obsesie, încât, chiar în anul în care forţele armate erau acuzate de crime oribile, familia lui Borges propunea ridicarea unui monument public în cinstea strămoşului ei, generalul Soler. Ca şi cum fantomele vitejilor întemeietori ai naţiunii ar fi condus generaţiile de descendenţi, fluturând spada onoarei şi îndemnându-le să rămână

fidele memoriei lor. Cum puteau fi înlăturate aceste cicluri ale unui conflict nimicitor? Romanul-schiţă al lui Borges rămânea deschis –

„intriga” istoriei naţiunii, ca şi cea a legăturilor cu tatăl lui, aştepta deznodământul corespunzător: „Romanul se încheie când încă nu a sosit sfârşitul. Amândoi [tatăl şi fiul] încă îl mai aşteaptă”. (În spaniolă verbul esperar poate însemna „a aştepta”, dar şi „a spera”.) La doar trei zile după apariţia Intrigii, Borges a publicat un poem intitulat Posesión del ayer (Să ai ziua de ieri), o meditaţie pe tema „avem numai ce-am pierdut”: avem trecutul fiindcă tânjim după el, şi nu fiindcă îl ştim aşa cum a fost1109. Astfel, „Ilionul a fost cândva, dar trăieşte-n hexametrul ce-l deplânge”. A avea ziua de ieri pare a fi, inevitabil, o formă de solipsism, proiecţia dorinţelor şi temerilor noastre de azi în versiuni imaginare ale trecutului. Poemul conchide că „nu există alte paradisuri decât paradisurile pierdute”.

1109 „Posesión del ayer” a apărut prima dată în La Prensa, 10 aprilie 1983, şi ulterior în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 478.

Criza de încredere în naţiune a lui Borges punea la încercare însuşi conceptul lui de virtualitate. Dacă mintea noastră poate născoci sensul virtual, pare imposibil să distingem sensurile bune de cele rele. Atunci cum se poate face distincţia între mai multe feluri de a vedea naţiunea? Perspectiva democratică sau liberală nu se deosebea în niciun fel de cea fascistă? Oare toate formele de înţelegere a trecutului nu erau decât încercări de a recupera un imaginar „paradis pierdut”? Poate că obsesia Argentinei faţă de trecut era înrădăcinată în acel conflict nerezolvat dintre taţi şi fii, dintre bătrâni şi tineri, pe care Borges îl considera drept forţa motrice a „intrigii” naţiunii. „Tatăl meu a murit şi este mereu alături de mine”, scria el în Să ai ziua de ieri. Dar cum să scapi Argentina de fantomele taţilor şi ale strămoşilor, de obsesia „paradisurilor pierdute” de ieri?

Într-un alt poem, intitulat Todos los ayeres, un sueño (Ziua de ieri, un vis), Borges reflecta la posibilitatea ca toate miturile identităţii naţiunii să fie la fel de iluzorii1110. Şi nu cruţa propria imagine despre Argentina de această critică radicală. Mărturisea că „mi-a fost să

scriu o-nsângerată/ mitologie” despre pumnale şi chitare, Muraña şi dueluri, dar şi că acea „-nsângerată mitologie” făcea parte din ziua de „ieri” şi era la fel de seacă precum „istoria din cărţi”, căci, aşa cum ştia din propria experienţă, a înfrunta spada onoarei cu pumnalul revoltei nu însemna decât a consolida opoziţia dintre adularea eroului şi încercările culpabile de a-l detrona. Nu exista o viziune adevărată a trecutului: „Trecutul este lutul plămădit/ de-un veşnic azi stăpân. Necontenit”clxv. Dar, dacă toate „zilele de ieri” ale naţiunii nu erau decât un vis, ce însemna Argentina?

1110 „Todos los ayeres, un sueño” a apărut prima dată în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 489.

