816 Sorrentino, p. 85
care l-a evocat pe Leopoldo Lugones, care fusese criticat pentru
„inconstanţa” lui – Lugones fusese anarhist în tinereţe şi apoi, pe rând, socialist, fascist şi conservator 817 . „Dar acea aparentă
inconsecvenţă, afirma Borges, arăta, de fapt, constanţa fundamentală
a lui Lugones, sinceritatea lui.” Apoi scriitorul chema la acţiune: „Cu toţii vrem să ne salvăm patria. Această patrie a noastră, care pare atât de încăpăţânată uneori, de parcă n-ar vrea să fie salvată. Şi totuşi, împotriva voinţei celor mulţi, împotriva voinţei majorităţii, misiunea noastră este să salvăm ceea ce întotdeauna va fi salvat până
la urmă: patria”.
În pofida acestei demonstraţii publice în sprijinul conservatorilor, entuziasmul lui Borges faţă de acest partid nu a fost niciodată prea mare. Scriitorul şi-a dezvăluit rezervele la scurtă vreme după ce Illia a câştigat alegerile în iulie. În septembrie i se confesa prietenei lui, Silvina Bullrich, că saluta câştigarea alegerilor de către radicali şi spunea că intrase în Partidul Conservator doar fiindcă acesta era
„singurul partid care nu încercase să ajungă la o înţelegere cu peroniştii. Toate celelalte încercaseră”818. Sprijinul moderat acordat de Borges conservatorilor sugerează o nelinişte continuă în privinţa atitudinii lui nedemocratice – dacă voia să conteste voinţa electoratului, o făcea numai pentru moment, din credinţa că
populaţia fusese indusă în eroare de Perón. Era o poziţie contradictorie, desigur, dar îşi avea rădăcinile în incoerenţa politicii argentiniene a vremii: democraţia liberală nu putea funcţiona în Argentina, fiindcă, în cazul unor alegeri libere, majoritatea l-ar fi ales pe Perón, un om care nu se simţea legat în niciun fel de principiile democraţiei liberale. Inconsecvenţa lui Borges trebuie văzută în 817 Relatarea mea se bazează pe un articol din Clarín, 2 iulie 1963
818 Silvina Bullrich, „Por qué Borges es conservador”, Atlantida, septembrie 1963
contextul acestei contradicţii nerezolvabile, care continua să
paralizeze întregul sistem politic.
Ceea ce-l preocupa pe Borges în cel mai înalt grad era nevoia stringentă de a rămâne loial unui set de valori politice, şi nu neapărat unui partid sau unei ideologii anume. Aşa cum avea să-i spună lui Jean de Milleret câţiva ani mai târziu, era „indiferent, ca să
nu spun dispreţuitor” faţă de politicieni; „scepticismul faţă de politică este un lucru esenţial pentru mine”: „Dacă eşti conservator nu poţi fi fanatic, deoarece conservatorismul nu poate entuziasma, la fel cum nu se poate concepe un conservator fanatic”819. Tot ce conta era mai curând conştiinţa decât ideologia. De aici şi lauda adusă
„constanţei fundamentale” a lui Lugones, „sinceritatea” lui, Borges fiind convins că era credincios unei viziuni a patriei la care, în general vorbind, aderase încă din tinereţe – o Argentină bazată pe o formă deschisă, progresistă de naţionalism, în care instituţiile democratice să înlocuiască astfel caudillismul unor lideri demagogi precum Perón.
Dar, dacă Borges avea anumite reţineri privind intrarea în Partidul Conservator, mama şi sora lui găseau foarte firesc acest lucru şi erau „încântate” că Georgie devenise conservator, îi va spune Borges lui Milleret 820 . La urma urmelor, pentru Leonor Acevedo aceasta era un fel de răzbunare. De mic copil avusese visuri de măreţie, privind în sus, la micuţa coroană din alamă de pe baldachinul de deasupra patului; acum fiul ei, Georgie, restabilise importanţa socială a familiei – era directorul Bibliotecii Naţionale, profesor la cea mai bună universitate din ţară, membru al Academiei Argentiniene şi deţinătorul unor onoruri primite de la preşedinţii 819 Milleret, p. 221
820 Ibid., p. 220
Italiei şi Franţei. Din acest punct de vedere, Georgie îi adusese mamei tot ceea ce îşi dorise, mai puţin conducerea unei şarje de cavalerie pe câmpul de luptă, împotriva tiranului Rosas.
În sinea lui însă Borges nu era fericit. Există o fotografie în care apar Victoria Ocampo, Borges şi mama lui, făcută probabil în noiembrie 1962, când Victoria şi Georgie au fost decoraţi de ambasadorul Franţei; aici, după cum va remarca Estela Canto cu maliţiozitate, Borges arată „sătul de toate şi distant”, în timp ce Doña Leonor se sprijină de fiul ei, cu ochii strălucind de satisfacţie, având-o alături pe princiara Ocampo 821 . Motivul nemulţumirii aparente a lui Borges, în ciuda distincţiei şi a laudelor primite, poate fi descoperit într-un poem din acea perioadă, în care se vede ca pe un Adam „izgonit” dintr-o grădină, „blândul Paradis”822. Se întoarce cu gândul la acea grădină, întrebându-se dacă nu cumva a fost un vis, deşi ştie că „este şi că nu apune, / Deşi nu pentru mine”: Iubirea însă ai primit-o-n dar
Şi-ai cunoscut, în clipa luminoasă,
Grădina vie, pentru-o zi măcarxcviii.
