Aceasta-i dragostea. Va trebui să mă ascund sau să o iau la fugă.
Zidurile temniţei se-nalţă ca-ntr-un vis îngrozitor.
Frumoasa mască s-a schimbat, dar ca întotdeauna e singura ce mai contează.
…A fi cu tine sau fără tine, aşa mi se măsoară timpul906.
Şi încheia poemul exprimând teama, ca şi nevoia insuportabilă, provocate de dragostea lui pentru María Kodama:
Există un colţ de stradă de care mă tem să m-apropii,
Armatele m-au împresurat de-acum, hoardele.
(Această odaie e ireală; nu şi-a oprit privirea asupra ei.) Numele unei femei dă jocul în vileag.
O femeie doare prin tot trupul meu.
Între timp, di Giovanni încheiase câteva contracte în Statele Unite pentru traduceri în engleză din opera lui Borges. Primul succes a fost un contract cu editorul Seymour Lawrence pentru o antologie de poezie, care va apărea sub titlul Poezii alese (1923–1967) la Editura Delacorte Press, în 1972. Acesta era un proiect complex care presupunea ca di Giovanni să găsească şi să coordoneze munca mai multor traducători, printre care John Updike, John Hollander, Richard Wilbur, Alastair Reid şi di Giovanni însuşi. Americanul fusese abordat şi de Jack Macrae de la E.P. Dutton din New York, pe 906 „El amenazado” a apărut prima dată în El oro de los tigres, 1972. Vezi OC II, p.
483.
care îl interesa să publice traduceri în engleză din întreaga operă a lui Borges; a fost însă imposibil să obţină drepturile pentru cele mai multe dintre povestirile care fuseseră deja traduse în engleză, până
la urmă Macrae semnând un acord cu di Giovanni pentru traducerea volumului El libro de los seres imaginarios (Cartea fiinţelor imaginare), care apăruse cu un an în urmă în limba spaniolă. Macrae a ajuns şi la o înţelegere informală cu di Giovanni, potrivit căreia avea să publice toate cărţile lui Borges care nu aveau probleme cu copyright-ul. În sfârşit, di Giovanni a negociat şi cu New Yorker pentru publicarea ocazională a unor poeme şi povestiri de Borges, un acord potenţial lucrativ, date fiind sumele frumoase pe care le oferea revista.
În perspectiva acestor contracte, di Giovanni considera că este esenţial să-şi consolideze relaţiile cu Borges, drept care a solicitat Fundaţiei Ingram Merrill o bursă ca să poată locui la Buenos Aires timp de câteva luni şi să lucreze împreună cu Borges. Şi astfel, spre mijlocul lunii noiembrie 1968, anosta viaţă de familie a lui Borges a fost animată de sosirea la Buenos Aires a unui american entuziast, Norman Thomas di Giovanni. Borges şi Elsa l-au întâmpinat la aeroport şi l-au condus la un hotel modest pe care îl găsiseră pe avenida de Mayo, nu departe de apartamentul lor.
Fără să mai piardă timpul, di Giovanni şi Borges s-au apucat de traducerea poemelor pentru antologia Delacorte a doua zi dimineaţa, începând colaborarea cu Heraclit (Heráclito). În cele şapte luni de când plecase din Statele Unite, Borges îi trimisese lui di Giovanni în jur de 17 poeme pentru a fi traduse şi publicate în New Yorker s au în altă parte. Aceste poeme erau recente, l-a întrebat di Giovanni pe Borges, sau le găsise uitate prin sertare?907 Borges a 907 Di Giovanni, „Introduction”, In Memory of Borges, Constable: London, 1988, p.
22.
spus că sunt noi, dar când di Giovanni a propus să le strângă într-un volum, Borges s-a înfuriat şi a refuzat o asemenea idee. Dar, în seara următoare, în timp ce luau masa cu Bioy, Borges a adus problema din nou în discuţie: „Di Giovanni are o idee trăsnită. Vrea să public o nouă culegere de poezii”. Bioy a fost de părere că e o idee nemaipomenită şi astfel, câteva zile mai târziu, Borges s-a întâlnit cu Carlos Frías, redactorul lui de carte de la Emecé, şi i-a spus că vrea să
scoată un nou volum de poezii.
