povestire violentă, Evanghelia după Marcu (El Evangelio según Marcos) 851 . Aceasta descrie ciudatul caz al unui student la Medicină, Baltasar Espinosa, care este izolat de inundaţii într-o fermă
îndepărtată din pampas. Studentul este adăpostit de familia Gutre, o familie atât de ruptă de civilizaţie încât a uitat complet limba şi religia strămoşilor scoţieni care se numeau Guthrie. Seara, Espinosa le citeşte gazdelor „Evanghelia după Marcu” dintr-o Biblie veche în limba engleză pe care a găsit-o acolo. Întrucât Espinosa este liber-cugetător, iar lecturile lui îl ajută doar „a se exersa în materie de traducere”, povestea se încheie cu încercarea acestei familii de degeneraţi de a scăpa de flăcările Iadului prin crucificarea studentului într-o parodie barbară a patimilor lui Hristos.
850 Ibid., p. 279
851 „El Evangelio según Marcos” a apărut prima dată în La Nación, 2 august 1970, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, Emecé: Buenos Aires, 1970.
Ideea de bază a acestei povestiri o constituie sacrificarea de către familie a unui om inteligent şi cultivat pentru a se mântui. Se prea poate ca Borges să se fi gândit la familia mamei lui, Acevedo. (În 1966, îi spunea lui Jean de Milleret că „ignoranţa familiei Acevedo, din partea mamei, este de neimaginat”.)852 Anumite aluzii la Fanny Haslam pot fi, de asemenea, detectate în povestire. Borges a asociat lectura Bibliei cu bunica lui englezoaică, iar familia Gutre, care se trage din scoţieni prezbiterieni, manifestă un respect instinctiv faţă
de Biblie, ce pare să „stăruie în sângele lor”ci, în ciuda faptului că nu ştie să citească. Ferma se află aproape de oraşul Junín, unde locuiseră Fanny şi soţul ei, când aici se afla graniţa teritoriului indian. Cu toate că sunt roşcaţi, cei din familia Gutre s-au amestecat cu indienii, ceea ce sugerează că s-ar putea să fie de acelaşi neam cu odrasla acelei englezoaice captive pe care Fanny o întâlnise cândva, în preajma Junín-ului, o întâlnire care a inspirat Istoria războinicului şi a prizonierei. Acolo Borges arătase cât de mult îşi însuşise Fanny temerile argentiniene privind barbaria. Iar acum, în Evanghelia după
Marcu, Borges adopta punctul de vedere al lui Fanny Haslam despre descendenţii corciţi, „degeneraţi”, ai englezoaicei captive care îi refuzase invitaţia de a se întoarce la „civilizaţie”, preferând o viaţă
„barbară”.
O nouă povestire, Relatarea lui Brodie, explora mai adânc preocuparea bunicii lui englezoaice faţă de „civilizaţie şi barbarie”, dar din perspectiva, făţişă, a imperialismului britanic853. Doctorul Brodie este un misionar scoţian care scrie un raport despre un trib pe care crede de cuviinţă să-l numească Yahoos: „…Nu este vorba 852 Milleret, p. 39
853 „El informe de Brodie” a apărut prima dată în culegerea cu acelaşi titlu publicată în 1970.
despre o naţiune primitivă, ci despre una degenerată”. Grosul povestirii este reprezentat de descrierea obiceiurilor tribului.
Doctorul Brodie încheie observând că „groaza… esenţială” este că, deşi sunt poate neamul „cel mai barbar din lume”, Yahoos au anumite calităţi care îi salvează, fiind de „datoria” guvernului Majestăţii Sale „de a-i salva”cii.
În ambele povestiri, Borges a combinat situaţiile celor două femei din familia lui care i-au insuflat respectul faţă de strămoşeasca spadă
a onoarei. Pe de o parte mama lui, Leonor Acevedo, dezamăgită de declinul familiei ei şi urându-i pe gauchos şi pe imigranţii care distruseseră republica pe care strămoşii ei se străduiseră să o transforme într-o naţiune civilizată. Pe de altă parte Fanny Haslam –
pierdută în ceea ce considera a fi o Argentină barbară şi idealizând civilizaţia îndepărtată a Angliei victoriene.
Ce se afla dincolo de evidenta oroare faţă de barbarie resimţită de aceste două femei? Borges a început să analizeze această teamă în Bătrâna doamnă (La señora mayor), un portret al Señorei de Jáuregui, inspirat de Leonor Suárez, bunica lui Borges din partea mamei şi adevărata sursă a obsesiei mamei lui pentru colonelul Suárez şi spada onoarei:
Membrii familiei Jáuregui trăiau… într-o situaţie de-ajuns de falsă. Credeau că
aparţin aristocraţiei, dar aristocraţia-i ignora; erau coborâtori dintr-un erou, dar manualele de istorie omiteau să-l menţioneze854.
