„oroarea de a fi şi a continua să fii”1078. Din nou în Eclesiastés, I, 9
(Ecleziastul, I, 9) (referire biblică la tema „căci nu este nimic nou sub soare”), Borges aştepta cu nerăbdare pacea uitării, un „dar”, de a avea „fecioara asta, moartea”1079clxi. Aceste poeme deprimante păreau să arate că, în primele luni ale anului 1981, „misticismul agnostic” al lui Borges se afla în criză: atât moartea lui Abramowicz, cât şi iminenţa probabilă a propriei morţi, e foarte posibil să-l fi făcut să se concentreze asupra unei probleme fundamentale: şintoismul nu fusese capabil să-i ofere răspunsuri – ce se întâmpla cu sufletul după
moarte? Virtualitatea poate compensa, în ultimă instanţă, dispariţia eului?
Dar, spre mijlocul anului 1981, Borges îşi dorea din nou ca dragostea să-i reînnoade credinţa în forţa virtuală a imaginaţiei. În Aquél (Acela), îşi deplângea condiţia – infirmitatea, faptul că nu avea copii, „faima, de nevrednici dobândită”, „Buenos Aires, vechea slăbiciune” –, dar amintea şi de lună, „necontenit surprinzătoarea lună”1080clxii. Scriitorul asocia luna cu María Kodama şi tocmai această
credinţă în virtuţile regeneratoare ale lunii l-au făcut să aleagă
poemul La cifra (Cifrul) ca titlu pentru noua culegere pe care o 1078 „Dos formas del insomnio” a apărut prima dată în La Prensa, 1981 (în bibliografia lui Nicolás Helft nu se specifică nicio dată), şi ulterior în La cifra, 1981.
Vezi OC III, p. 299.
1079 „Eclesiastés, 1, 9” a apărut prima dată în La Prensa, 29 martie 1981, şi apoi în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 298.
1080 „Aquél” a apărut prima dată în Clarín, 21 mai 1981, şi ulterior în La cifra, 1981.
Vezi OC III, p. 297.
alcătuia în 19811081. Cifrul era o variaţiune melancolică pe tema carpe diem: va sosi o vreme când nu vom mai vedea luna, dar, întrucât destinul nostru este un adevărat cifru, singura consolare este să
preţuim „a lunii caldă prietenie”:
Trăim descoperind şi-apoi uitând
podoaba blând-a nopţii, nelipsită.
Priveşte-o lung, căci poate-i cea din urmăclxiii.
Pe 17 mai 1981, Borges dedica noua culegere de poeme Maríei Kodama, scriind că dedicaţia unei cărţi este „un act magic”, „din seria de fapte inexplicabile care alcătuiesc universul…” 1082 Prin această dedicaţie, scriitorul îşi reînnoia credinţa în misterele înrudite ale dragostei şi virtualităţii. Un dar adevărat, adăuga el, este
„reciproc”: „A da şi a primi sunt acelaşi lucru”. Şi tocmai datorită
acestui paradox îşi apropiase el nu Trandafirul dantesc al sensului final, şi cu atât mai puţin viziunea divină a Alephului sau a Simorghului atotcuprinzător, ci ideea că urcuşurile şi coborâşurile vieţii de zi cu zi ar putea duce la corola unei flori tainice, o floare capabilă să provoace uimirea de odinioară în faţa frumuseţii atât de diverse a lumii, uimirea ce luminează dedicaţia dată Maríei – „Câte dimineţi s-au adunat în acest nume, câte mări, câte grădini ale Orientului şi ale Occidentului, cât Virgiliu”clxiv.
1081 „La cifra” a apărut prima dată în La Nación, 19 martie 1978, sub titlul „La luna”
şi ulterior în La cifra, Emecé: Buenos Aires, 1981. Vezi OC III, p. 337.
1082 „Inscripción”, La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 289.
CAPITOLUL 32
Deconstruind naţiunea
(1980–1983)
Din 1976, când îşi declarase sprijinul faţă de generalul Videla şi făcuse celebra vizită în Chile, Borges aproape că întorsese spatele politicii, devenind din ce în ce mai preocupat de problemele personale – căutarea unui alt sens al dragostei şi neliniştea pricinuită
de boală şi de gândul morţii care îi precedase vizita în Japonia.
Această întoarcere spre interior coincidea cu anii cei mai tensionaţi ai conflictului dintre forţele armate şi puternicele gherile ale Montoneros şi ERP.