Pe de altă parte di Giovanni a început să caute care dintre cărţile lui Borges nu erau protejate de copyright în engleză şi a descoperit că acestea erau în număr de opt; problema era că cele mai multe dintre ele nu prezentau un interes prea mare pentru cititorii anglo-americani, cum ar fi studiul biografic Evaristo Carriego, despre care până şi Borges se îndoia, sau Discusión, culegerea de eseuri de la începutul anilor 1930, sau excentrica Istorie a eternităţii, care atrăsese doar 37 de cititori la prima ei apariţie în 1936. Şi totuşi, acestea trebuiau să formeze baza contractului pentru mai multe cărţi pe care di Giovanni spera să-l negocieze cu Jack Macrae de la E.P. Dutton; însă evident era nevoie de o carte care să fie mai viabilă din punct de vedere comercial pe piaţa Statelor Unite, drept care s-a convenit alcătuirea unei antologii de povestiri şi alte texte în proză, care să fie publicată sub titlul Aleph şi alte povestiri.
În timp ce di Giovanni se ocupa de negocieri, Borges a rămas prizonierul sentimentelor contradictorii cauzate de căsnicia lui nefericită şi de atracţia pe care o simţea pentru María Kodama. Şi, la fel cum se întâmplase când se afla la Harvard, era predispus să
stăruie asupra trecutului plin de forţă în defavoarea prezentului lipsit de speranţă. În dimineaţa de după sosirea lui di Giovanni la Buenos Aires, Borges i-a arătat prietenului său american Biblioteca Naţională, precum şi „câteva locuri din apropiere, în partea de sud a
oraşului, pe care le venera şi le preschimbase în mit”908. Di Giovanni a rămas impresionat de faptul că bătrânul scriitor s-a scuzat pentru străzile neîngrijite şi parcul prăfuit din cartier, dar a simţit şi mândria din spatele acestei amabilităţi. „La urma urmelor, a explicat Borges, aceste locuri înseamnă mult pentru mine; ele sunt trecutul meu”909.
Pe 4 decembrie, după mai puţin de trei săptămâni, di Giovanni a mers cu Borges în barrio Palermo. Nu mai fusese în cartier de 30 de ani, i-a spus scriitorul lui di Giovanni. Au intrat într-o almacén, o tavernă tradiţională de la un colţ de stradă, unde au comandat cañas quemadas, un fel de rom, şi, în timp ce sorbeau din pahare, au văzut doi bărbaţi care jucau cărţi la o masă de lemn. Aceasta ar fi putut fi o scenă din El Truco, poemul plin de viaţă din Fervor de Buenos Aires, în care înfăţişase un grup de cartofori care repetau cuvintele şi gesturile unor nenumăraţi predecesori, anulând astfel realitatea şi reînviind trecutul. Apoi, „ca un şcolar nerăbdător”, Borges i-a arătat americanului o alee pietruită despre care a spus că este ieşită din comun fiindcă mergea în diagonală în loc să formeze latura unui pătrat910. Şi în acel loc, care poate că îi amintea de zilele îndepărtate ale tinereţii lui, Borges i-a spus subiectul unei povestiri pe care o lucrase deja în minte. Era Juan Muraña, despre bătrâna văduvă care se foloseşte de pumnalul soţului ei ca să-l ucidă pe proprietarul care a ameninţat-o cu evacuarea. Imediat după ce a terminat de povestit, Borges a spus că niciodată nu va mai reuşi să scrie proză. Adevărul e că Borges compusese în secret mai multe povestiri cu aproximativ trei ani în urmă şi poate că acum doar îl punea la încercare pe di 908 Ibid., p. 20
909 Ibid.
910 Ibid., p. 24
Giovanni, îndemnându-l indirect să insiste, sperând că acest american atât de hotărât îl va ajuta să pătrundă pe un teritoriu în care încă nu avusese curajul să se aventureze de unul singur.
