scrie prologul la o nouă culegere de poezii. Borges se mutase de la Emecé, editorii lui din Buenos Aires, la Alianza Editorial din Madrid, publicarea noii cărţi fiind programată pentru mijlocul anului 1985. În prologul scris în Geneva pe 9 ianuarie, Borges se referea la „frumoasa soartă”, „fericirea” de a scrie. Scrisul este un mod de a visa:

1126 „Prólogo”, Atlas, Sudamericana: Buenos Aires, 1984. Vezi OC III, pp. 400–448

(p. 401).

În această carte există multe vise. Ţin să lămuresc că au fost daruri ale nopţii ori, mai precis, ale zorilor, nu ficţiuni deliberate. Abia dacă am îndrăznit să adaug câte un amănunt circumstanţial, din acelea cerute de timpul nostru, începând cu Defoe1127.

La prima vedere, rolul pasiv pe care Borges i-l atribuie scriitorului aici, ca simplu instrument de transmitere a viselor, ar contraveni credinţei lui în virtualitate, în scris ca „act magic”, dar această

incompatibilitate este îndepărtată printr-o maximă: „Fiecare operă îi încredinţează scriitorului forma pe care o caută…” clxvii Voinţa creatoare a scriitorului realizează o formă care era deja virtuală în însuşi subiectul ales.

Este neîndoios că, în primele luni ale anului 1985, Borges vedea scrisul într-o lumină aproape mistică, epifania din Geneva făcându-l să creadă că ar putea găsi un fel de mântuire în forţa virtuală a imaginaţiei. Pe 11 aprilie, Borges a publicat în Clarín un poem intitulat Música griega (Muzică grecească), în care glosa pe marginea versurilor cântecului pe care îl auzise în tavernă1128. Cuvintele „Cât durează muzica…” devin un fel de incantaţie la fiecare al doilea vers al poemului. Atâta vreme cât auzea cântecul ce îl făcuse să simtă

prezenţa defunctului său prieten Abramowicz, putea crede că va găsi salvarea de neant, căci muzica grecească dădea naştere unei realităţi virtuale proprii, în care visele de împlinire puteau fi duse la bun sfârşit – scriitorul putea visa că va scăpa, în sfârşit, de toate necazurile, că toate temerile lui de a fi nevrednic de dragoste, de a fi anihilat de spadă, de a fi batjocorit de oglinzi şi de măşti, de a fi 1127 „Prólogo”, Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 452.

1128 „Música griega”, Clarín, 11 aprilie 1985. Nu a fost inclus în niciuna dintre culegerile de poezii ale lui Borges.

înşelat ca poet de cuvinte care curg din condei fără viaţă, toate vor fi spulberate, căci, atâta timp cât era prizonierul vrăjii acelei muzici, va simţi că este „vrednic de dragostea Elenei din Troia”, „va crede în liberul arbitru”, „va fi cuvântul şi spada”, „va fi vrednic de oglindă

şi de mahon, va merita „marea ta voce, Walt Whitman”, chiar va putea crede că viaţa are un scop anume, ca şi „săgeata în aer”; muzica grecească, prin urmare, îl făcea să creadă, la modul creativ, că din vârful acelei coline din Geneva fusese lăsat să întrezărească

„Pământul Făgăduinţei”.

În aceeaşi lună în care a apărut Muzica grecească în Clarín, Borges a mers în Statele Unite cu María, unde a conferenţiat la University of California din Santa Barbara şi apoi la New York University şi Columbia. Romanciera argentiniană Luisa Valenzuela i-a întâlnit din întâmplare într-un restaurant italienesc din Greenwich Village. Deşi trecuseră câţiva ani buni de când nu-l mai văzuse pe Borges, ceea ce a frapat-o la el a fost extraordinara lui vitalitate: „Dă impresia de fragilitate, dar este de o vigoare surprinzătoare” 1129 . Borges i-a povestit Luisei Valenzuela despre câteva dintre voiajurile lui mai recente alături de María, insistând pe o călătorie cu balonul pe deasupra Văii Napa din California. „Am trăit o bucurie fără margini, spunea el. E ca în vise, ai senzaţia că zbori cu adevărat, împins de vânt.” Valenzuela îşi imagina o boare de vânt care îi ducea pe cei doi peste tot în lume – „bătrânul venerabil şi femeia care îl scosese pe bătrân din izolarea lui şi îl repusese în contact cu viaţa”1130.