La ce grădină se referea oare? Poate la grădina vilei Lange de pe calle Tronador, locul lui de întâlnire cu Concepción Guerrero şi, mai târziu, cu Norah Lange, un loc pe care cândva îl comparase cu o
„grădină” unde se simţea în siguranţă, ca parte din „Realitatea necontestată, / asemenea pietrelor şi copacilor”823xcix.
Faptul că îşi permisese să scrie un poem despre fericirea trecută
821 Estela Canto, p. 251
822 „ Adam cast forth” [ sic], La Nación, 20 septembrie 1964, şi în El otro, el mismo, 1964.
Vezi OC II, p. 312.
823 „Llaneza” în Fervor de Buenos Aires, 1923. Vezi OC I, p. 42.
sugera că Borges începea să dea semne de nesupunere în faţa autorităţii materne. Poate că celebritatea lui internaţională recent dobândită îi insufla încredere, tentându-l, chiar dacă numai sporadic, să-şi dea frâu liber sentimentelor pe care de obicei izbutea să şi le stăpânească. Existau momente când pare că se simţea îmboldit de dorinţă. Lăsase să-i scape unui jurnalist că, atunci când primise invitaţia de a preda la University of Texas, sperase că vor fi mai mult fete decât băieţi la orele lui, dar „imediat mi s-a făcut ruşine de aceste gânduri; ca şi cum mi-aş fi imaginat un fapt plin de păcate”: şi totuşi, „magia femeii era atât de puternică”, remarca el lansându-se în preamărirea sexului opus: „Ce fermecătoare sunt femeile! Ce plăcut este să le asculţi când vorbesc! Ce forţă
misterioasă trebuie să aibă ca să facă tot ce este în jurul lor atât de interesant!”824 În Austin, Texas, în timp ce se afla în vizită la un coleg de la universitate, a fost luat prin surprindere de o altă reacţie involuntară. Gazda îi pusese un disc, Borges ascultând cu oroare tangourile anoste care îl dezgustaseră întotdeauna. „În timp ce le judecam cu mintea, i-a spus el lui Carrizo, simţeam că-mi dau lacrimile: erau ale mele, plângeam eu de emoţie. Da, le condamnam cu mintea, dar, în acelaşi timp, mă lăsam dus de ele. Şi plângeam”825.
Un al treilea episod a avut loc la Universitatea din Buenos Aires, când patru tineri au intrat în amfiteatru, întrerupându-i prelegerea despre Coleridge, şi i-au cerut să se oprească fiindcă liga studenţească votase suspendarea cursurilor în semn de solidaritate cu o grevă a muncitorilor portuari.
824 Interviu cu Emilio Petkoff în O Cruzeiro Internacional (Săo Paolo), 1 noiembrie 1961.
825 Carrizo, p. 77
Şi atunci am rămas perplex; brusc am descoperit că, fără să ştiu cum, ajunsesem dintr-o parte a sălii în cealaltă, că îi înfruntam pe aceşti patru tineri, spunându-le că omul poate lua hotărâri doar pentru el, nu şi pentru alţii, şi că sunt nebuni să
creadă că accept aşa ceva. Iar tinerii se uitau la mine înmărmuriţi de reacţia mea neaşteptată. Sigur, mi-am dat seama că sunt un biet bătrân, pe jumătate orb, iar ei erau patru tineri vânjoşi. Dar eram atât de furios încât le-am spus: „Asta e, pentru că sunt multe domnişoare aici, dacă mai aveţi ceva să-mi spuneţi, haideţi în stradă
să ne socotim”826.
Se jena de reacţia lui violentă; îi era „ruşine că strigase şi că fusese atât de furios”, dar nu-şi îngăduia să fie umilit în faţa studenţilor, şi-a spus el, căci dacă ar fi făcut-o, „studenţii nu l-ar mai fi respectat şi nici eu nu m-aş mai fi respectat”827. Situaţia declanşase în mod evident sentimente atavice – ca şi cum Borges ar fi reacţionat la gestul tatălui său de a-i da pumnalul şi a-l îndemna să-i înfrunte pe bătăuşii de la şcoală. De fapt, scriitorul îi provocase pe cei patru tineri la duel, de parcă ar fi fost Juan Dahlmann din Sudul sau unul dintre acei compadritos cuţitari pe care şi-i imaginase de atâtea ori în scrierile lui. Această răbufnire involuntară – în această situaţie, dar şi în celelalte amintite mai sus – era un semn că, undeva sub luciditatea glacială cu care se supusese autorităţii mamei, supravieţuiau câţiva tăciuni ai vechii dorinţe de a-şi afirma dreptul la libertate.
826 Burgin, 1969, p. 42
827 Ibid.
CAPITOLUL 25
