„a avut tactul de a-mi alunga tristeţea orientând conversaţia spre subiecte uşoare, impersonale”. În timpul mesei, Borges a menţionat câteva posturi pe care Bianco le-ar fi putut obţine. Această
preocupare, neexprimată direct, faţă de prietenul lui a fost foarte apreciată: „Atitudinea lui m-a impresionat mai mult decât şi-ar fi putut închipui el”.
Viaţa lui Borges ar fi continuat în aceeaşi notă mohorâtă şi monotonă, dacă norocul nu i-ar fi surâs ca din senin în mai 1961.
Într-o zi de duminică lua prânzul acasă la Bioy Casares, când a primit un telefon prin care era anunţat de câştigarea unui premiu internaţional despre care nu auzise până atunci. La început, a crezut că este o glumă; de fapt, era vorba despre un premiu care se decerna pentru prima dată anul acela. Şase edituri – Gallimard din Franţa, Einaudi din Italia, Rowohit din Germania, compania spaniolă Seix Barral, Weidenfeld and Nicolson din Londra şi Grove Press din New York – instituiseră Premiul Internaţional al Editurilor care urma să
fie acordat unui autor „de orice naţionalitate, a cărui operă va avea, în opinia juriului, o influenţă de lungă durată asupra dezvoltării literaturii moderne”802. Câştigătorul primea zece mii de dolari şi i se 801 Pentru o relatare a acestui episod şi citate din memoriile lui Bianco vezi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 447.
802 Citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 443. Acest premiu este adesea numit în mod eronat Prix Formentor, confuzia decurgând din faptul că acelaşi consorţiu internaţional de editori crease două premii – Prix Formentor trebuia să revină unui singur roman publicat recent, în timp ce Premiul
traducea şi publica o carte în fiecare dintre ţările reprezentate de editurile respective. Se înfiinţaseră şase comitete alcătuite din scriitori, critici şi profesori universitari din fiecare zonă lingvistică
(printre aceştia se numărau scriitori eminenţi precum Alberto Moravia, Iris Murdoch şi Hans Magnus Enzensberger803). În mai, membrii acestor comitete s-au întrunit la hotel Formentor din Majorca. În urma discuţiilor, juriul s-a oprit asupra a două nume –
Samuel Beckett şi Jorge Luis Borges. Comitetul francez, cel hispanic şi cel italian îl susţineau pe Borges, britanicii, americanii şi germanii îl preferau pe Beckett. Organizatorii intenţionaseră să convoace un al şaptelea comitet, scandinav, care să încline balanţa, votând foarte probabil alături de blocul „nordic” în favoarea lui Beckett, dar se întârziase prea mult. Profitând de acest impas, americanii au încercat să-l impună pe Henry Miller, dar propunerea lor a fost respinsă. În cele din urmă, s-a hotărât ca premiul să fie împărţit în mod egal între Beckett şi Borges.
„Ca o consecinţă a acelui premiu, va scrie Borges, cărţile mele au răsărit peste noapte ca ciupercile în tot Occidentul.” 804 De fapt, reputaţia lui internaţională va mai avea nevoie de câţiva ani ca să se consolideze, cu toate că scriitorul a primit rapid recunoaşterea oficială în Franţa şi Italia, unde numele lui era cunoscut de mai mult timp în cercuri mici, dar influente. A primit titlul de „Gran Commendatore” din partea preşedintelui Italiei, în cursul unei vizite oficiale a acestuia în Argentina, în 1961, iar anul următor, în Internaţional al Editorilor trebuia să recompenseze opera recunoscută a unui autor de frunte. În 1961, Formentor a fost acordat spaniolului Juan García Hortelano pentru romanul Tormenta de verano (Furtună de vară).
803 Relatarea mea se bazează pe Carlos Barral, Memorias, vol. 2 : Los años sin excusa, Barral: Barcelona, 1978, pp. 273–275.
804 „An Autobiographical Essay”, p. 254
noiembrie, guvernul francez l-a făcut „Commandeur de L’Ordre des Arts et des Lettres”, la recomandarea lui André Malraux, ministrul Culturii sub Charles de Gaulle.
Criticul Roger Caillois, membru al comitetului francez pentru Premiul Internaţional al Editurilor, fusese unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători ai lui Borges în timpul dezbaterilor de la hotel Formentor. Caillois cunoscuse pentru prima dată opera lui Borges în exil, la Buenos Aires, în cursul războiului, pentru ca, după
întoarcerea la Paris, să comande prima traducere într-o limbă străină
a volumului Ficciones pentru La Croix du Sud, o serie de opere latino-americane pe care o îngrijea pentru Gallimard. Această
traducere în franceză din 1951 poate fi considerată drept punctul de pornire a imensei reputaţii de care se va bucura Borges în străinătate, în anul următor, Caillois a publicat în traducere proprie o antologie de povestiri cu titlul Labyrinthes, Borges atrăgând repede atenţia celor mai buni scriitori şi critici francezi. În septembrie 1952, două
eseuri despre opera lui Borges au apărut în jurnale literare de prestigiu: Critique a publicat un studiu introductiv al operei lui semnat de Paul Bénichou, unul dintre traducătorii lui Borges, iar celebrul critic Étiemble a scris o recenzie substanţială la volumul Ficciones în jurnalul lui Sartre, Les Temps Modernes 805 . În 1955, Les Temps Modernes a publicat opt eseuri de Borges, iar doi ani mai târziu, va publica şi Aleph 806 . În 1957, Gallimard a scos traducerea semnată de Paul şi Sylvia Bénichou a eseurilor critice Alte investigări 805 Vezi „Le monde de José [ sic] Luis Borges”, Critique 63–64, august – septembrie 1952, pp. 675–687, şi respectiv „Un homme à tuer: Jorge Luis Borges, cosmopolite”, Les Temps Modernes, 83 (1952), pp. 512–526.
