865 „El duelo” a apărut prima dată singură, pe 30 aprilie 1970, într-o ediţie privată
limitată, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.
în martie 1925 în care autorul chema la reconcilierea „aventurii şi a ordinii”, citând poemul La jolie rousse de Apollinaire, o aluzie şi la dragostea lui nou descoperită pentru roşcata Norah Lange866. Acel eseu va declanşa conflictul dintre criollişti şi cosmopoliţii din avangarda oraşului Buenos Aires, un conflict care a căpătat o dureroasă dimensiune personală când Norah l-a părăsit pe Borges pentru Girondo. În ultimele rânduri ale povestirii nu există niciun resentiment, ci doar un zâmbet amar:
În acest duel discret pe care doar câţiva prieteni apropiaţi l-am desluşit, n-au fost înfrângeri, nici victorii, nici măcar o ciocnire, şi nici alte vizibile detalii în afara acelora pe care am încercat să le înregistrez cu o pană deferentă. Dumnezeu, doar, (ale cărui preferinţe estetice le ignorăm) poate să acorde laurii finali. Istoria desfăşurată în umbră, în umbră se încheiecx.
Şi totuşi, se pare că sfârşitul duşmăniei pe care Borges i-o purta lui Girondo a venit prea târziu pentru ca scriitorul să se mai împace cu rivalul lui. Oliverio era bolnav din 1961, de când fusese lovit de un automobil la ieşirea dintr-un cinematograf din Buenos Aires. Rănile îi afectaseră creierul, Oliverio având nevoie de supraveghere permanentă din partea lui Norah şi a unei asistente medicale. În 1966 starea lui s-a înrăutăţit, iar Girondo a murit pe 24 ianuarie 1967.
La priveghi au participat familia şi prietenii. Două dintre prietenele apropiate ale familiei Girondo, poetesa Olga Orozco şi Lila Mora y Araujo, îşi vor aminti de o vizită neaşteptată – aceea a lui Jorge Luis Borges la braţ cu mama lui867. Borges s-a apropiat de sicriu şi l-a sărutat uşor pe frunte pe Oliverio, apoi a plecat fără să adreseze 866 Vezi Capitolul 7.
867 Interviuri cu Olga Orozco şi Lila Mora y Araujo, Buenos Aires, 15 septembrie 1994.
vreun cuvânt cuiva. A fost un gest extraordinar în felul său, devenit şi mai dramatic datorită faptului că a fost făcut în faţa unor oameni care cunoşteau prea bine animozitatea dintre Borges şi Girondo, dar nu şi motivul tainic al ostilităţii lor implacabile.
Ce-a vrut să spună Borges prin acel sărut? Cam tot în această
perioadă a scris o scurtă parabolă despre Cain şi Abel, care se întâlnesc după moartea celui din urmă. Cain îl roagă pe Abel să-l ierte. Abel răspunde: „Tu m-ai omorât sau eu te-am omorât? Nu-mi mai aduc aminte; iată-ne din nou ca înainte”. „Acum ştiu că m-ai iertat cu adevărat, spune Cain, fiindcă a uita înseamnă a ierta. Am să
încerc să uit şi eu.” Abel răspunde calm: „Aşa e. Te simţi vinovat atât timp cât ai remuşcări”868.
868 „Leyenda”, Elogio de la sombra, 1969. Vezi OC II, p. 391.
CAPITOLUL 26
Căsătoria
(1967–1968)
Borges căuta să uite de ultimele lui necazuri de natură emoţională
şi de conflictul cu mama lui apelând la remediul obişnuit – scrisul.
De la sfârşitul anului 1965, fusese absorbit de povestirile discutate în capitolul precedent. Dar, din a doua jumătate a lui 1965, a reînnoit relaţia cu vechiul lui prieten Bioy Casares, împreună readucându-l la viaţă pe imaginarul scriitor H. Bustos Domecq, autorul apocrif al povestirilor poliţiste care îl aveau drept protagonist pe burlescul Don Isidro Parodi, deşi acum cei doi îl vor folosi ca să-i ia în râs pe scriitorii şi artiştii modernişti. (La apariţia, în 1967, a Cronicilor lui Bustos Domecq, volumul avea următoarea dedicaţie: „Maeştrilor uitaţi, Picasso, Joyce, Le Corbusier”.) Cronicile au fost terminate până
la începutul lui iulie 1966; apoi Borges a invitat-o pe Esther Zemborain, veche prietenă, să colaboreze cu el la o Introducere în literatura nord-americană, la care cei doi au lucrat sporadic, în apartamentul lui Esther, până la sfârşitul anului869.
