Cu toate acestea, dezamăgirile pe care trebuia să le îndure la Buenos Aries păreau fără sfârşit. În aprilie, în aceeaşi lună în care a apărut Imn, a izbucnit o ceartă cruntă în sânul familiei din pricina unui cont comun pe care Borges îl avea cu sora lui la Banco de Galicia1040. În urma acestui conflict, relaţiile de familie nu vor mai fi niciodată ca înainte. Borges era furios pe familia lui Norah – chiar i-a cerut surorii lui să nu-l mai viziteze. Bioy Casares şi soţia lui au încercat să intervină, cum au făcut şi alţi prieteni, dar Borges nu a cedat. După o vreme însă va cădea la pace cu Norah, dar nu şi cu alţi membri ai familiei.

Din cauza acestor neînţelegeri cu rudele şi prietenii, cât şi a 1040 Pentru o versiune mai amănunţită a acestui episod vezi Vázquez, Borges: esplendor y derrota, pp. 303–304.

înstrăinării de o situaţie politică pe care nu o mai putea înţelege, numai dragostea Maríei mai însemna ceva pentru Borges. Pe 20 mai 1979, la doar câteva săptămâni după cearta legată de contul bancar, scriitorul a publicat un poem Inferno, V, 129 (Infernul, V, 129), în care se compara implicit, alături de María, cu cei doi îndrăgostiţi din Infernul lui Dante, Paolo şi Francesca, care sunt atât de absorbiţi unul de altul încât uită de tot ce se întâmplă în jurul lor1041. Versul 129 al lui Dante sună astfel: „singuri eram şi fără de păcat”1042cliii, dar în versiunea lui Borges îndrăgostiţii sunt fericiţi fiindcă au descoperit

„singura comoară; / s-au găsit unul pe altul”. Şi astfel „se privesc cu neîncrezătoare uimire”; „şi pe lume există numai ei doi”, căci ei sunt

„toţi îndrăgostiţii care s-au perindat/ de la Adam şi Eva/ când erau în grădina Raiului”cliv.

Borges încă mai vedea dragostea în termeni danteşti, ca salvare în condiţiile infernale în care era silit să trăiască. Dar, spre mijlocul anului 1979, avea motive să creadă că nu peste mult timp va trebui să dea piept cu cea mai grea încercare la care îl putea supune viaţa.

Avea dureri, insuportabile uneori, şi credea că era pe moarte. Umbra morţii părea să-l învăluie. Draga lui prietenă, Haydée Lange, se simţea rău de mai bine de un an, motiv pentru care obiceiul lor de a se întâlni în fiecare vineri a trebuit să fie întrerupt, deşi s-au străduit să menţină legătura vorbind la telefon1043. Haydée a murit pe 10 iulie, moartea ei rupând singura legătură rămasă cu zilele fericite ale tinereţii lui petrecute la vila de pe calle Tronador, căci sora lui 1041 „Inferno, V, 129” a apărut prima dată în La Prensa, 20 mai 1979, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981, Vezi OC III, p. 321.

1042 The Divine Comedy, traducere de Geoffrey L. Bickersteth, Shakespeare Head Press/ Basil Blackwell: Oxford, 1972, p. 39

1043 Susana Lange, scrisoare din 3 octombrie 2000

Haydée, Norah, se stinsese în 1972, la fel ca şi fosta lui iubită, Concepción Guerrero.

Cât timp avea el să mai supravieţuiască? La două zile după

moartea lui Haydée Lange, Borges a publicat două poeme – El Desierto (Deşertul) şi Blake – în ziarul Clarín 1044 . Deşertul era un poem încifrat, care exprima teama că moartea i-ar putea smulge oricând trandafirul dragostei. Scriitorul îşi imagina că este torturat „pe tărâmul întunecat” al Infernului de amintirile trandafirului care i se oferise atât de târziu în viaţă. Dacă murea acum, nimic nu ar fi avut sens. Iar perspectiva morţii nu făcea decât să adâncească misterul dragostei pentru María. Ce semnificaţie avea dragostea? Care era temeiul ei, scopul ei, adevărata ei natură?

