moţiunea de mulţumire. Când Raimundo Lida, cel care îndeplinise 894 Harvard Crimson, 11 octombrie 1967.
895 Harvard Crimson, 17 noiembrie 1967.
onorurile de amfitrion, a îndrăznit să-l întrebe ce se întâmplase, Borges a răspuns că piciorul „îi adormise” – „ca cei mai mulţi dintre membrii auditoriului, bănuiesc”. Şi totuşi, potrivit lui Richard Burgin, care era student pe atunci la Universitatea Brandeis din vecinătate, Borges a bulversat „comunitatea intelectuală din Cambridge”, iar conferinţele lui „s-au bucurat de un public numeros şi au fost bine primite”896. La începutul anului următor, Robert Lowell îl va prezenta pe Borges la o lectură de poezie spunând: „Ar fi o obrăznicie din partea mea să-l laud. De mulţi ani cred că ar fi trebuit să câştige Premiul Nobel”897.
Deşi îşi începuse căsnicia cu o umbră de îngrijorare, ca să nu spun o presimţire, Borges sperase cu adevărat că această asociere va duce la un fel de împlinire pentru amândoi. În acele prime zile petrecute la Harvard a compus un poem numit Elsa, în care îşi amintea anii lungi şi grei, lipsiţi de dragostea unei femei, dar făgăduia să
considere acei ani ca pe nişte paşi necesari pe drumul spre
„înălţimile pure de-azur ce stăruie în azurul serii acestei zile şi al zilelor mele”898. Poemul se încheia într-o notă tandră: „Elsa, mâna ta se află-n mâna mea. Vedem/ zăpada din aer şi-o păstrăm în minte”.
Din nefericire, căsnicia a început să scârţâie la scurt timp după
sosirea lor la Harvard. Într-o seară, Raimundo Lida a venit acasă cu ştirea că Borges se certase cu Elsa şi, drept urmare, se mutase la hotelul Continental din apropiere899. Deşi până la urmă Borges a fost convins să se întoarcă la soţia lui, era din ce în ce mai clar că cei doi 896 Burgin, Conversations, 1969, p. 13.
897 Ibid.
898 „Elsa” a apărut în prima ediţie a volumului Elogio de la sombra, 1969, dar a fost omisă în Obras completas, 1974.
899 Interviu cu Denah Lida, Cambridge, Mass, 21 iulie 1997.
nu se mai înţelegeau. Scriitorul a început să lipsească de la cursuri, gurile rele spunând că Borges îşi petrecea prea mult timp ţinând prelegeri la alte universităţi şi colegii. Poate că acesta a fost motivul pentru care Juan Manchal, şeful de catedră, era „atât de iritat”
(irritadisimo), după cum îşi va nota Lida în jurnal. Zvonurile şi speculaţiile despre neînţelegerile dintre Borges şi soţia lui ajungeau până la Doña Leonor în Argentina, îndeosebi prin intermediul văduvei unui profesor spaniol de la Harvard, pe care Borges îl cunoscuse la Buenos Aires, în anii 1930.
Nefericirea trăită de Borges la Harvard îi va inspira o nouă
povestire, intitulată Celălalt (El otro), în care se înfăţişează pe sine, singur, pe o bancă, în faţa râului Charles; pe neaşteptate, un tânăr se aşază lângă el 900 . Este el însuşi, adolescentul din Geneva.
Sexagenarul Borges începe un dialog cu eul lui tânăr, încercând să
vadă, mâhnit, ce a mai rămas din aspiraţiile tânărului în disperarea care îl încearcă. Numai cea mai acută înstrăinare de propriul trecut ar fi putut inspira o astfel de povestire, dar, pe măsură ce căsnicia cu Elsa se dovedea o nereuşită, se părea că până şi viaţa lui trecută era mai reală decât cea prezentă, care era atât de searbădă, de lipsită de consistenţă, de insuportabilă. În poemul Cambridge, Borges a împins ideea până la extrem, afirmând că trecutul – lucrurile care au dispărut – trăieşte mai departe în noi: „Suntem memoria noastră, /
suntem acest himeric muzeu de forme nestatornice, / această
grămadă de oglinzi sparte”901cxiv. Iar în The Unending Giftcxv Borges a 900 „El otro” a fost publicată prima dată sub formă de broşură de către Juan Osvaldo Viviano şi César Palui într-o ediţie privată limitată. Ulterior a apărut în La Opinión, 15 septembrie 1974, fiind apoi inclusă în El libro de arena, 1975.
901 „Cambridge” a apărut prima dată în Sur 314, septembrie-octombrie 1968, şi apoi în Elogio de la sombra, 1969. Vezi OC II, pp. 358–359.
mers şi mai departe, meditând la puterea exercitată de lucrurile absente902. Aflând de moartea prietenului său, pictorul Jorge Larco, Borges s-a gândit la tabloul pe care acesta i-l promisese cândva şi şi-a dat seama că, dacă l-ar fi primit, ar fi devenit unul dintre multele obiecte, de-abia zărite, din casă. Absenţa tabloului însă îl făcea
„nelimitat, necontenit/ în stare să ia orice formă şi orice culoare şi fără a fi legat de niciuna”. Drept rezultat, „Va trăi şi va creşte ca o muzică şi va fi cu mine/ până la sfârşit”cxvi. Borges descoperise astfel o temă nouă – ceea ce este trecut sau absent este mai viu decât actualitatea experienţei noastre. Această credinţă în puterea virtuală
a imaginaţiei va avea o importanţă crucială peste aproximativ zece ani, deşi în cu totul alte împrejurări, diferite de situaţia deznădăjduită în care se afla în acel moment.