Pe lângă povestirile pe care le compunea şi colaborarea la mai multe proiecte cu prieteni de-ai lui, Borges îşi ţinea în continuare orele de anglo-saxonă, sâmbăta dimineaţa, la Biblioteca Naţională, care încă mai atrăgeau un grup de studenţi devotaţi lui. Cu un an în urmă, Borges invitase o tânără pe nume María Kodama să se alăture 869 Crónicas de Bustos Domecq, Losada: Buenos Aires, şi Introducción a la literatura norteamericana, Columba: Buenos Aires, au apărut amândouă în 1967. Vezi Obras completas en colaboración, pp. 297–371 şi respectiv 979–1046.
acestui grup870. María îl admira pe Borges încă de când tatăl ei de origine japoneză o dusese la una dintre prelegerile lui. Avea numai 12 ani atunci; un prieten de familie o prezentase scriitorului şi amândoi discutaseră despre cartea ei preferată, Alice în Ţara Minunilor. Borges uitase de prima lor întâlnire, dar, câţiva ani mai târziu, pe când era studentă la Universitatea din Buenos Aires, María s-a înscris la cursul lui despre epopee, un subiect care o fascina încă de când tatăl ei îi povestise despre samurai. După câtva timp, María a simţit că pierde pasul şi s-a gândit să renunţe la curs, dar colegii au îndemnat-o să-i spună profesorului despre greutăţile pe care le întâmpină. Borges a încurajat-o să persevereze şi a invitat-o la el după-amiaza pentru consultaţii. Cei doi s-au întâlnit apoi din când în când în confiterías ca să discute despre literatură şi, în cele din urmă, Borges a întrebat-o dacă nu vrea să vină la orele de anglo-saxonă.
Borges era cât se poate de impresionat de această fată pe jumătate japoneză, a cărei frumuseţe fragilă o făcea să pară mai tânără decât era. În plus, fata era blândă, modestă şi respectuoasă. Într-o perioadă
atât de zbuciumată pentru el, tânăra trebuie să fi fost o prezenţă
liniştitoare – scriitorul îşi putea petrece timpul făcând ce-i plăcea cel mai mult: să discute la nesfârşit pe subiecte literare în timp ce María îi sorbea fiecare cuvânt, de-abia venindu-i să creadă că i se acordase privilegiul de a se împărtăşi din înţelepciunea maestrului ei mult admirat. Cum era de aşteptat, foarte curând prietenia lui Borges cu tânăra s-a transformat în ceva mult mai intens, deşi încă îi venea greu să spună ce anume simţea pentru ea. Scriitorul îi dăruia cărţi şi 870 Evocarea în acest capitol a prieteniei dintre Borges şi María Kodama se bazează
pe interviurile luate M. Kodama în Buenos Aires pe 5 aprilie 1994 şi 21 noiembrie 1995.
îi telefona acasă din ce în ce mai des. Se prea poate ca María să nu-şi fi dat seama că acestea erau gesturi tipice de îndrăgostit şi să nu i se fi părut ciudat că se bucură de atâta atenţie din partea unui bărbat trecut de 65 de ani; mama ei a fost cea care, după o vreme, a început să fie oarecum îngrijorată de curtoazia cu care era tratată fiica ei încă
adolescentă de către profesorul ei.
În prima jumătate a anului 1966, Borges se gândise să accepte invitaţia la Harvard şi îşi fixase câteva idei pentru cele şase conferinţe pe care trebuia să le susţină ca profesor de poezie Charles Eliot Norton. Ceea ce-l îngrijora era durata vizitei – două trimestre în anul universitar 1967–1968. Era clar că avea nevoie de un însoţitor pe timpul şederii în Statele Unite, dar mama lui împlinise 90 de ani în mai 1966 şi, cu toate că era în putere şi vioaie, vârsta începuse să-şi spună cuvântul în călătoriile pe care le făcuseră cu câţiva ani în urmă. Nu mai era nimeni altcineva gata să petreacă aproape şase luni cu el într-o ţară străină, prin urmare, nu avea de ales: ori îşi lua mama cu el, ori refuza oferta universităţii. Problema a devenit şi mai delicată în momentul în care de la Harvard i s-a scris că i se pune la dispoziţie un apartament cu o cameră în Leverett House, un cămin de studenţi. Oferta i s-a părut inadecvată, aşa că i-a răspuns profesorului W.J. Bate, membru al Comitetului Charles Eliot Norton, dându-i o listă cu prelegerile pe care voia să le susţină şi propunând să predea unul sau două cursuri despre literatura sud-americană, dar şi explicând că are nevoie de un spaţiu mai mare, fiindcă venea însoţit de mama lui. Scrisoarea lui Borges se pare că lipseşte din arhivele Universităţii Harvard, dar o scrisoare a profesorului Bate către decan face lumină asupra problemei. Bate explica în amănunt că acesta era un caz destul de complicat, fiindcă Borges era aproape orb, dar şi singurul sprijin al mamei lui foarte bătrâne, de aceea era absolut necesar să vină şi ea. Borges spera că se va găsi un
apartament cu două camere pentru ei, nedorind desigur să împartă
aceeaşi cameră cu mama lui871.