Señora de Jáuregui trăia numai în trecut – „Continua să-i urască
pe Artigas, pe Rubio şi pe Urquiza”; Primul Război Mondial fusese mai puţin real pentru ea decât Revoluţia din 1890 sau atacul de 854 „La señora mayor” a apărut prima dată în El informe de Brodie, 1970.
cavalerie condus de tatăl ei în Peru. Trăia „modest” în Palermo, cu fiica şi un nepot şi, fiindcă nu ieşea niciodată din casă, „nici nu bănuia, poate, că Buenos Aires crescuse şi se transformase”. Dar, la împlinirea vârstei de 100 de ani, s-a bucurat de o publicitate masivă
datorită faptului că era singura supravieţuitoare a generaţiei de criollos care luptase pentru independenţă. Ministrul de Război în persoană şi zeci de oameni au venit să-i sărbătorească ziua de naştere – la câteva zile de la petrecere însă bătrâna a murit. Poate că
invazia „mulţimii” i-a grăbit sfârşitul, ne spune Borges. Povestirea se încheie cu o reflecţie a naratorului: „Mă gândesc la morţii de la Cerro Alto, mă gândesc la toţi acei oameni uitaţi, fii ai Americii şi ai Spaniei deopotrivă, care au pierit sub copitele cailor, şi mă gândesc apoi că victima din urmă a acelei puzderii de lănci din Peru avea să
fie, peste aproape un veac, o doamnă în vârstă”ciii. Naraţiunea este plină de compasiune pentru bătrâna snoabă, agasată de prezenţa atâtor oameni, iar tonul ei este departe de furia rece care răzbate din Intrusa. Señora de Jáuregui este înfăţişată ca o victimă a spadei, agăţată de ea în speranţa că numai aceasta îi va asigura un loc în lume, nereuşind să înţeleagă că, de fapt, astfel şi-a sacrificat întreaga voinţă şi libertate.
Borges ajunsese la concluzia că femeile din familia lui erau victime ale spadei în aceeaşi măsură în care fusese şi el sau tatăl lui.
Această percepţie explica şi ambivalenţa relaţiei cu mama lui.
Venerarea de către Leonor Acevedo a spadei onoarei, ataşamentul ei neabătut faţă de memoria colonelului Suárez erau de fapt produsul imaginaţiei ei – ea inventase fantoma strămoşilor, tocmai această
fantomă născocită de ea o silise să trăiască potrivit unui standard preconceput al onoarei. Acest standard imaginar era o reflectare a propriilor temeri de a-şi pierde statutul şi identitatea pe care şi familia ei le-ar fi putut avea în virtutea descinderii lor din Eroul de la
Junín.
Ironia face ca tocmai forţa personalităţii ei să o fi legat pe Leonor Acevedo de trecut. Avea ambiţie, inteligenţă şi voinţă, dar tocmai condiţia ei de femeie care trăia într-o societate profund patriarhală ca Argentina o împiedicase să se împlinească. Spre deosebire de soţ şi de fiu, care au încercat să se împlinească revoltându-se împotriva constrângerilor familiei şi ale tradiţiei, Leonor a ales să se afirme conformându-se tradiţiei. Şi a reacţionat la acest paradox în două
moduri. În primul rând, şi-a investit considerabila energie în promovarea excesivă, fanatică, a numelui familiei. În al doilea rând, a avut grijă ca fiul ei, Georgie, să-i împlinească visele de măreţie.
Dar, îndemnându-şi fiul să înfăptuiască ambiţiile pe care le avusese ea, fără să vrea îi sădise în suflet un sentiment de nevrednicie care a devenit principalul obstacol în calea afirmării lui. Şi astfel, cu cât se devota mai mult binelui lui, cu atât mai mult îi limita acestuia libertatea de a-şi lua viaţa în mâini.
Leonor Acevedo (şi, în felul ei, bunica lui, Fanny Haslam) hotărâse ca tânărul Georgie să fie instrumentul salvării familiei: l-au împovărat cu poveşti despre strămoşi viteji, provocându-l să refacă
blazonul familiei. Această presiune perfidă se reflectă în tema sacrificiului tânărului pentru mântuirea unei familii sau a unui grup social. Tema este cât se poate de evidentă în crucificarea lui Baltasar Espinosa în Evanghelia după Marcu, dar apare şi în Relatarea lui Brodie.
Aici Yahoos examinează cu atenţie fiecare nou-născut şi, dacă-i găsesc anumite stigmate, îl cresc ca să le fie rege, caz în care „e mutilat pe loc”, i se ard ochii şi i se taie mâinile şi picioarele „pentru ca lumea să nu-l poată distrage de la înţelepciune”; în sfârşit, este silit să trăiască „exilat într-o cavernă”. Nu exagerăm dacă vedem aici o aluzie a lui Borges la propria copilărie: obligaţia de a sta în casă, izolarea de alţi copii şi incapacitatea de a interacţiona liber cu lumea
din jur. Tema sacrificiului este reluată atunci când doctorul Brodie descrie cum şi poeţii sunt trataţi cu veneraţie de Yahoos – se îndepărtează de ei „stăpâniţi de o oroare sacră”, nimeni nu-i vorbeşte, nimeni nu se uită la poet, „nici chiar propria-i mamă”.
„Din clipa aceea el nu mai e om, ci zeu, şi oricine poate să-l ucidă”civ.
Într-o altă povestire, Guayaquil, Borges consideră că, dacă întreaga lui familie a trăit în umbra spadei onoarei – tatăl, mama, bunicile –, el a făcut-o pentru că a fost victima condiţiei de naţiune postcolonială a Argentinei855. Naratorul este unul dintre cei mai reputaţi istorici ai Argentinei, un criollo aristocrat al cărui strămoş, Suárez, a luptat în Bătălia de la Junín şi care, în consecinţă, are
„istoria în sânge”. Povestirea se concentrează pe descoperirea (fictivă) a scrisorilor lui Simón Bolívar care promit să arunce lumină
asupra întrevederii secrete pe care acesta a avut-o cu San Martín la Guayaquil, cu puţin înainte de înfrângerea finală a spaniolilor în America de Sud. Se ştie că, în urma acestei întâlniri, generalul San Martín a predat comanda armatelor de patrioţi şi, renunţând la