Întâlnirea întâmplătoare cu Norman Thomas di Giovanni, scriitor şi traducător care locuia aproape de Boston, a mai atenuat din această teribilă tensiune în care trăia. Americanul de 34 de ani dăduse de opera lui Borges în timp ce lucra la o antologie de poezie latino-americană şi, când a auzit că scriitorul se află la Harvard, i-a scris oferindu-se să-i traducă o culegere de poeme, la fel cum procedase şi în urmă cu doi ani în cazul poetul spaniol Jorge Guillén, care acum locuia în apropiere de Cambridge, după ce se retrăsese de la Colegiul Wellesley. Di Giovanni l-a întâlnit pe Borges pe 3
decembrie 1967 şi această primă întâlnire, de tatonare, avea să ducă
la o colaborare remarcabilă, care a durat mai mulţi ani. Căci, în ciuda diferenţei izbitoare de temperament, americanul întreprinzător şi argentinianul sătul de viaţă au reuşit să lucreze bine împreună, şi în cea mai mare parte a timpului cât a stat la Cambridge, Borges l-a 902 „The Unending Gift” (titlul original în limba engleză) a apărut prima dată în La Nación, 11 februarie 1968, şi apoi în Elogio de la sombra, 1969. Vezi OC II, p. 362.
ajutat pe di Giovanni să pregătească proiectata antologie de poezie.
I-a dat americanului mână liberă să negocieze cu editorii de limbă
engleză în numele lui şi a fost de acord să împartă în mod egal drepturile de autor de pe urma oricăror traduceri în engleză făcute împreună.
Cele şase luni petrecute de Borges în Statele Unite au avut drept rezultat recunoaşterea lui ca scriitor de mare calibru în ţările anglofone. Richard Burgin va scrie: „Înainte de ultima lui conferinţă
la Harvard, Borges era eroul literar al Cambridge-ului. Am aflat că, oriunde mergea în ţară, pentru prelegeri şi lecturi din poezia lui, primirea era la fel de entuziastă. În Cambridge, scriitori ca Robert Lowell, Robert Fitzgerald, Yves Bonnefoy, John Updike şi Bernard Malamud au participat la conferinţele lui şi au stat la rând ca să-l cunoască. John Barth a spus că Borges este omul «care i-a depăşit pe Joyce şi Kafka»”903.
În aprilie, Borges şi soţia lui s-au întors la Buenos Aires. În aparenţă, cei doi s-au dedicat unei vieţi liniştite de familie în apartamentul lor de pe avenida Belgrano. Borges petrecea câteva ore dimineaţa la Biblioteca Naţională, apoi se întorcea pe la ora unu acasă, pentru prânz, trăgea un pui de somn şi apoi revenea la bibliotecă pentru alte câteva ore, după-amiaza. Seara de cele mai multe ori cina, împreună cu Elsa, la familia Bioy, pe urmă citea puţin acasă, înainte de culcare. Dar, la scurt timp după întoarcerea de la Harvard, prietenii apropiaţi şi-au dat seama că lucrurile nu mergeau deloc bine în căsnicia lui. Borges nu se putea acomoda cu statutul de soţ, în vreme ce Elsa nu se dovedea cea mai bună înlocuitoare a mamei lui.
Elsa nu se simţea în largul ei printre scriitorii cosmopoliţi care îl 903 Burgin, Conversations, 1969, p. 14.
frecventau pe Borges. Şi, inutil să mai spunem, petrecându-şi cea mai mare parte a vieţii ca gospodină provincială în La Plata, a devenit curând subiectul unor bârfe acerbe pentru doamnele aristocrate din cercul soacrei ei. Bârfele erau însoţite de o persecuţie subtilă. De pildă, Elsei i se amintea la ceai ce noroc avea că se căsătorise cu un scriitor atât de celebru, pe care femeile îl găseau foarte atrăgător904. Această atitudine a deranjat-o atât de mult pe Elsa, încât nu a mai permis niciunei femei să calce în apartamentul ei şi, dat fiind că îşi rărise ieşirile în societate, a început să-şi viziteze din ce în ce mai des familia şi prietenii din La Plata.
Cât era plecată Elsa, Borges, destul de dezorientat, apela la compania Maríei Kodama. María era singura persoană de sex feminin pe care Elsa o lăsa să-i treacă pragul; această tânără îngrijită
şi modestă, care purta bluze albe şi fuste cadrilate, îl ajuta pe soţul ei orb să-şi mai treacă timpul citindu-i sau descifrând împreună textele lui anglo-saxone. Faptul că Borges se simţea singur era mai mult decât evident, dar María nu-şi putea imagina cât de mult suferea scriitorul, căci relaţiile lor erau extrem de rezervate – continuau să se adreseze unul altuia cu vocativul politicos ustedcxvii – şi chiar dacă
tânăra descoperea că se ataşează din ce în ce mai mult de profesorul ei, nu îşi putea da seama ce anume simţea pentru el.905
Cât despre Borges, sentimentele pe care le avusese pentru María înainte de căsătorie începeau să reînvie, dar se pare că scriitorul se ferea să le recunoască, deoarece ultimul lucru pe care şi-l dorea era să redeschidă vechile răni pe care i le pricinuise dragostea de-a lungul anilor. Mai bine, poate, nefericirea sumbră, continuă, a căsniciei decât chinurile unei pasiuni neîmpărtăşite. Dar, nu avea 904 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.
905 Ibid.
încotro, nu-şi putea nega sentimentele; dragostea îl cuprinsese din nou şi, într-un poem numit Un om ameninţat (El amenazado), o compara cu ameninţarea unui duşman sau cu întemniţarea într-un loc din care nu mai ai scăpare:
