Eram logodiţi în toată regula”876. Şi chiar după ce Elsa s-a măritat cu un altul, la începutul anilor 1940 se întâmplase ceva între ei fiindcă
Borges îi trimisese mai multe scrisori înflăcărate. În timp ce se discuta posibilitatea transformării prieteniei în altceva, se pare că
vechea pasiune a început să renască. Elsa i-a arătat lui Borges un inel 873 Această a doua ediţie avea 34 de contribuţii noi şi a fost publicată în 1967 sub titlul El libro de los seres imaginarios, Kier: Buenos Aires.
874 Potrivit lui Bioy Casares într-o discuţie cu Alastair Reid. Interviul autorului cu Reid, Edinburgh, 14 august 1997.
875 „Habla la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.
876 Ibid.
pe care i-l dăduse chiar el, faptul că femeia îl păstrase atâţia ani impresionându-l profund 877 . La rândul lui, Borges i-a arătat o fotografie de-a ei, pe care Elsa i-o dăduse cu 40 de ani în urmă, iar Doña Leonor i-a spus că Georgie o privea în fiecare seară înainte de a merge la culcare878.
Chiar şi aşa, Borges nu se putea hotărî. Fani, menajera, pretindea că a auzit-o pe Doña Leonor cum îi spunea lui Georgie într-o zi la prânz: „Cu cine vrei să te însori, cu Margarita Guerrero sau cu Elsa Astete?”879 Borges nu a răspuns. În ianuarie 1967, timp de câteva zile scriitorul s-a dat la fund – Esther Zemborain, care era nerăbdătoare să termine manuscrisul volumului Introducere în literatura nord-americană, pur şi simplu nu a putut da de Borges mai multe săptămâni la rând880. Până la urmă a ales-o pe văduva între două
vârste, dar trebuie să fi fost o decizie extrem de grea fiindcă, până în ianuarie 1967, după cum am văzut, Borges încheiase ciclul de povestiri în care vorbeşte despre lepădarea lui de conflictul dintre spadă şi pumnal şi, de-abia ce gustase din această libertate psihologică fără precedent, că se şi confrunta cu necesitatea practică
de a-şi găsi un tovarăş de viaţă. Elsa Astete a acceptat propunerea lui Borges şi amândoi au fost de acord să se căsătorească civil, dar, după
cum îşi va aminti Elsa, Doña Leonor a „încurajat” ideea unei cununii religioase 881 , căci absenţa unei ceremonii religioase ar fi fost echivalentă cu un scandal în cercurile sociale pe care le frecventa Leonor Acevedo. În consecinţă, s-a hotărât ca Georgie şi Elsa să aibă
877 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995.
878 „Habla de la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.
879 Vezi interviu cu Fani Uveda, Oggi, 26 octombrie 1987, reprodus în limba spaniolă în Siete Dias, 26 noiembrie 1987.
880 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995.
881 „Habla la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.
căsătoria civilă în august, iar cununia religioasă câteva săptămâni mai târziu.
Vestea logodnei a fost primită cu o anumită doză de scepticism de către prietenii lui Borges. Nimeni nu auzise vreodată de Elsa Astete fiindcă femeia nu făcea parte din lumea literară a oraşului Buenos Aires şi nici din cercul doamnelor din înalta societate în care se învârteau Borges şi mama lui. Când Georgie a invitat-o pe Elsa să ia prânzul, împreună cu mai multe prietene de-ale lui, acestea au ajuns la concluzia că aleasa lui Borges se îmbracă fără gust, este provincială şi destul de ştearsă; iar când Elsa a venit pentru prima oară acasă la familia Bioy, până şi servitoarea a râs pe ascuns când a văzut-o pe cea despre care toată lumea spunea că e logodnica lui Señor Borges882. Leonor Acevedo însă era încântată de Elsa, care se purta cu mult respect – mergând până la a-şi ceda locul viitoarei soacre lângă Georgie, pe sofa, după cum a remarcat cineva când se aflau în vizită la Susana Bombal883.
Impresia Maríei Kodama era că Borges nu era prea încântat de această logodnă. Într-o după-amiază, când tânăra s-a dus să ia ceaiul la apartamentul lui din Maipú, Borges purta un inel de logodnă, dar, în clipa în care Doña Leonor a ieşit din cameră, Borges a dispărut şi el şi, când s-a întors, María a observat că îşi scosese inelul. Cu alt prilej, Doña Leonor i-a spus despre apropiata căsătorie a fiului ei şi i-a sugerat Maríei să-l felicite. María s-a conformat în timp ce Borges o conducea jos cu liftul, dar a rămas surprinsă cât de jenat părea scriitorul când i-a pomenit de logodnă.
De fapt, Borges era disperat. După cum s-a şi exprimat într-un poem numit Labirintul (El laberinto), pe care l-a publicat în La Nación, 882 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 25 noiembrie 1995.
883 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995.
pe 11 iunie 1967:
Nu poate Zeus să desfacă plasă
de piatră ce mă strânge. Nu ştiu rândul
de oameni care-au fost; urmează gândul
şir monoton de ziduri, drum ce lasă
în urmă poarta-mi. Drepte galerii
ce se-ncovoaie-n arcuiri secrete,
când anii trec, lugubre parapete
de timpul crud mâncate zi de zi.
Borges se înfăţişa ca Tezeu, care pierduse firul Ariadnei şi acum aude „dezolatul urlet” în timp ce merge împleticit prin labirintul nesfârşit:
În umbră-i Altul, ştiu, şi trista-i soarte
singurătatea-i. Cată să n-ajungă,
pe Hades îl tot cheamă şi-l alungă
dorind în sânge să-mi găsească moarte.
Mereu ne căutăm. O, de-ar veni
a aşteptării cea din urmă zi!cxi
Dar sfârşitul aşteptării părea să nu mai vină niciodată şi, judecând după un alt poem, numit Labirint (Laberinto), pe care l-a publicat în acelaşi an, nu exista nicio ieşire din această situaţie – „Ieşire nu-i” –
nici măcar moartea:
Atacul n-aştepta