Chiar dacă Borges ajunsese să fie mai fericit ca niciodată în viaţa personală, speranţele lui privind viitorul Argentinei se dovedeau 1129 Vogue, martie 1986, p. 337

1130 Ibid.

greu de întreţinut. Noul preşedinte radical, Raúl Alfonsín, îşi începuse bine mandatul, încercând să se ocupe de moştenirea lăsată

de Războiul Murdar. Pe 15 decembrie 1983, la cinci zile după

depunerea jurământului, Alfonsín înfiinţase o comisie de anchetă a desaparecidos sub conducerea scriitorului Ernesto Sábato. CONADEP

(Comisión Nacional Sobre la Desaparición de Personas), nu avea prerogative judiciare; scopul ei era să primească informaţii despre cei dispăruţi, în noiembrie 1984 comisia dând publicităţii concluziile ei într-un volum intitulat Nunca Más (Niciodată din nou), împreună cu un apendice în care apăreau numele persoanelor dispărute, în număr de peste 20 de mii. Raportul CONADEP venea în întâmpinarea solicitărilor populaţiei ca toţi cei vinovaţi de răpiri şi tortură să fie pedepsiţi. Alfonsín a răspuns corect la presiunea populaţiei dispunând atât arestarea liderilor juntelor militare, de la Videla la Galtieri, cât şi a altor ofiţeri.

Borges considera că adevărata regenerare a patriei avea să apară

numai odată cu înlăturarea răului pricinuit de Războiul Murdar şi, încă de la căderea lui Galtieri, ceruse anchetarea dispariţiilor şi pedepsirea vinovaţilor – prin condamnări la moarte dacă era necesar. La vremea când începeau procesele ofiţerilor, Borges era pe cale de a scoate o nouă culegere de poezii, la Madrid, în iunie 1985.

Aceasta era o culegere miscelane, cuprinzând operele scrise din 1981, dar Borges s-a hotărât să-i dea o tentă politică intitulând-o Los conjurados (Conjuraţii), după poemul în care oferise Confederaţia Helvetă ca exemplu de cooperare raţională şi bună-credinţă între oameni de rase, limbi şi religii diferite1131. Acest mesaj politic era întărit de plasarea unor poeme cum ar fi pacifistul Juan López şi John Ward, împreună cu mai multe Milonga antirăzboinice, la sfârşitul 1131 Los conjurados, Alianza: Madrid, 1985.

cărţii.

Şi totuşi, la apariţia Conjuraţilor în iunie, Borges avea motive întemeiate să se arate sceptic în privinţa viitorului. Forţele armate erau pline de resentimente, date fiind procesele intentate foştilor comandanţi, spectrul unei lovituri de stat planând asupra întregii proceduri de aducere a ofiţerilor în faţa justiţiei. Perspectivele economice nu erau nici ele mai îmbucurătoare. Victoria lui Alfonsín în octombrie 1983 reprezenta dorinţa generală a argentinienilor de a se desprinde pentru totdeauna de trecut şi de a restaura un sistem democratic stabil. Dovadă a acestei dorinţe era apariţia unui consens între radicali şi peronişti privind nevoia de a-i judeca pe cei vinovaţi de încălcare a drepturilor omului şi de a stabiliza economia, care fusese ruinată de guvernele militare – datoria externă era de 45 de miliarde de dolari şi consuma 50% din exporturi numai pentru plata dobânzilor, în timp ce rata anuală a inflaţiei ajunsese la 1000%. În iunie 1985, Alfonsín a decretat măsuri de austeritate menite să aducă

sub control această situaţie haotică; rămânea de văzut dacă acordul dintre radicali şi peronişti avea să ducă la ceva bun – presiunea asupra sindicatelor era din ce în ce mai mare, liderii fiind somaţi să

apere interesele muncitorilor.

