Aflat din nou la această fatidică răscruce de drumuri, Borges şi-a amintit de femeia care fusese prima Beatrice pentru Dante al lui, femeia care, cu ani în urmă, refuzase să-i ofere darul dragostei. Acea 927 Susana Lange, scrisoare din 16 decembrie 2000.
928 Ibid.
929 „Browning resuelve ser poeta” a apărut prima dată în La Nación, 1 noiembrie 1970, ulterior fiind inclus în La rosa profunda, 1975. Vezi OC III, p. 82.
respingere îi rămăsese înfiptă în minte ca un moment etern, limpede ca diamantul în neîndurătoarea lui claritate. Într-un poem datat 2
noiembrie 1970, Borges invoca o femeie nenumită, „înaltă seara, trufaşă şi-adorată”; femeia traversează „grădina castă” şi se aşază
„chiar în lumina/ ireversibilului, clipă pură/ dăruită nouă de această
grădină şi de imaginea/ nobilă, tăcută”cxx. O vede „aici şi acum”, dar şi în alte timpuri şi locuri – într-un „amurg străvechi”, coborând treptele unui templu care de atunci s-a prefăcut în ţărână sau
„inspirând parfumul unui trandafir în Anglia”; poate fi găsită
„oriunde există muzică”, „în hexametrii Greciei”, „în singurătăţile noastre care o caută”, „în seninul unui balcon/ care dă spre apusuri şi grădini”. Poemul se încheie pe un ton melancolic, ce îi aminteşte autorului de un adevăr inevitabil – „în spatele miturilor şi a măştilor/ este sufletul, care e singur”.
Dar, oricât de vie ar fi fost amintirea pierderii, indiferent de temerile provocate de hotărârea lui de a-şi încerca iar norocul cu dragostea, Borges a decis să o invite pe María Kodama în Islanda. Ce nu ştia el la vremea aceea era că María plănuia în secret să meargă şi ea în Anglia, ca să-i facă o surpriză apărând la Oxford, în timpul ceremoniei de acordare a titlului de doctor930. Invitaţia lui Borges a forţat-o însă să-şi dezvăluie planurile. Scriitorul a aflat cu încântare că tânăra ţinea îndeajuns la el ca să meargă în Anglia de dragul lui; mai exista însă o surpriză – schimbând avioanele ca să includă şi Islanda în itinerariul ei, María a aflat că va trebui să facă o escală de câteva zile la Oslo, înainte de a lua avionul de Reykjavik931. Acea abatere din drum a Maríei trebuie să fi fost încărcată de semnificaţii pentru Borges, căci Oslo, desigur, era oraşul în care Norah locuise un 930 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.
931 Ibid.
an de zile şi Norah îl refuzase chiar după întoarcerea de la Oslo. Dar oare această coincidenţă era prevestitoare de bune sau de rele? Din nou Borges se afla suspendat între fericire şi dezastru: „pelerinajul”
în Islanda avea să-i arate dacă eşecurile trecutului se vor repeta sau, în sfârşit, va scăpa de ele cu ajutorul Maríei Kodama.
La sfârşitul lunii martie 1971, Borges a plecat cu di Giovanni şi soţia acestuia (americanul se căsătorise recent) în Statele Unite.
Reputaţia lui literară era la apogeu, drept care vizita lui a devenit un şir nesfârşit de decernări de premii, conferinţe şi lecturi în săli pline ochi de un public entuziast. A mers la Brigham Young University din Utah; a fost ales membru de onoare al Institutului de Litere şi Arte; a condus un recital din poemele lui la Centrul Poeţilor de la YM-YWHA în New York; Columbia University i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa şi a organizat un colocviu despre opera lui; Yale a organizat „O seară cu Borges” care a atras atâta lume încât locul de desfăşurare a trebuit să fie schimbat în ultima clipă. Apoi, în sfârşit, după aceste spectaculoase apariţii în public, pe 13 aprilie Borges a luat avionul spre Islanda, împreună cu di Giovanni şi soţia lui, o vizită despre care va spune că a fost „cea mai mare revelaţie din viaţa mea”932.
La sosirea în Islanda, unde îl aştepta María, scriitorul a simţit „un fel de extaz”; era „un fel de vis împlinit”933. A fost impresionat de peisajul pustiu, alcătuit din vulcani înconjuraţi de zăpadă şi gheizere acoperite de aburi. A fost la Althing, unde a văzut vestigiile parlamentului medieval al şefilor de trib, la casa lui Snorri Sturluson în Borgafjord, ca şi în alte locuri istorice; mergând de colo-colo şi 932 Alifano, Biografía verbal, p. 127.