În loc să accepte trandafirul în toată nevinovăţia lui, Borges era tentat să considere în continuare dragostea drept cheia spre un adevăr absolut despre el însuşi şi despre lume. În acelaşi timp îşi dădea seama că această diabolică curiozitate metafizică era o ameninţare la adresa felului în care se bucura de dragoste. Aceasta era tema celui de-al doilea poem, Blake, o parafrază la Trandafirul bolnav al poetului englez, în care „viermele invizibil ce zboară

noaptea” ameninţă „culcuşul bucuriei purpurii” al dragostei. Borges a dat „viermelui invizibil” al lui Blake o conotaţie filosofică: era recunoscător pentru „darurile intime” cu care îl copleşise trandafirul dragostei, dar, chiar dacă îi fusese dat să cunoască însuşirile esenţiale ale trandafirului – culoarea, parfumul, greutatea, care era forma lui platonică? Tocmai această dorinţă de a ajunge la o înţelegere metafizică, finală, a misterului dragostei ameninţa să-i distrugă „culcuşul bucuriei purpurii”.

1044 „El desierto” şi „Blake”, Clarín, 12 iulie, 1979. Amândouă au fost incluse în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 323.

Senzaţia de inutilitate a vieţii era accentuată de faptul că scriitorul împlinea 80 de ani pe 24 august 1979. În anul acela, Borges a fost tratat cu toate onorurile în ţară şi peste hotare: a primit Ordinul Meritului din partea Republicii Federale a Germaniei, o distincţie din partea Republicii Islanda, o Medalie de Aur din partea Académie Française şi, în ziua aniversării, telegrame de felicitare de la preşedintele Argentinei şi şefii de stat ai câtorva republici latinoamericane. Dar, în ajunul zilei de naştere, Borges a publicat un poem în Clarín în care trecea în revistă mai multe lucruri modeste pe care le făcuse în viaţă, sfârşind cu remarca ironică: „Niciunul dintre aceste lucruri nu e neobişnuit şi totuşi toate laolaltă îmi/ conferă o faimă pe care n-o pot înţelege”1045clv.

La trei zile după aniversare, Borges a fost intervievat prin telefon de un jurnalist de la ziarul La Mañana din Montevideo. Întrebat de starea sănătăţii lui, scriitorul a răspuns că este „foarte proastă”: „Am dureri mari, dar nu am curajul să le suport”. Borges s-a referit la ceea ce considera a fi „moartea lui iminentă” şi „şi-a luat rămas-bun de la prietenii din Uruguay”1046. Examenele medicale îi descoperiseră o tumoare la prostată – la scurt timp se va interna în spital pentru o intervenţie chirurgicală. Pe 28 august, Borges şi-a făcut testamentul desemnând-o pe María Kodama unica moştenitoare a tuturor bunurilor sale, bani, proprietăţi, investiţii, drepturi de autor şi tot ceea ce mai avea el1047. Pe 3 septembrie, a făcut operaţia cu anestezie locală. Între timp reuşise să-şi stăpânească temerile, motiv pentru 1045 „La fama” a apărut prima dată în Clarín, 23 august 1979, ulterior fiind inclus în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 323.

1046 Interviul a apărut în La Mañana, 27 august 1979, sub titlul „El Ultimo Adiós de Borges” („Ultimul adio al lui Borges”), şi a fost menţionat în Crónica, 28 august 1979.

1047 Vezi Juan Gasparini, Borges: la posesión postuma, Foca: Madrid, 2000, p. 58.

care s-a întreţinut cu chirurgul şi colegii acestuia pe tema etimologiei cuvântului quirófano („sală de operaţii”)1048. Din fericire, Borges nu se afla în anticamera morţii: tumoarea era benignă; a mai rămas însă în spital câteva zile, având ocazia să se minuneze din nou de faima lui extraordinară când asistentele au descoperit un paparazzo ascuns într-unul din WC-uri, care spera să-l surprindă pe celebrul pacient într-o ipostază inedită1049.

În timp ce se refăcea după operaţie, acasă, Borges a căzut într-o stare de deprimare acută, speriind-o pe María că nu se putea da jos din pat fiindcă nu mai era în stare să meargă1050. Chiar dacă doctorul i-a spus că nu are nimic, Borges a insistat că paralizase. Era clar că

tensiunea ultimelor luni îşi spunea cuvântul: se rupsese de familie, de prieteni şi de ţară; era orb şi epuizat; şi chiar dacă intra în al nouălea deceniu de viaţă nu ştia ce să creadă despre viaţa lui.

Trebuia să plece în Japonia în prima săptămână a lunii noiembrie ca invitat al Fundaţiei Japonia. María l-a întrebat dacă mai vrea să

ducă proiectul la îndeplinire. Da, era la fel de dornic să meargă ca întotdeauna, a asigurat-o el, dar tot mai susţinea că are picioarele paralizate. În cele din urmă, Borges a acceptat să facă un experiment

– dacă reuşea să ajungă pe jos la restaurantul de vizavi, va recunoaşte că era apt de călătorie. Cu destulă greutate la început, scriitorul a trecut şontâc strada la braţul Maríei pentru ca, odată

ajuns la restaurant, chelnerii să-l întâmpine cu aplauze. „Ei bine, María, a spus el, am ajuns în Japonia.”1051

1048 Vezi Vázquez, Borges: esplendor y derrota, p. 304.

1049 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.

1050 Ibid.

1051 Vezi Guillermo Gasió, Borges en Japón. Japón en Borges, Editorial Universitaria de Buenos Aires: Buenos Aires, 1988, p. 14.

CAPITOLUL 31

Muzica Japoniei

(1979–1981)

Borges şi María au ajuns în Tokio pe 5 noiembrie. Primele zile ale scriitorului în Japonia au fost ocupate în mare parte de angajamente oficiale – prânzuri, dineuri, o conferinţă de presă şi câteva interviuri acordate unor scriitori şi universitari. Curiozitatea lui faţă de Japonia data încă din copilărie, când citise Poveşti din vechea Japonie de A.B.

Mitford şi scrierile lui Lafcadio Hearn, peste care dăduse în Geneva; şi în Elveţia, Schopenhauer îl convinsese să înveţe despre budism, care îl preocupase toată viaţa, de aceea acum aştepta cu nerăbdare, spunea el, întâlnirea cu „enigma”, „frumosul labirint” care era Japonia1052.

Gazdele lui de la Fundaţia Japonia îi organizaseră un program menit să-i facă o idee despre istoria şi cultura ţării. Prima lui vizită, pe 7 noiembrie, a fost la Templul Meiji, cel mai mare centru şintoist din Tokio, prin care a fost condus de gushi, mai-marele preoţilor, care i-a explicat printr-un traducător natura religiei şintoiste, cea mai veche credinţă din Japonia. În esenţă, şintoismul este o sinteză a vechilor credinţe animiste, dar, apropiindu-se cel mai mult de statutul de religie naţională în Japonia, fusese politizat de tradiţionalişti la începutul secolului al XX-lea şi convertit într-un element fundamental al naţionalismului japonez. Este puţin probabil ca această latură a şintoismului să-l fi interesat pe Borges, ţinând 1052 Guillermo Gasió, Borges en Japón. Japón en Borges, pp. 148 şi 152. Evocarea vizitei lui Borges în Japonia se bazează în mare parte pe mai multe texte incluse în antologie.

cont de aversiunea lui faţă de naţionalism în general; ceea ce l-a impresionat în primul rând a fost atitudinea deschisă şi tolerantă cu care a fost primit la templu de mai-marele preoţilor, ajungând să

considere că acest spirit conţine tot ceea ce a învăţat mai bun de la japonezi.

María Kodama şi-a notat în relatarea despre vizita lor că Borges abordase întâlnirea lui cu Japonia ca pe o „aventură intelectuală”, dar, „pe măsură ce trece timpul, devine din ce în ce mai senin”1053. Pe 14 noiembrie cei doi au sosit la Kyoto, vechiul oraş imperial, unde au petrecut opt zile. Aici Borges a trăit mai multe experienţe spirituale care îl vor marca profund. În prima după-amiază, a fost invitat la o ceremonie tradiţională a ceaiului, fiind implicat şi în pregătirea ei.

Scriitorul a fost fermecat de apa care fierbea încet şi, luând bolul cu ceai în mâini, a început să-l mângâie, „încercând să-i simtă

delicateţea formei”; Borges i-a spus apoi Maríei că fusese impresionat de faptul că ceremonia nu era deloc „absconsă şi hieratică”, ci, mai curând, „integrată în natura omului şi a tot ce îl înconjoară”. Scriitorul a început „să absoarbă tot ce i se oferea, încercând să anticipeze ce urma şi întrebând de mai multe ori ce mai era în program”. La Templul Hokoji, a vrut să audă sunetul marelui clopot; ulterior, a ascultat cu mare plăcere un recital de gidayu şi kouta, cântece japoneze tradiţionale şi, chiar dacă nu prea avea ureche muzicală, s-a arătat intrigat de sunetele atât de străine tradiţiei occidentale.

