meargă în Italia la sfârşitul lunii următoare şi că, după aceea, va vizita şi Geneva, „cum fac ori de câte ori vin în Europa”. Apoi l-a dus pe Secretan să vadă dormitorul mamei lui şi i-a arătat placa din lemn cu însemnele tuturor cantoanelor elveţiene, fără îndoială o amintire a anilor petrecuţi de familia lui în Geneva, pe care Leonor Acevedo o adusese în ţară. I-ar fi plăcut să devină cetăţean elveţian şi să-şi sfârşească zilele în Elveţia, îi spunea el lui Secretan, dar îşi închipuia că era foarte greu să facă aşa ceva. Secretan i-a promis că, la întoarcerea în Geneva, se va interesa ce anume trebuia făcut ca să

obţină cetăţenia elveţiană.

Cum s-ar putea interpreta strania dorinţă a lui Borges de a deveni cetăţean elveţian când ştia deja că era pe moarte? Eu unul cred că lui Borges îi surâdea ideea nu de a renunţa cu totul la cetăţenia argentiniană, ci de a avea o cetăţenie dublă, argentiniană şi elveţiană. Fără îndoială, vestea că Jorge Luis Borges, cel mai celebru fiu al Argentinei, a devenit cetăţean al Elveţiei ar fi creat senzaţie în întreaga ţară şi ar fi dus la înţelegerea mesajului politic al poemului său Conjuraţii mult mai lesne decât alegerea lui ca titlu al ultimei cărţi. Dar, pe 18 noiembrie, Secretan i-a comunicat prin telefon lui 1139 Ibid., p. 202

1140 Interviul cu Secretan a fost publicat în Tribune de Genève, 30 mai, 1986, dar relatarea mea se bazează pe Gasparini, p. 82.

Borges că, pentru a obţine cetăţenia elveţiană, un adult trebuie să

locuiască 12 ani în acea ţară, iar un minor numai 6; în opinia lui Secretan, Borges putea conta pe cei 4 ani pe care îi petrecuse în Geneva în tinereţe, iar autorităţile elveţiene puteau lua în consideraţie vârsta înaintată şi celebritatea lui literară pentru a renunţa la ceilalţi 8 ani1141. Era evident prea târziu, dată fiind starea precară a sănătăţii lui, pentru ca Borges să mai obţină dubla cetăţenie, de aceea scriitorul va trebui să găsească alte mijloace de a crea o legătură exemplară între cele mai importante patrii ale lui –

Buenos Aires şi Geneva.

Dacă Borges credea în ceva în ultimii ani de viaţă acel ceva era forţa virtuală a minţii – tocmai la această credinţă în puterea minţii de a crea o formă de adevăr de sine stătător se va întoarce scriitorul pentru a-şi afla mântuirea în timp ce se apropia de sfârşitul existenţei lui pământeşti. Într-un interviu acordat în noiembrie 1985

Ameliei Barili, redactor la La Prensa, Borges oferea câteva indicii asupra obsesiilor lui în momentul acela1142. La început, scriitorul îşi explica dragostea pentru Geneva, declarând că „într-un fel, eu sunt elveţian”. Apoi îşi amintea de Abramowicz şi de acea „noapte frumoasă” când muzica grecească din tavernă îl făcuse să creadă „că

Maurice nu era mort, că era acolo, cu noi, că nimeni nu moare cu adevărat, fiindcă toţi încă îşi mai proiectează umbra”. Borges manifesta acelaşi scepticism faţă de existenţa lui Dumnezeu; încercase să creadă într-un Dumnezeu numai al lui, dar „nu cred să

mai încerc aşa ceva acum”: „instinctul intelectual” ne-a făcut să

1141 Vezi Gasparini, p. 90.

1142 Interviul cu Barili a apărut prima dată în New York Times Book Review, 13 iulie 1986, şi a fost retipărit în Burgin, Conversations, 1998, pp. 240–247.

căutăm, deşi ştiam că nu vom găsi răspunsul niciodată. De două ori în cursul interviului, scriitorul a citat o „admirabilă expresie” a lui Bernard Shaw – „Dumnezeu este în curs de fabricare”, dând de înţeles că tot ce respinge intelectul ar putea deveni accesibil prin alte mijloace. Îndoiala, în opinia lui Borges, era „darul cel mai preţios”:

„Aproape sigur moartea mă va spulbera, dar cred uneori că nu este imposibil să-mi continui viaţa în alt fel după moartea fizică”. Şi totuşi, nu era un gânditor, îi spunea el lui Barili; niciodată nu

„ajunsese undeva”, era doar un „om de litere”, „un ţesător de vise”.