933 Carrizo, p. 46, şi Alifano, Biografía verbal, p. 128.
recitând pasajele îndrăgite din marile epopei nordice, era mişcat până la lacrimi căci în Islanda, îi va explica el lui Carrizo, „ai epopeile şi Eddele, care întotdeauna m-au emoţionat”934. Lui Borges i se părea că trecutul prinde viaţă: „De câteva ori am crezut că aud glasurile acelor renumiţi scandinavi intonând frumoasele lor cântece”935. Pe fondul acestor trăiri intense, scriitorul şi-a făcut curaj şi şi-a deschis sufletul în faţa Maríei; la rândul ei, tânăra a recunoscut că ceea ce simţea pentru el era mai mult decât prietenie, era dragoste. Apoi Borges i-a mărturisit Maríei că pe ea o aşteptase toată
viaţa şi în acest context, al visului devenit în sfârşit realitate, i-a venit ideea unei povestiri pe care, după cum i-a spus tinerei când încă mai erau în Islanda, voia să i-o dedice cândva936. Germenele acestei povestiri a fost întâlnirea dintre un bărbat în vârstă şi o tânără care îi amintea acestuia de o fată ce îl respinsese în tinereţe; în timp ce îi face curte, bărbatul simte că amintirea acelei iubiri de demult, neîmpărtăşite, dispare în sfârşit.
După scurta lor şedere în Islanda, drumurile lui Borges şi al Maríei s-au despărţit: tânăra a plecat la Londra, iar el spre Israel ca să primească Premiul Ierusalim. După cum îşi amintea editorul lui din New York, Jack Macrae, Borges a fost extrem de binedispus în cele patru zile petrecute în Israel: când au ajuns la Marea Moartă, Borges şi-a scos pantofii şi şosetele, şi a intrat în apă până la brâu937.
În seara aceea, la hotelul King David din Ierusalim, Borges l-a rugat pe Macrae să-l ajute să se pregătească de culcare şi, în timp ce editorul părăsea încăperea, a auzit un murmur slab în spatele lui; 934 Carrizo, p. 46.
935 Alifano, Biografía verbal, p. 128.
936 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.
937 Interviu cu Jack Macrae, New York, 14 aprilie 1999.
când s-a întors, l-a văzut pe Borges plângând încet şi fredonând un cântec, un tangou, muzica asociată de Borges cu revolta, cu virilitatea, cu pasiunea938.
Borges şi María s-au reîntâlnit la Londra şi au mers cu di Giovanni şi soţia lui în Scoţia, unde au stat la Alastair Reid, poet şi traducător, care locuia într-o casă veche din apropierea orăşelului universitar St.
Andrews. Reid îşi amintea cum Borges recita balade scoţiene în timp ce stăteau în faţa şemineului, în acel început de primăvară rece pe coasta ţinutului Fife. La un moment dat, scriitorul i-a adresat o rugăminte ciudată – a vrut să fie dus undeva, aproape de mare, unde să stea singur câteva minute939. Gazda s-a conformat şi l-a dus pe faleza din St. Andrews, lângă ruinele unei catedrale şi, îndepărtându-se, a aruncat o privire peste umăr: Borges stătea cu faţa spre ţărm, drept care Macrae a revenit lângă Borges şi l-a întors încet pe prietenul lui orb cu faţa spre mare940.
Oare de ce şi-a dorit Borges să fie singur şi aproape de acea întindere de apă dintre Scoţia şi Norvegia? Un răspuns poate fi găsit în faptul că publicase Congresul – „romanul” lui dantesc despre mântuire prin dragostea unei femei – pe 17 martie, cu numai două
săptămâni înainte de a părăsi Buenos Aires pentru a călători în străinătate. În punctul culminant al povestirii, Nora Erfjord, secretara norvegiană a lui Alejandro Glencoe, este atât de impresionată încât recită balada scoţiană a lui Patrick Spens. În versiunea lui Sir Walter Scott, Patrick Spens traversează marea spre Norvegia ca să o aducă înapoi pe Margaret, fiica regelui norvegian, care trebuie să urce pe tronul Scoţiei după moartea regelui 938 Ibid.
939 Interviu cu Alastair Reid, Edinburgh, 14 august 1997.
940 Ibid.
Alexander al III-lea:
Spre ţărm norveg, spre ţărm norveg,
Spre ţărm norveg, prin spuma mării,
S-aduci pe fata regelui norveg,
S-o pui pe tronul ţării.
Dar călătoria cavalerului se încheie cu un dezastru, corabia pierzându-se pe mare, ceea ce era analog cu celălalt dezastru –
naufragiul speranţelor lui Borges după întoarcerea lui Norah din Norvegia, la începutul anului 1929. Ţinând cont că, numai cu o săptămână în urmă, scriitorul primise în dar dragostea Maríei Kodama în Islanda, dorinţa lui de a fi cât mai aproape de Marea Nordului în St. Andrews nu mai pare atât de ciudată: în sfârşit, o adusese pe fiica regelui Norvegiei acasă – promisiunea încălcată în tinereţe fusese împlinită şi, ca şi personajele din finalul tensionat al Congresului, Borges era gata să trăiască acel sentiment al Simorghului, de unitate cu lumea într-un loc care altfel îi amintea de anii lungi de frustrări şi disperare.
După zilele petrecute împreună cu María în Scoţia, Borges s-a dus la Oxford ca să primească titlul de Doctor Honoris Causa pe 29
aprilie. Apoi la Londra, unde trebuia să susţină o serie de patru conferinţe la Institutul de Arte Contemporane, în perioada 3–13 mai.