„E minunat, îi repeta el Maríei. Fiecare zi aduce un nou dar.”

Borges era nerăbdător să savureze exotismul Japoniei, ritmurile, 1053 „Yo fui con Borges al Japón: diario de viaje escrito por María Kodama”, în Gasió, pp. 133–137. Dacă nu sunt consemnate altfel, citatele din această evocare a vizitei lui Borges în Japonia provin din sursa respectivă.

formele şi structurile ei şi, abandonându-se stranietăţii acestei ţări, îl ruga pe ghid să nu-i mai spună ce urma în program fiindcă dorea să

se trezească în fiecare dimineaţă şi să lase ziua să se desfăşoare ca o lungă serie de surprize. La scurtă vreme, cei doi au fost anunţaţi că

vor petrece o noapte în oraşul sfânt Nara. Acolo au vizitat Daibutsu-den, un templu masiv, din lemn, ce adăpostea o statuie enormă a lui Buda, considerată a fi cea mai mare din lume. Deşi nu-i putea vedea chipul, Borges a fost curios să ştie dacă „faţa aceea nu era cumva fioroasă” şi, fiind condus pe o platformă aflată la baza uriaşului Buda, a auzit cu uimire hohote de râs şi aplauze venind dintr-o aripă a templului, unde câţiva elevi se strecurau printr-o gaură dintr-unul din stâlpii de lemn, o ispravă despre care se spunea că îţi aduce viaţă lungă. Absenţa solemnităţii se adăuga impresiei lui cum că sacrul şi firescul erau strâns unite în Japonia, şi acest lucru îl făcea să se gândească la panteismul de care fusese întotdeauna atras, senzaţia că toate lucrurile se leagă, întărită şi de încântarea pe care a simţit-o în clipa în care a descoperit că toate acele căprioare care păşteau pe terenul imens care înconjura templul erau îndeajuns de încrezătoare ca să-l lase să se apropie de ele şi să le mângâie –

„căprioarele acelea au fost blânde şi tolerante cu mine”. În noaptea aceea au fost cazaţi la un ryokan, un han japonez tradiţional. Borges a fost rugat să se îmbrace în kimonoul oferit de gazde şi i s-a adus ceai verde şi, cu ceea ce Maríei i s-a părut a fi aproape entuziasmul unui copil, a întrebat dacă poate dormi direct pe podea, după tradiţia japoneză. A doua zi dimineaţa i-a zis Maríei: „Acum pot spune că

am pătruns cu adevărat spiritul vieţii japonezilor”.

Cei doi au trebuit să se întoarcă la Kyoto după numai o noapte petrecută în Nara fiindcă aranjaseră să participe la un spectacol cu piese Noh împreună cu un universitar japonez, profesorul Kishi, pe care Borges îl întâlnise pentru prima dată în Washington, când

susţinuse conferinţa despre Shakespeare la Biblioteca Folger, cu câţiva ani în urmă. Borges fusese la un spectacol de teatru Noh în Buenos Aires, dar era departe de a fi pregătit pentru ceea ce îl aştepta în Kyoto. Programul consta dintr-o serie de piese care începea la opt dimineaţa şi dura în jur de nouă ore. Atmosfera a fost cât se poate de diferită de cea dintr-un teatru occidental – când corul a început să intoneze introducerea la prima piesă, auditoriul a tăcut şi sala a fost cuprinsă de un fel de devoţiune religioasă; spectatorii urmăreau cuvintele în broşurile primite la intrare, amintindu-i Maríei de o congregaţie care citeşte din cartea de rugăciuni în timpul unei liturghii. Piesele se succedau într-un ritm neobişnuit de lent, chiar şi profesorul Kishi dând semne de plictiseală, Borges însă a fost vrăjit de Noh încă de la început şi, cu toate că handicapul lui îl împiedica să vadă spectacolul, s-a arătat fascinat de vocile actorilor şi ale corului, murmurând mereu spre María: „Glasurile lor sunt extraordinare; seamănă cu vântul!”