fost intrigat tocmai de această fermitate a Maríei căci, spre deosebire de atâtea alte tinere linguşitoare care se folosiseră de faima lui ca să-şi facă o carieră literară, María era în stare să i se opună. În plus, stăpânirea ei de sine venea într-un contrast benefic cu atitudinea echivocă pe care o avusese Borges din cauza loialităţii împărţite între mamă şi tată. Spiritul ei independent trebuie să-l fi atras cu atât mai mult pe Borges cu cât acesta ştia de-acum că dilema din care nu putea ieşi se datora încercărilor lui de a nu împlini aşteptările mamei şi de a le împlini pe cele ale tatălui: niciodată nu reuşise să-i înfrunte pe cei doi cu adevărat.
Din punctul ei de vedere, María fusese iniţial atrasă de Borges pentru că în el găsise un spirit ce îi amintea de spiritul tatălui ei: putea împărtăşi cu el valorile estetice şi principiile etice pe care le susţinuse tatăl ei. Dar, familiarizându-se cu opera lui, tânăra a fost intrigată de nefericirea care răzbătea din ea. Unul dintre poemele ei preferate era al doilea din cele Două poeme englezeşti, scrise în 1934, care se sfârşea cu rugămintea adresată unei femei nenumite: „Îţi pot da singurătatea mea, întunericul meu, foamea inimii mele; încerc să
te cumpăr cu nesiguranţa mea, cu primejdia, cu înfrângerea”.
Cunoscându-l mai bine, a ajuns să aprecieze realitatea acestei
„foame” emoţionale ascunse în spatele politeţii; caracterul lui 951 Vezi interviu cu María Kodama publicat în La Razón, 13 noiembrie 1985.
Borges, intuia ea, era alcătuit din „pasiune şi pudoare”, (pasión y pudor) 952 , şi în timp ce îi citea în unele dintre cele mai sumbre perioade ale nefericitei lui căsnicii, trebuie să fi simţit profunzimea pasiunii neexprimate zăgăzuite în acel bărbat orb, neajutorat. Drept rezultat, între ei se înfiripase o afecţiune tacită, o afecţiune care trebuia să rămână nedeclarată până când Borges se hotăra să o părăsească pe Elsa, iar di Giovanni îi înlesnea despărţirea.
După întoarcerea la Buenos Aires în 1971, Borges s-a hotărât să
înveţe islandeza veche împreună cu María ca să ţină vie flacăra ce fusese aprinsă în Islanda. Recunoştea că, la vârsta lui, nu spera să
ajungă prea departe cu învăţarea acelei limbi, dar asta nu mai conta fiindcă, după cum spunea el într-un poem, căutarea acelei limbi străvechi nu fusese inspirată de nimic altceva decât de „Iubirea doar nesocotită, Islanda”953cxxviii.
Şi totuşi, dragostea descoperită în Islanda trebuia adaptată la realităţile vieţii de zi cu zi din Buenos Aires; chiar în timp ce elabora Ulrica şi Noaptea darurilor în a doua jumătate a anului 1971, Borges a devenit preocupat de absenţa ocaziilor de a dezvolta relaţia lui cu María. Nepunând la socoteală restricţiile impuse de infirmitatea lui, se întorsese în micul apartament pe care îl împărţea acum cu mama lui şi cu menajera. Doña Leonor avea 95 de ani şi, deşi fragilă, încă
mai era activă şi vioaie, motiv pentru care Borges nu putea fi sigur de reacţia ei la legătura cu o femeie atât de tânără precum María Kodama. În plus, mai era şi Norman Thomas di Giovanni care îl presa cu traducerile: E.P. Dutton trebuia să scoată ediţia în engleză a Relatării lui Brodie chiar în anul acela, Poeme alese pentru Delacorte 952 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999.
953 „A Islandia” în El oro de los tigres, Emecé: Buenos Aires, 1972. Vezi OC II, p . 509.
Press era aproape gata, urmând să apară în 1972, şi mai era şi noua culegere de poeme, Elogiul umbrei, care aştepta să fie transpusă în engleză.
Pe Borges începuseră să-l irite termenele şi condiţiile impuse de editori, şi nu mai suporta să fie deranjat cu traducerile. Avea mintea în altă parte: pe 19 septembrie 1971, publica un poem în La Nación în care declara: „O singură femeie-i grija ta. / La fel cu celelalte. Este ea”954cxxix. La începutul anului 1972, s-a hotărât să încheie socotelile cu di Giovanni. Cei doi se vor revedea de abia după zece ani şi, chiar dacă ulterior vor mai fi câteva scurte întâlniri, prietenia lor nu va mai fi ca înainte. Americanul însă îl ajutase pe Borges să devină
cunoscut în ţările vorbitoare de limba engleză; îl învăţase pe Borges, care era total lipsit de simţ practic, cum să facă bani din scris şi, nu în ultimul rând, îi înlesnise eliberarea dintr-o căsnicie nefericită. De aici înainte, di Giovanni va lucra singur la traducerile contractate pentru E.P. Dutton.
În aceeaşi perioadă a rupturii de di Giovanni, îl găsim pe Borges îngrijorat că şi-ar putea irosi din nou dragostea – simţea că viaţa îi era suspendată între trecutul nefericit şi un viitor nesigur. Într-un poem datat 9 martie 1972, îşi descria „zilele şi nopţile” ca fiind
„întreţesute cu amintiri şi teamă”, unde teama este „o formă de speranţă”955. Viaţa lui fusese mereu „un Ianus, cu o faţă la apus şi una la răsărit”, şi cu toate că se hotărâse să „sărbătorească” viitorul imediat, nu putea izgoni „de neîndurat-amintire a unor locuri din Buenos Aires/ în care n-am fost fericit/ şi-n care nicicând nu voi cunoaşte fericirea”.
La zece zile după scrierea acestui poem, Borges a plecat în 954 „Al Triste” a fost inclus ulterior în El oro de los tigres, 1972. Vezi OC II, p. 493.
955 „East Lansing” a apărut prima dată în El oro de los tigres, 1972. Vezi OC II, p. 512.
Michigan, însoţit de Mariana Grondona, o veche prietenă de familie.
Acolo urma să primească titlul de Doctor Honoris Causa de la Michigan State University, unde prietenul şi traducătorul lui, Donald Yates, era profesor de spaniolă. În Statele Unite, Borges a scris un alt poem pornind de la ideea suspendării între trecut şi viitor. În Aurul tigrilor (El oro de los tigres) apela la amintirile din copilărie, când se uita la tigrul din Grădina Zoologică din Palermo