Definiţia pe care o dădea scriitorului – „un ţesător de vise” – era, de fapt, o afirmare a credinţei lui în forţa virtuală a imaginaţiei.

Borges nu putea ajunge să creadă în Dumnezeu, dar, întrucât

„Dumnezeu era în curs de fabricare”, putea ajunge la Dumnezeu sau la ce voia el de la Dumnezeu, prin „actul magic” al visării. Aşa cum remarcase în prologul la Conjuraţii, „fiecare operă îi încredinţează

scriitorului forma pe care o caută”clxviii şi astfel, în mod analog după

părerea mea, Borges îşi va născoci sau „scrie” propria salvare prin relevarea formei pe care o căuta viaţa lui – va ajunge la plinătatea zilelor în această lume, orchestrându-şi sfârşitul astfel încât să scoată

cea mai mare semnificaţie din el. Până în momentul interviului acordat Ameliei Barili, în noiembrie 1985, Borges, cred eu, deja inventase „actul magic” care să-i ţeasă visele într-o speranţă pentru el şi pentru Argentina.

Reînvierea speranţei poate fi observată într-un poem pe care Borges l-a compus în aceeaşi lună, foarte probabil ultimul text scris de el în ţara natală. Intitulat simplu 1985, poemul era o manifestare de credinţă în capacitatea Argentinei de a se regenera1143. Patria nu 1143 „1985” nu a fost publicat în timpul vieţii lui Borges, dar vezi Proa (tercera época), Buenos Aires, mai-iunie 1996, p. 11.

trebuia căutată într-o „faimoasă dată” sau în „furia sau patima de-o clip-a mulţimii schimbătoare”; scriitorul o simţea în lucrurile mai intime, în parfumul iasomiilor, într-un dagherotip, într-o grădină în amurg, poate într- „o spadă ce luptat-a în deşert” sau „o istorie adnotată de un mort”. Atunci ce era patria?

Ceva din pieptul meu şi pieptul tău,

Ceva visat, dar pân-acum ne-nfăptuit,

Ceva ce-i dus de vânt, însă nerătăcit.

Pe 22 noiembrie, Borges a întocmit un nou testament. Acesta era, de fapt, o revizuire a testamentului scris pe 28 august 1979, cu câteva zile înainte de a i se extirpa tumoarea din prostată. În testamentul din 1985, scriitorul o desemna pe María Kodama singura moştenitoare în exact aceleaşi condiţii ca în testamentul din 1979.

Diferenţa principală dintre cele două testamente consta într-o schimbare substanţială a moştenirii lăsate Epifaníei Úveda de Robledo, menajera lui 1144 . În 1979, îi lăsase jumătate din banii numerar sau deţinuţi în conturi bancare din Argentina şi străinătate, aflaţi în proprietatea lui în clipa morţii; în 1985, femeia primea 2500

de australes (aproximativ 1600 de dolari la vremea aceea). Această

reducere sugerează că antipatia evidentă a lui Fani faţă de relaţia lui Borges cu María Kodama nu scăzuse din ziua în care ameninţase cu plecarea, în urmă cu mai mulţi ani, ci dimpotrivă poate se accentuase.

În ambele testamente, Borges nu lăsa rudelor de sânge decât două

lucruri: câteva volume din O mie şi una de nopţi de Burton nepotului 1144 Compară testamentul din 1979 cu cel din 1985 în Gasparini, p. 58 şi respectiv pp. 60–61.

său Miguel de Torre; locul lui din cavoul din La Recoleta, pe care i-l ceda surorii lui. Gestul lui Borges ar putea sugera continua lui înstrăinare de Norah şi de familia ei de la cearta lor din 1979 din pricina unui cont bancar deţinut în comun. Într-adevăr, cedarea locului din cavoul familiei poate demonstra repudierea întregului cult al strămoşilor pe care cimitirul La Recoleta îl reprezenta în societatea argentiniană. Dacă ar fi consimţit să fie depus în La Recoleta, Borges s-ar fi abandonat unei veritabile orgii de triumfalism criollo: fiind cel mai celebru scriitor din istoria Argentinei, ar fi fost aşezat cu toate onorurile alături de rămăşiţele colonelului Suárez şi ale celorlalţi iluştri înaintaşi. Dar un astfel de sfârşit ar fi contrazis întreaga lui evoluţie din ultimele două decenii, căci scriitorul ajunsese să creadă că venerarea spadei onoarei era cauza nenorocirilor Argentinei şi, mai ales după Războiul Malvinelor şi Războiul Murdar, îşi declarase public preferinţa pentru „anarhism” şi „pacifism”.