Războiul începuse înainte de revenirea lui Perón în Argentina, în 1973. Perón încercase să suprime gherilele şi se prefăcuse că nu bagă
în seamă acţiunile detaşamentelor morţii, care-i răpeau pe oameni şi îi făceau să „dispară”. Sub conducerea succesoarei lui, Isabelita Perón, forţele armate au fost împuternicite să pornească o campanie totală de represiune împotriva gherilelor care, şi ele, lansau atacuri teroriste, cu bombe, asupra unor presupuse obiective militare, fără a se sinchisi că în acest fel mutilează sau ucid civili nevinovaţi. După
lovitura militară din 1976, acţiunile detaşamentelor morţii au devenit şi mai distructive – oamenii erau răpiţi de pe stradă, ziua în amiaza mare, şi transportaţi de urgenţă în centre de detenţie secrete, unde erau supuşi celor mai groaznice chinuri şi chiar ucişi.
Politicile economice antiinflaţioniste ale guvernului militar au turnat gaz peste foc: reducerile masive ale cheltuielilor publice, inclusiv cele privind asistenţa socială, au dus la creşterea rapidă a şomajului şi la sărăcirea populaţiei. A urmat o explozie de proteste ale sindicatelor din industrie, drept rezultat detaşamentele morţii
extinzându-şi activitatea asupra liderilor de sindicat. Acest crâncen război intern – care a ajuns să fie numit „Războiul Murdar” – a atins apogeul în 1977 şi 1978; deşi campania împotriva gherilelor s-a încheiat cu succes în 1979, economia a rămas la fel de precară, cu o hiperinflaţie în continuă creştere, cu milioane de oameni rămaşi fără
lucru şi cu deficite publice din ce în ce mai mari.
Încă din 1977 Borges se arătase deziluzionat de conducătorii militari pe care iniţial îi salutase ca pe nişte posibili salvatori ai naţiunii, dar, în timp ce îşi exprima public dezacordul faţă de politica lor agresivă împotriva statului Chile şi era catalogat drept trădător pentru atitudinea lui, scriitorul păstra tăcerea în privinţa acţiunilor detaşamentelor morţii. Mai târziu, va spune că nu a ştiut cu adevărat ce se întâmplă, din cauza infirmităţii fiind obligat să se bazeze pe ceea ce-i spuneau alţii despre situaţia din ţară. Scuza lui este destul de plauzibilă, mai ales că presa argentiniană nu se prea grăbea să publice articole despre aşa-zisele „dispariţii” după ce redactorul-şef al publicaţiei La Opinión, Jacobo Timerman, care pusese sub semnul întrebării anumite aspecte ale modului în care era condusă campania antigherilă, dispăruse el însuşi în 1976.
Singurul ziar care nu fusese redus la tăcere era Buenos Aires Herald, care apărea în limba engleză. Redactorul lui şef, englezul Robert Cox, se numărase cândva printre cei mai vajnici critici ai terorismului practicat de gherile şi chiar sprijinise lovitura militară a generalului Videla, crezând că aceasta va pune capăt haosului patronat de Isabelita Perón şi acţiunilor detaşamentelor morţii pe care administraţia ei le trecea cu vederea. Dar Cox a fost şi primul care a scris despre posibilitatea ca răpirile să aibă legătură cu guvernul Videla, fapt care i-a atras antipatia juntei militare. Arestat în aprilie 1977, a fost eliberat la presiunea presei străine pentru ca, în decembrie 1979, după mai multe ameninţări, să fugă din ţară pentru
a-şi salva viaţa sa şi a familiei.
Tăcerea care înconjura soarta desaparecidos a dus la o mişcare de protest a mamelor ai căror fii şi fiice dispăruseră fără urmă. Prima lor acţiune de protest a avut loc pe 30 aprilie 1977, la exact o săptămână de la arestarea lui Cox, când 15 femei s-au adunat în Plaza de Mayo din faţa palatului prezidenţial, pentru a atrage atenţia asupra acestor dispariţii. Adunările acestor „Mame din Plaza de Mayo”, ţinute într-una din zilele de joi ale fiecărei luni, au crescut ca număr şi influenţă, suscitând interesul jurnaliştilor străini, ceea ce le asigura femeilor o oarecare protecţie. Din păcate, niciun fel de informaţie despre desaparecidos nu a putut fi obţinută de la autorităţi.