Partea a V-a
Dragostea regăsită (1969–1986)
CAPITOLUL 27
Islanda
(1969–1971)
De la sosirea lui di Giovanni la Buenos Aires, Borges se angajase în două proiecte. Dimineaţa dicta noi poeme în spaniolă unei secretare la Biblioteca Naţională, cu intenţia de a le strânge, împreună cu poemele scrise din 1966 şi până atunci, într-un nou volum ce urma să se numească Elogiul umbrei (Elogio de la sombra).
Apoi, după-amiaza, la ora 4, di Giovanni îl lua de acasă şi-l ducea la Biblioteca Naţională, unde lucrau la traducerile în engleză din opera lui pentru editorii americani. Acest program a fost întrerupt vreo două săptămâni, răstimp în care Borges a vizitat Israelul împreună
cu Elsa, în primele zile ale Anului Nou, dar scriitorul a reluat lucrul de îndată ce s-a întors. Poemele pe care le traducea împreună cu di Giovanni pentru volumul comandat de Delacorte Press a fost terminat în februarie 1969; cei doi vor traduce apoi Cartea fiinţelor imaginare pentru E.P. Dutton, cu unele adăugiri din partea lui Borges.
Desigur, Borges nu a încetat să o vadă pe María Kodama în toată
această perioadă. Amândoi au continuat să se poarte cu discreţia şi decenţa obişnuită, folosind aceeaşi formulă politicoasă de adresare, în timp ce discutau şi traduceau texte anglo-saxone. Sentimentele pe care Borges le avea pentru tânără pot fi intuite dintr-un poem compus la vremea aceea. Borges l-a intitulat Trandafirul (La rosa), evocând trandafirul dragostei în diversele lui ipostaze – „tânăra floare platonică”, arătând spre inocenţa primelor lui iubiri, cât şi cealaltă floare, „arzătorul şi orbul” trandafir al pasiunii, pe care simţea că nu este pregătit să-l cânte. Scriitorul va include Trandafirul
într-o nouă ediţie a primei lui cărţi, Fervor de Buenos Aires, pe care Emecé o va scoate în anul acela911. O decizie curioasă în aparenţă, dar tonul noului poem era cât se poate de diferit de cel al versurilor pe care la strângea sub titlul Elogiul umbrei şi care reflectau nefericirea produsă de o căsnicie dezastruoasă; Trandafirul era un pean închinat dragostei, care îi celebra capacitatea de a renaşte din „uşoara cenuşă”cxviii, de aceea autorul trebuie să fi considerat că e mai potrivit pentru Fervor de Buenos Aires, cartea inspirată de dragostea lui pentru Concepción Guerrero.
Se prea poate ca pierderea acelei iubiri de început să-l fi apăsat din nou căci, chiar dacă trandafirul dragostei înflorise din nou în sentimentele lui pentru María Kodama, era prins în capcana căsniciei cu Elsa. Cum să iasă din această situaţie? Va pierde iar trandafirul? Speranţele şi neliniştile provocate de dragostea lui pentru María Kodama şi-au găsit expresia în mai multe tanka (tanka este o poezie japoneză înrudită cu haiku-ul), pe care le-a compus probabil aproape de împlinirea vârstei de 70 de ani912. Mai întâi de toate este dorinţa dureroasă: „Sus, în vârful ei, / toată grădina e o lună, / o lună de aur. / Mai preţioasă e însă atingerea gurii tale în întuneric”cxix. Apoi senzaţia că lipseşte ceva: „Glasul păsării/ ascuns de umbre/ e mut acum. Ne plimbăm prin grădina ta. / Ceva, ştiu, lipseşte”. În continuare, scriitorul este cuprins de spaima că
pasiunea îl va devora în zadar: „La lumina lunii/ tigrul din aur şi umbră/ îşi cercetează ghearele. / Habar n-are că în zori/ au distrus un om”. Şi, în sfârşit, Borges este cuprins de tristeţea de a „fi pământ”, 911 „La rosa” va fi inclus în toate ediţiile ulterioare ale volumului Fervor de Buenos Aires. Vezi OC I, p. 25.