806 Les Temps Modernes, 114–115 (1955), pp. 2123–2146, şi ibid., 119 (1955),
„L’Aleph” a apărut în Les Temp Modernes, 136 (1957), pp. 1833–1847.
(Otras inquisiciones) sub titlul Enquêtes, iar în anul următor, Caillois a publicat în traducere proprie Istoria universală a infamiei şi Istoria eternităţii. Prin urmare, spre sfârşitul anilor 1950, lumea literară
franceză avea acces la trei culegeri de povestiri ale lui Borges, la o antologie majoră a eseurilor lui critice şi la o selecţie a speculaţiilor lui metafizice.
Datorită acestor prime traduceri în limba franceză, opera lui va apărea şi în italiană şi germană. În Germania, o antologie cu titlul Labyrinthe a fost publicată de Editura Hanser Verlag în 1959, deşi la momentul respectiv a trecut aproape neobservată. În Italia însă
Borges a fost o revelaţie. Versiunea franceză a volumului Ficciones a fost remarcată de Elio Vittorini, de la Editura Einaudi, ceea ce a dus la apariţia în 1955 a unei antologii în limba italiană, traduse de Franco Lucentini, cu titlul La Biblioteca di Babele. Potrivit lui Italo Calvino, curând Borges a început să exercite o puternică influenţă în Italia „asupra scrisului, asupra gusturilor literare şi asupra înseşi ideii de literatură”807.
Opera lui Borges a ajuns pentru prima oară în Spania prin Italia, în mare măsură la iniţiativa poetului şi editorului Carlos Barral, asociat la Seix Barral, care avea legături cu editura italiană Einaudi.
Un adevărat far călăuzitor pentru stânga spaniolă, Barral s-a hotărât să introducă în Spania mai mulţi autori latinoamericani al căror experimentalism l-a considerat favorabil lărgirii orizonturilor culturale ale unei ţări dominate atâta vreme de politicile naţionalist-catolice monolite ale dictaturii lui Franco. Într-adevăr, Barral a fost cel care l-a propus pe Borges pentru Premiul Internaţional al Editurilor. Îl alesese pe Borges datorită influenţei lui 807 „Jorges Luis Borges” (1984) în Perché leggere i classici, Mondadori: Milna (1991), p. 292
fundamentale
asupra
viguroasei
generaţii
de
scriitori
latinoamericani care vor fi publicaţi în scurt timp de Seix Barral şi vor ajunge celebri în toată lumea. Scriitori mai tineri, precum Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes şi Mario Vargas Llosa, viitoarele stele ale aşa-zisei explozii latinoamericane, îl admirau pe Borges pentru stilul prozei lui, ironic, indirect, considerat drept revoluţionar în Spania la vremea aceea, ca şi pentru eseurile lui ce susţineau cauza fabulosului şi a fantasticului în ficţiunea narativă, pregătind terenul teoretic, încă de la începutul anilor 1930, pentru apariţia „realismului magic”.
Reputaţia lui Borges va avea nevoie de mai mult timp ca să se consolideze în lumea anglofonă. Chiar şi aşa, în 1961 a fost invitat de Fundaţia Edward Larocque Tinker să petreacă un semestru ca profesor la University of Texas din Austin, unde va susţine prelegeri şi va preda un curs despre literatura argentiniană. Când a plecat din Buenos Aires, pe 10 septembrie, împreună cu mama lui, era prima dată după 1924 când cei doi depăşeau graniţele regiunii River Plate.
La sosirea în Statele Unite, Borges şi Doña Leonor au făcut o impresie ciudată. James E. Irby, specialist în probleme latinoamericane de la Princeton, care l-a intervievat pe Borges în decembrie, spunea că cei doi puteau fi luaţi drept soţ şi soţie –
Borges, cu capul lui impunător, grizonant, era distins, ca un senator american, în timp ce micuţa Doña Leonor arăta surprinzător de bine şi de tânără808. Deşi bilingv, Borges nu stătuse deloc într-o ţară
vorbitoare de limba engleză, cu excepţia celor câtorva săptămâni petrecute în Anglia când era copil, de aceea a fost uşor surprins să
audă cum toată lumea din jurul lui vorbeşte englezeşte – chiar şi
„săpătorii de şanţuri” din campus; pentru el, engleza fusese mai 808 Vezi „Entretiens avec James E. Irby”, Cahiers de L’Herne, pp. 388 şi 391.
mult un instrument literar, „o limbă despre care până atunci crezusem că e interzisă acelei categorii de persoane”809.