Când Borges a început să critice atitudinea agresivă a juntei faţă
de Chile în problema Canalului Beagle, în 1977 şi 1978, unele Mame din Plaza de Mayo l-au căutat acasă, rugându-l să le sprijine în demersul lor. Borges le-a refuzat, bănuind că aşa ar putea fi manipulat să susţină public cauza gherilelor. Este poate de înţeles teama lui de a fi exploatat în scopuri politice imprevizibile, dată
fiind posibila tendinţă de dezinformare a uneia sau alteia din cele două tabere. Dar reticenţa de a le sprijini pe Mamele din Piaţa de Mayo era manifestarea unei rezerve mai profunde – cu toate că, în sinea lui, se prea poate să se fi îndoit că junta militară reprezenta o elită morală capabilă să conducă tipul de „dictatură luminată” pe care o preconizase pentru Argentina, Borges continua să creadă că o astfel de guvernare era de preferat naţionalismului marxist de inspiraţie cubaneză al gherilelor peroniste. Scriitorul încă mai era chinuit de contradicţia spre care îl împinsese Perón cu aproape două
decenii în urmă – în principiu, se declara în favoarea unui sistem democratic liberal, dar se temea că oamenii vor continua sa voteze pentru Perón sau pentru urmaşii lui. Şi astfel, nevăzând nicio alternativă la guvernarea lor, se agăţa de junta militară ca de cel mai
mic dintre două rele.
Şi totuşi, în cursul vizitei lui în Spania, în aprilie 1980, unde s-a dus ca să primească Premiul Cervantes, Borges a început să-şi schimbe opiniile. Punea această schimbare pe seama faptului că
ziarele spaniole îl presau să-şi exprime părerea despre Războiul Murdar şi, îndeosebi, despre desaparecidos. „Mi-au pus o mulţime de întrebări”, dar „m-au şi învăţat multe lucruri”, va mărturisi el mai târziu1083. Publicul argentinian şi-a dat pentru prima dată seama de schimbarea de atitudine a lui Borges în urma unui interviu acordat de scriitor, în timp ce se afla în Spania, respectabilului jurnalist argentinian Manfred Schonfeld, interviu publicat în La Prensa pe 6
mai. Borges cerea pe faţă o anchetă în cazul celor desaparecidos. În acelaşi timp, se arăta precaut în privinţa gherilelor şi a armatei: „Îmi este imposibil să ignor şi problemele legate de terorism, şi pe cele legate de represiune. Nimic nu mă poate face să rămân pasiv la aceste morţi şi dispariţii”.
La scurtă vreme după revenirea la Buenos Aires, Borges a primit vizita unei cunoştinţe vechi, Agustina Paz Anchorena, o femeie de o impecabilă obârşie aristocrată, care lucra ca director într-un serviciu de relaţii cu publicul, dar era şi o foarte activă Mamă din Plaza de Mayo. Agustina l-a informat că fiica ei dispăruse pe 21 aprilie 1976 şi că nu ştia nici ce se întâmplase, nici motivul pentru care fusese răpită. „Borges m-a ascultat cu multă atenţie şi cu mare respect, îşi amintea Agustina, şi a înţeles cât de mare este durerea unei mame.” 1084 Apoi scriitorul i-a explicat că „ducea o viaţă foarte 1083 Interviu cu Patrick Séry publicat iniţial în L’Evènement du Jeudi, Paris, 19 iunie 1986, şi retipărit în El otro Borges: entrevistas 1960–1986, Fernando Mateo (ed.), Equis: Buenos Aires, 1997, p. 200.
1084 Interviu cu Agustina Paz Anchorena de Uki Goñi, înregistrat pe bandă
retrasă fiindcă era orb şi nu putea citi ziarele, şi se baza numai pe informaţiile pe care i le dădeau alţii”, dar povestea ei îl convinsese că
nu acţiona din motive politice. Ulterior, Agustina l-a vizitat din nou pe Borges, de data aceasta cu o altă Mamă din Plaza de Mayo, jurnalista Vera Jarash, a cărei fiică dispăruse şi ea, la mijlocul anului 1976; cele două femei l-au rugat să semneze o petiţie prin care guvernul era solicitat să ofere informaţii despre soarta celor dispăruţi. Borges a fost de acord să semneze fără ezitare şi l-a convins şi pe Adolfo Bioy Casares să-şi adauge semnătura pe petiţie.
Aceasta a fost prima dintre cele câteva declaraţii publice în sprijinul desaparecidos la care îşi va adăuga numele şi Borges. A fost publicată