Într-un poem impresionant prin laconismul şi sugestivitatea lui, publicat pe 23 aprilie – în aceeaşi lună în care au apărut O intrigă şi Să ai ziua de ieri – Borges punea sub semnul întrebării însăşi baza pe care fusese creată naţiunea. În Milonga del infidel (Milonga necredinciosului), scriitorul aborda cel mai solid dintre toate miturile despre întemeierea naţiunii – credinţa că Argentina a fost făurită de oameni civilizaţi care au îmblânzit barbaria sălbăticiei continentului american1111. Îşi imagina un indian din pampas care intră pentru prima oară în contact cu societatea omului alb. Necredinciosul este uimit de prezenţa uşilor, îşi vede chipul într-o oglindă şi nu se recunoaşte. Empatizând cu inocenţa buimacă a indianului, Borges atacă implicit pretenţiile criollos care, pentru a asigura stabilirea creştinilor pe acel pământ, îi exterminaseră pe „sălbaticii”

pampasului. Versurile finale sunt pline de acuzaţii:

Şi nici n-ar fi surprins să afle

că va fi-nfrânt şi dat pe mâna morţii;

Cucerirea Deşertului poveştii lui îi spunem.

Ultimul vers şochează prin caracterul lui neaşteptat, cititorul fiind obligat să cântărească semnificaţia termenului istoric „Cucerirea deşertului”. Oare soarta amerindienilor a fost foarte diferită de cea a desaparecidos sau a recruţilor neinstruiţi care fuseseră trimişi la moarte în încercarea de a cuceri Insulele Malvine?

Borges părea să spună că întemeierea naţiunii e foarte posibil să fi iniţiat o tradiţie a excluderii violente ca mijloc de creare şi păstrare a identităţii naţionale: spada adusese independenţa criollos şi, 1111 „Milonga del infidel” a apărut prima dată în ABC (Madrid), 23 aprilie 1983, şi apoi în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 491.

ulterior, fusese folosită ca să definească o identitate pentru forma incipientă de guvernământ care tocmai luase fiinţă. De aici şi dihotomiile sângeroase din istoria Argentinei – creştinii împotriva necredincioşilor, unitarios împotriva federales, criollos împotriva imigranţilor, peroniştii împotriva liberalilor, Montoneros împotriva armatei, fiecare tabără luptându-se cu cealaltă ca să apere o anumită

formă de înţelegere a naţiunii.

La începutul lunii aprilie 1983, Borges a mers cu María în Statele Unite pentru a participa la o conferinţă la Dickinson College din Pennsylvania. Au petrecut ceva timp în New York, oraşul preferat al Maríei, şi, la întoarcerea în Buenos Aires, Borges a revenit asupra ideii de a-şi stăpâni trecutul; acum însă, neîndoielnic revigorat de călătoria în străinătate alături de femeia pe care o iubea, a abordat-o într-o altă stare de spirit. Pe 8 iunie 1983, scriitorul a publicat un poem numit Lo nuestro (Ce este-al nostru), în care recurgea din nou la paradoxul „avem numai ce-am pierdut”, dar formularea lui era cu totul diferită – „Iubim ceea ce nu ştim, ceea ce-am pierdut deja”1112.

Deşi autorul recunoaşte forţa trecutului de a defini ceea ce suntem şi ceea ce-i al nostru, accentul cade aici nu atât pe posesie, cât pe dragoste. Dragostea transformă modul în care înţelegem trecutul – îi iubim pe „antici care nu ne mai pot dezamăgi fiindcă sunt splendoare şi mit”, ne iubim strămoşii „cu care n-am putea conversa mai mult de un sfert de oră”, ne iubim „prietenii care-au murit”. În clipa în care ne satisfacem dorinţa de a intra în posesia trecutului pentru a-l modela aşa cum vrem noi, trecutul devine un mit benign, căci nu mai vrem să recuperăm ceea ce credem că am pierdut şi suntem liberi să iubim trecutul doar fiindcă e trecut, să-l iubim aşa 1112 „Lo nuestro” a apărut în ABC (Madrid), 8 iunie 1983, dar nu a fost inclus în nicio culegere.

cum am putea iubi „ceea ce nu ştim” sau ceea ce nu suntem noi, cum ar fi „limbile pe care de-abia le putem descifra” sau „femeia de lângă

noi, dar atât de diferită de noi”. Aşa cum descoperise Borges prin dragostea faţă de María Kodama, numai prin abandon percepem ceea ce nu făcea deja parte din noi.