La mijloc mai era şi María Kodama. Dacă Borges s-ar fi alăturat strămoşilor în La Recoleta, María ar fi fost considerată o parvenită, o intrusă discreditată, contribuţia ei crucială la fericirea pe care o cunoscuse atât de târziu ar fi fost anulată, întreaga experienţă a mântuirii prin dragostea împărtăşită fiind minimalizată de o renaştere a mândriei ancestrale.

Prin urmare, testamentul lui Borges reprezenta revolta lui decisivă, finală, împotriva spadei onoarei. Şi, mai ales prin testamentul din 1985, scriitorul o plasa pe María Kodama, direct şi fără echivoc, în centrul vieţii lui. Fără îndoială, era conştient de furia pe care astfel de dispoziţii testamentare aveau să le provoace după

moartea lui, dar ataşamentul faţă de tânăra pe jumătate japoneză era o manifestare a principiului care îl salvase de sine însuşi şi care, credea el, va salva şi patria – o acceptare a celuilalt, cuprinderea în

naţiune a tuturor fiilor şi fiicelor ei pentru făurirea unei noi Argentine.

Mai mult decât atât, Borges nu-şi propunea să aştepte ca adevărata natură a relaţiei lui cu María să devină publică. Vreme de 15 ani, cei doi întreţinuseră ideea că erau simpli prieteni şi, în ultimul timp, că tânăra nu era decât secretara literară şi tovarăşa de călătorie a scriitorului, acum însă Borges dorea să lămurească

lucrurile cerând-o pe María în căsătorie. Desigur, mai avea de luptat cu aversiunea Maríei faţă de căsătorie, dar, dat fiind că era atât de aproape de moarte, putea spera că tânăra îi va accepta propunerea.

Borges şi-a însărcinat avocatul, Osvaldo Vidaurre, să facă

aranjamentele necesare pentru a putea să se însoare cu María. Din păcate, exista şi o complicaţie de ordin juridic, din cauza căsătoriei lui precedente cu Elsa Astete. Dizolvarea acelei uniuni conta numai ca separare legală, întrucât în acel moment legea nu prevedea divorţul în Argentina; de cele mai multe ori în astfel de cazuri cuplurile îşi scoteau un certificat de căsătorie din Paraguay, existând proceduri bine stabilite prin care avocaţii argentinieni puteau aranja o căsătorie prin procură în ţara vecină.

Hotărându-se să-şi continue pe cât posibil viaţa ca mai înainte, Borges şi-a propus să onoreze angajamentele din Italia în luna decembrie. A rezervat locuri pentru el şi María într-un avion de Milano pe 28 noiembrie. I-a spus tinerei că dorea să petreacă un timp la Geneva după ce vizitează Milano şi Veneţia, şi se pare că încă mai spera să facă o a treia vizită în Japonia. În după-amiaza zilei de 27

noiembrie, cu o zi înainte de plecare, Borges a participat la o expoziţie a primelor ediţii ale cărţilor lui, organizată la librăria lui Alberto Casares. Borges a fost afabil, discutând şi glumind în timp ce

acorda autografe admiratorilor1145. L-a întâlnit şi pe Adolfo Bioy Casares, cu care nu mai ţinea legătura de câţiva ani.

Se pare că Borges a fost destul de evaziv în privinţa apropiatei călătorii în Europa. Nu i-a spus nimic Estelei Canto când au luat prânzul împreună la hotel Dorá, cu puţin înainte de plecare1146. O

altă prietenă, Viviana Aguilar, susţinea că Borges îi promisese să-i povestească despre vizita în Japonia pe care spera să o facă după

călătoria în Italia şi Geneva1147. Vilma Colina de la revista Somos, prezentă la expoziţia de la librăria lui Casares, l-a auzit spunând că

se va întoarce la Buenos Aires la sfârşitul lui ianuarie, dar alţi invitaţi îşi amintesc că Borges le-ar fi strigat în timp ce pleca: „Nu mă mai întorc!”1148 Roberto Alifano, care a petrecut dimineaţa zilei de 28

noiembrie ajutându-l să revizuiască poemul 1985, va susţine mai târziu că se înţelesese cu Borges să se reîntâlnească a doua zi ca să