Aceste probleme practice cu care se confrunta Borges anticipau o situaţie mult mai gravă – cine urma să aibă grijă de el când mama lui, care trecuse de 90 de ani, se va stinge din viaţă? Potrivit lui Emir Rodríguez Monegal, mama şi fiul „discutau problema deschis cu prietenii lor”872. Sora lui Borges, Norah, şi familia ei ieşeau din discuţie fiindcă Georgie se înstrăinase de Norah de la căsătoria ei cu Guillermo de Torre, pe care Borges îl antipatiza. Bioy Casares şi Silvina Ocampo nu-l puteau lua la ei fiindcă, în ciuda faptului că se vedeau aproape în fiecare zi de atâţia ani, în mare parte cei doi soţi îşi vedeau fiecare de treburile lor. După cum însăşi Doña Leonor credea de cuviinţă, singura soluţie era căsătoria, dar cine să fie partenera potrivită? Aceasta era cu siguranţă întrebarea care o îndepărtase pe mamă de fiu încă de când Georgie se îndrăgostise de prima fată, în Geneva.
Borges se întâlnea cu María Kodama regulat acum şi se îndrăgostise de ea, dar ce şanse avea cu o femeie atât de tânără?
Timpul lucra, desigur, împotriva lui, fiindcă nu avea când, chiar şi după calculele cele mai optimiste, să se însoare cu fata şi să o ia cu el la Harvard în anul următor. Între timp, Borges o prezentase pe María unui prieten de-al lui care tocmai se despărţise de soţie; cei doi păreau că se văd destul de des, motiv pentru care Borges credea, în mod eronat, după cum s-a aflat mai târziu, că María se ataşa sentimental de acel bărbat.
Aşadar, cu cine s-ar mai fi putut însura? În a doua jumătate a 871 Scrisoare de la W.J. Bate către Franklin L. Ford, 20 septembrie 1966, Arhivele Universităţii Harvard (UAI 15.1060).
872 Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 469.
anului 1966, Borges reînnoise prietenia cu Margarita Guerrero şi o convinsese să colaboreze cu el la o a doua ediţie, adăugită, a volumului Manual de zoología fantástica, bestiarul cu fiinţe imaginare pe care îl scoseseră împreună în timpul scurtei lor legături amoroase la începutul anilor 1950 873 . Se pare că Borges se gândea la posibilitatea de a relua legătura cu Margot, dar ce şanse erau ca ea să
dureze? Foarte puţine, judecând retrospectiv.
Mama lui Borges avea însă alte planuri. Potrivit lui Bioy Casares, Doña Leonor auzise că Elsa Astete Millán, tânăra pe care Borges o curtase la sfârşitul anilor 1920, rămăsese văduvă cu câţiva ani în urmă, după 27 de ani de căsnicie cu Ricardo Albarracín, cu care avea un fiu874 . Leonor l-a convins pe Georgie să ia legătura cu ea prin sora Elsei, Alicia, care se căsătorise cu prietenul lui, Néstor Ibarra. Astfel s-a stabilit o întâlnire în casa Aliciei, unde cei doi au petrecut întreaga după-amiază discutând; a doua zi au luat cina în oraş875.
După toate aparenţele, Elsa Estete era o candidată foarte promiţătoare. La urma urmelor, între cei doi existase o oarecare afecţiune. De fapt, Elsa va susţine că fuseseră logodiţi: „Mă
logodisem cu el când aveam 20 de ani. Făcuserăm şi schimb de inele.