Un alt factor care îl făcea pe Borges să se îndoiască de perspectiva unei „regenerări democratice” era profunda lui dezamăgire faţă de dimensiunile corupţiei morale care se încetăţenise în viaţa politică a Argentinei în timpul guvernării militare. Pe 22 iulie, scriitorul a asistat la una din înfăţişările din procesul intentat liderilor juntelor militare şi a ascultat mărturia lui Víctor Melchor Basterra, care fusese întemniţat de armată în perioada 10 august 1979 – 3 decembrie 1983, fiind supus zilnic unor pedepse şi umilinţe fizice. Borges s-a arătat atât de revoltat de cele auzite, încât a declarat jurnaliştilor la ieşirea din sala de judecată: „E prea mult pentru mine. Plec fiindcă sunt

îngrozit de ceea ce-am auzit. Şi dacă spuneţi că asta a fost una dintre mărturiile mai cuminţi, nu văd cum au fost celelalte”1132.

Patru zile mai târziu, Borges a trimis o scrisoare deschisă

publicaţiei Clarín în care îşi exprima oroarea faţă de ceea ce aflase1133.

În scrisoare se oprea asupra unui episod grotesc descris de Basterra, petrecut în Ajun de Crăciun, când deţinuţii erau vârâţi într-o încăpere în care li se servea cina de Crăciun, la o masă lungă, acoperită cu o faţă de masă din pânză de in, cu tacâmuri şi servicii de porţelan, chiar de către cei care îi torturau şi aveau să-i tortureze şi a doua zi. Ceea ce-l şoca pe Borges erau bunele intenţii din spatele acestui gest, care nu era o glumă macabră, ci dovada „unui fel de inocenţă a răului”. Această teribilă orbire morală, credea el, putea împiedica înţelegerea complexităţii Războiului Murdar, căci militarii care desfiinţaseră domnia legii îşi căutau acum refugiu în lege şi îşi angajau avocaţi pricepuţi care să-i apere în tribunale. Guvernul, scria el, trebuie să aplice legea cu toată vigoarea: dacă nu reuşea să

„judece şi să condamne” o crimă, guvernul devenea „complice”.

Borges se îndoia că administraţia Alfonsín avea voinţa de a face dreptate. Se temea că Alfonsín va ceda până la urmă presiunii militare şi ori va declara o amnistie pentru toţi ofiţerii, ori va permite câteva condamnări de ochii lumii ale principalilor vinovaţi, pentru ca ulterior să le comute sentinţele. Dată fiind gravitatea situaţiei, hotărârea de a-şi intitula nou carte Conjuraţii fusese evident insuficientă, drept care scriitorul va căuta alte mijloace de a-şi folosi autoritatea personală ca să influenţeze regenerarea morală a patriei.

Dar ce putea face el? Era orb, trecuse de 85 de ani şi, oricum, începuse să se simtă rău după ce asistase la proces. Medicul lui 1132 La Semana, 25 iulie, 1985.

1133 Vezi Clarín, 26 iulie 1985.

încerca să-l liniştească, dar starea proastă persista; după mai multe consultaţii fără niciun rezultat, Borges a rugat-o pe María să-i găsească un alt medic pentru a afla şi opinia acestuia1134. O prietenă a Maríei l-a recomandat pe doctorul Jorge Patricio Fellner, care l-a trimis pe Borges la Instituto Diagnóstico pentru o serie de teste care îi vor găsi o tumoare la ficat. În cele din urmă, pe 13 septembrie, o biopsie făcută la Hospital Alemán va confirma că suferă de cancer.