Dragostea era antidotul solipsismului. Ea îl eliberase pe Borges de obsesia de sine şi tot ea deţinea cheia eliberării de un solipsism mai mare, cel al naţionalismului. Ca şi identitatea personală, cea naţională se definea cel mai bine mai curând în relaţie cu ceilalţi decât prin proiectarea preocupărilor prezente în trecut. Şi astfel soluţia la conspiraţiile perverse ale taţilor împotriva fiilor care caracterizau „intriga” Argentinei era plasarea încrederii în centrul culturii politice. Borges se baza pe propria experienţă ca să analizeze racilele naţiunii şi, întrucât la baza legăturii lui cu María Kodama se afla principiul reciprocităţii, acum trebuia să accepte acest principiu ca mijloc de rezolvare a conflictului dintre generaţii, despre care credea că afectase istoria ţării. Taţii trebuiau să accepte libertatea fiilor, bătrânii trebuiau să aibă încredere în tineri; numai aşa se putea sfârşi rolul infam jucat de spadă în „intriga” naţiunii.

Rezultatul complexelor meditaţii ale lui Borges despre „ziua de ieri” a fost Los conjurados (Conjuraţii), un poem pe care scriitorul va ajunge să-l considere drept testamentul lui politic1113. Scris prin 1982

sau 1983, poemul porneşte de la ideea că, din 1291, anul în care mai multe cantoane s-au unit pentru a forma Confederaţia Helvetă, a existat o „conjuraţie” menită să înalţe un „turn al raţiunii şi al credinţei trainice şi ferme” în inima Europei. (În spaniolă conjuración 1113 „Los conjurados” a apărut prima dată în revista Lyra 12, nr. 250, 1983, p. 12, şi ulterior ca poem care a dat titlul ultimei culegeri de poezii a lui Borges. Vezi OC

III, p. 497.

poate însemna şi „conjuraţie”, şi „pact”, Borges mizând pe conotaţiile ambilor termeni în titlul Los conjurados.) „Conjuraţii” sunt

„oameni de diverse rase, de diverse religii, care vorbesc limbi diferite” şi care „au luat strania hotărâre de a fi raţionali”, „de a-şi uita diferenţele şi a-şi accentua afinităţile”. Acum există 22 de cantoane (iar cantonul Genevei, spune Borges, „este una dintre patriile mele”), dar mâine întreaga planetă va fi alcătuită din astfel de cantoane. „S-ar putea ca ceea ce spun să nu fie adevărat; să

sperăm că e profetic.”

Cuvântul conjurados se leagă de O intrigă, cu „conjuraţia” absolut negativă a bătrânilor împotriva tinerilor, dar şi trimite înapoi la

„conjuraţia” pozitivă pe care scriitorul o invoca în discursul lui din 1928 adresat tinerilor naţionalişti criollo, în care îi îndemna să devină

conjurados în crearea unui „om nou” – o fuziune a criollo şi a imigrantului – în Argentina. Acea viziune fusese distrusă de spada naţionalismului de dreapta: iniţial de lovitura de stat a generalului Uriburu, mai târziu de Perón. Naţionaliştii încercaseră să impună

întregii naţiuni o anumită interpretare a trecutului, consecinţele fiind, în opinia lui Borges, colapsul economic şi dezastrele pricinuite de Războiul Murdar şi de Războiul Malvinelor. Din acest punct de vedere, poemul Los conjurados era o reabilitare a criollismului din tinereţe al lui Borges, dar şi o chintesenţă a unor convingeri căpătate ulterior de a transcende naţionalismul pornind de la principiul reciprocităţii pe care îl învăţase din dragostea Maríei Kodama şi prin îmbrăţişarea unui ideal „anarhist”, utopic, al frăţiei universale, de tipul celei anticipate de tatăl lui cândva, o confederaţie a indivizilor liberi, uniţi pe baza unei cooperări raţionale şi a renunţării la accesorii precum state, armate, biserici şi drapele.

Până la mijlocul anului 1983, Borges depăşise criza de încredere în Argentina. Pe măsură ce se apropiau alegerile prezidenţiale din

octombrie, scriitorul dădea tot mai multe semne neîndoielnice de speranţă în viitorul ţării. În august, a început un nou turneu de conferinţe şi cursuri în Europa şi în Statele Unite. S-a dus în Spania ca să primească Marea Cruce a lui Alfonso cel Înţelept de la guvernul socialist ales recent. Succesul socialiştilor spanioli la urne în 1982 a marcat consolidarea tranziţiei Spaniei spre democraţie după moartea lui Franco. Borges a vorbit la o şcoală de vară din Santander, unde i s-a decernat premiul, iar la Madrid a fost invitat să

ia prânzul cu noul premier, Felipe Gonzáles, eveniment care a avut un ecou deosebit în Argentina fiindcă întărea speranţa lui Borges că

ţara lui, la fel ca Spania, va face pasul spre democraţie. Pe 5

octombrie, Borges se afla în Londra, la invitaţia Societăţii Anglo-Argentiniene, pentru a inaugura seria anuală de conferinţe ce-i purta numele. Prima „Conferinţă Jorge Luis Borges” ţinută la Societatea Regală a Artelor, a luat forma unui dialog pe teme exclusiv literare; acceptând să participe la un astfel de eveniment la numai 15 luni după Războiul Malvinelor/Insulelor Falkland, Borges îşi demonstra dorinţa de reconciliere dintre cele două ţări, aşa cum dăduse de înţeles în poemul Juan López şi John Ward.

În aceeaşi lună, scriitorul a mers la University of Wisconsin din Madison, ca să primească un titlu onorific. În seara zilei de 30

octombrie, ziua alegerilor prezidenţiale în Argentina, a fost invitat la o petrecere de Halloween şi s-a surprins cumpărând o mască de lup, în ciuda groazei lui declarate de măşti. Ajuns la petrecere a început să urle ca un lup şi să strige: „ Homo homini lupus” („Omul e lup pentru om.”)1114. Nu o luase razna, ci pur şi simplu îl cita pe Plaut, citatul aruncând o lumină interesantă asupra a ceea ce poate că-i trecea prin minte în momentul acela: „Ca lupul pentru om e omul, 1114 Interviu cu Carlos Ares în El País (Madrid), 3 noiembrie 1985.

nu om, atunci când nu-l cunoaşte”clxvi. („Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novita, Plaut, Asinaria, rândul 495.) Faptul că

îşi călcase pe inimă şi îşi pusese masca era semnul unei noi stăpâniri de sine. Apoi, de parcă masca nu ar fi fost de ajuns, cineva l-a tras de mânecă şi l-a anunţat că Raúl Alfonsin, candidatul radical, fusese ales preşedinte al Argentinei. „A fost un miracol dublu, îşi va aminti Borges. Victoria aceea şi faptul că purtasem mască.”1115 A fost un miracol fiindcă era prima dată când peroniştii erau învinşi în alegeri libere şi lui Borges trebuie să i se fi părut că acea viziune pe care o schiţase în Los conjurados, o „confederaţie” în stil elveţian, de bună-credinţă şi raţională, ar putea fi posibilă şi în Argentina:

„M-am simţit foarte bine atunci fiindcă ieşiserăm dintr-un coşmar –

acel act colectiv de credinţă ne putea salva pe toţi”1116.

La câteva săptămâni după întoarcerea la Buenos Aires, Borges a fost invitat la o recepţie dată de preşedintele Raúl Alfonsin şi, într-o alocuţiune adresată celorlalţi scriitori, intelectuali şi politicieni aflaţi de faţă, şi-a mărturisit optimismul recent descoperit: „Îmi pierdusem speranţa în democraţie, crezând că se va termina în haos. Dar ce s-a întâmplat pe 30 octombrie, o dată istorică, ne dă dreptul, ne obligă să

avem speranţă” 1117 . Borges a recomandat însă răbdare, „fiindcă

democraţia ar putea avea nevoie de mulţi ani ca să se dezvolte”, dar şi-a exprimat încrederea că, după „agonia” prin care trecuse ţara, va urma „o renaştere”. La sfârşitul alocuţiunii, „cu glasul tremurat”,

„aproape bâlbâindu-se”, scriitorul a strigat: „ Viva la patria!”

1115 Ibid.

1116 Ibid.

1117 Clarín, 29 noiembrie 1983.