Borges a primit vestea cu stoicism. A refuzat să facă

chimioterapie, preferând să meargă înainte şi să lase natura să-şi vadă de treabă. Ceea ce îl chinuia cel mai mult era certitudinea că, dacă se afla că era bolnav incurabil, va deveni victima unui uriaş circ mediatic. „Vor încerca să-mi surprindă şi ultima suflare, îi spunea el Maríei, ca să o vândă pe piaţă.”1135 Fără doar şi poate, scriitorul era obişnuit cu imixtiunile jurnaliştilor în viaţa lui particulară. Se abuzase grosolan de bunăvoinţa lui în ultimele clipe de viaţă ale Doñei Lenora, când fotografii ale mamei lui ţintuite la pat apăruseră

în presă. Maríei i-l dădea ca exemplu pe bătrânul politician Ricardo Balbín, ale cărui fotografii apăruseră pe panourile din tot oraşul, după ce paparazzi mituiseră infirmierele ca să-i lase să-l fotografieze pe muribund în secţia de terapie intensivă. Ultimul lucru pe care îl voia Borges era ca María să treacă prin chinul de a vedea cum boala lui este transformată într-un spectacol naţional, cu fotografii pe copertele revistelor şi pe panouri din toată ţara1136.

Borges nu a aşteptat mult pentru ca temerile să-i fie confirmate. Pe 13 septembrie, chiar în ziua în care a primit rezultatul biopsiei, un ziar de seară din Buenos Aires scria că Borges era „grav bolnav” în 1134 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.

1135 Ibid.

1136 Ibid.

urma unei „infecţii gastrointestinale” şi că starea lui era

„îngrijorătoare”, dar după ce un jurnalist a telefonat la apartamentul de pe calle Maipú, ştirea a fost „categoric dezminţită” – Borges „îşi revenea încet dintr-o stare de epuizare” 1137 . Faptul că boala lui ajunsese atât de repede în paginile ziarelor demonstra că scriitorul nu putea avea încredere absolută în cei din jurul lui. În consecinţă, Borges a hotărât ca numai María, avocatul lui şi doctorul Fellner să

ştie adevărul despre boala lui; celorlalţi li s-a spus că suferă de hepatită. Pe 18 septembrie, La Nación îşi informa cititorii că Borges rămăsese la pat cu o săptămână în urmă din cauza unei gripe.

Până la mijlocul lunii septembrie 1985, Borges ştia că va muri curând, chiar dacă nu era sigur cât mai avea de trăit. Moartea lui, considera el, avea să survină într-un moment crucial din istoria Argentinei, căci naţiunea părea să fie prinsă între speranţa şovăitoare a „regenerării democratice” şi revenirea pe spirala descendentă a ruinei. Simţea nevoia să sprijine ceea ce numea „actul colectiv al credinţei” care dusese la reînvierea democraţiei, dar se îndoia că ţara va înţelege cu adevărat grozăvia Războiului Murdar şi va realiza o adevărată reconciliere naţională. Mâhnirea provocată de starea de fapt a Argentinei reiese şi dintr-un interviu acordat unui jurnalist francez, Patrick Séry1138. Borges zugrăvea un tablou sumbru al situaţiei – îi era „ruşine” de ceea ce se întâmplase sub guvernarea juntelor militare: „din punct de vedere etic” ţara „nu exista”; „din punct de vedere politic” nu conta prea mult; armata „o jefuise, o falimentase şi o pusese pe butuci”. Cât despre Alfonsín, era „cinstit 1137 Tiempo Argentino, 14 septembrie 1985.

1138 Interviul cu Patrick Séry a apărut iniţial în L’Evènement du Jeudi, Paris, 19 iunie 1986, ulterior fiind retipărit în El otro Borges: entrevistas 1960–1986, Fernando Mateo (ed.), 1997, pp. 199–203.

şi bine intenţionat”, dar asta nu era de ajuns pentru o guvernare eficientă. Borges se temea că ar putea urma „revolte, exoduri”. „Îmi iubesc mult ţara, spunea el, dar ţara nu-mi dă prea multe speranţe.”1139

Pe 16 octombrie, Borges a acordat un alt interviu, în apartamentul lui din Buenos Aires, lui Jacques Secretan de la Tribune de Genève 1140 .

Scriitorul l-a informat pe jurnalistul elveţian că îşi propusese să