nerăbdători să se afle în preajma lui. Dincolo de acesta mai era un cerc, Borges dând impresia că are o aură magică ce îi atrăgea pe necunoscuţi – de regulă era oprit pe stradă de admiratori care voiau să dea mâna cu el sau să-i ceară un autograf. Şi, în sfârşit, mai era şi presa argentiniană, cu dorinţa ei nepotolită de a-i consemna fiecare vorbă şi fiecare mişcare.

Prizonier al acestor cercuri, Borges era silit să ducă o viaţă dublă.

În societate se conforma imaginii lui de bard venerabil şi nevăzător, acel „Borges” lipsit de simţ practic, dar încântător de încăpăţânat, o imagine care îi fusese confecţionată cu câţiva ani în urmă, cel puţin în lumea vorbitoare de limba engleză; acest rol pe care îl juca în public devenea însă din ce în ce mai greu de suportat, căci ceea ce mitul unui „Borges” imaterial nu reuşea să cuprindă erau tocmai realităţile emoţionale ale omului interior. Într-un sonet intitulat El enamorado (Îndrăgostitul), scriitorul se plângea că trebuie să-şi ascundă sentimentele pentru María: „Trebuie să mă prefac că mai există şi alţii. E o minciună. / Numai tu exişti. Tu, nefericirea mea/ şi fericirea mea, inepuizabilă şi pură”1000.

Prăpastia dintre publicul lui şi viaţa particulară i-a accentuat izolarea. Cea mai mare parte din timp şi-o petrecea în camera de zi a micuţului său apartament1001. Se trezea în jurul orei nouă şi, după

micul dejun, primea musafiri sau lucra la un poem sau la un articol până pe la miezul zilei. Prânzul era urmat de siestă, iar după-amiaza una dintre numeroasele lui cunoştinţe venea să-i citească sau să-i scrie după dictare un poem sau o povestire pe care Borges o compusese în aceeaşi zi. Ieşea rar în oraş din cauza infirmităţii şi îi 1000 „El enamorado” în Historia de la noche, 1977. Vezi OC III, p. 190.

1001 Descrierea programului său zilnic se bazează pe un interviu cu Borges publicat în Siete Días, 17 iunie 1977.

displăceau petrecerile fiindcă nu se simţea în largul lui în preajma mai multor oameni, preferând grupurile mici, unde putea discuta cu o singură persoană. Când ieşea totuşi în oraş, o făcea mai mult ca să

treacă pe la librării, căci îi plăcea să stea printre cărţi şi să vorbească

despre ele. (Adesea putea fi găsit la La Ciudad, o librărie într-un pasaj de peste drum de clădirea în care locuia.) Seara se retrăgea în camera lui spartană, care semăna cu chilia unui călugăr, cu un pat îngust, din fier, cu un singur scaun şi cu două corpuri de bibliotecă

în care se aflau cărţile lui anglo-saxone şi scandinave. Celălalt dormitor din apartament îi aparţinuse mamei lui, dar, chiar dacă

Doña Leonor îi sugerase să-l transforme în birou după moartea ei, Borges refuzase să schimbe ceva fiindcă nu voia să-i „profaneze”

camera în niciun fel.

Sub privirea atentă a familiei şi a prietenilor, ca să nu mai vorbim de nesăţioasa presă argentiniană, Borges şi María găseau cu greu timp ca să fie împreună. Tânăra venea la el de câteva ori pe săptămână şi, după câteva ore, ieşeau la un restaurant, de obicei la Hotelul Dora de vizavi sau la Cantina del Norte de după colţ, pe calle Charcas. Pe urmă tânăra îl însoţea înapoi în apartament şi, ca să

salveze aparenţele, îl lăsa acolo, din nou pradă fantomelor care îi făceau semne din trecut.

Sprijinul entuziast acordat de Borges juntei militare argentiniene nu a trecut neobservat de regimul generalului Pinochet din Chile, care venise la putere în 1973, când forţele armate îndepărtaseră

guvernul preşedintelui Salvador Allende. Între 1970 şi 1973, Allende condusese o coaliţie a socialiştilor şi comuniştilor în încercarea de a crea un stat marxist pe cale paşnică, parlamentară. Reprimarea susţinătorilor lui Allende fusese atât de brutală, încât junta generalului Pinochet îşi atrăsese oprobriul întregii lumi şi tocmai din

acest motiv regimul ostracizat din Chile vedea un mare avantaj politic în atragerea lui Borges, un om care se bucura de un imens prestigiu internaţional.

La doar câteva săptămâni de la prânzul lui Borges cu generalul Videla, junta chiliană i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Meritului, pe care scriitorul a primit-o la ambasada statului Chile din Buenos Aires pe 21 iulie 1976, împreună cu doctorul Luis Federico Leloir, câştigător al Premiului Nobel pentru chimie. Borges a primit şi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Chile, fiind invitat în capitala chiliană, Santiago, să participe la ceremonie, în luna septembrie. Prietenii l-au sfătuit să nu se ducă, avertizându-l că

astfel va risca să rateze Premiul Nobel pentru Literatură pe care se zvonea că avea toate şansele să-l câştige în anul acela. Borges însă a considerat că este dezonorant să-şi camufleze convingerile politice de dragul unui premiu. Contrar aşteptărilor, astfel de avertismente i-au întărit şi mai mult hotărârea de a-şi afirma principiile – „ahora me obligan a ir”, se spune că le-ar fi repetat prietenilor lui: se simţea

„obligat să meargă”1002. Drept urmare, şi-a programat o călătorie de o săptămână în Chile, după o vizită în Spania, în luna august.

În cursul acestor vizite în Spania şi Chile, în 1976, Borges a fost într-o stare de spirit extrem de combativă, simţind o plăcere perversă în a dărâma idolii stângii internaţionale. Declaraţiile lui politice făcute presei îi vor afecta iremediabil reputaţia în ţară şi în străinătate. În timp ce se afla în Spania, şi-a trâmbiţat sprijinul faţă

de regimurile militare din America de Sud, considerând democraţia drept o „superstiţie”. Situaţia din Argentina era „haotică”, dar regimul generalului Videla depăşea încet-încet acest haos; administraţia

Videla

aparţinea

„militarilor,

gentlemenilor,

1002 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996.

oamenilor de bine”1003. Aceste opinii nu puteau produce decât reacţii furioase în Spania, care încerca să restabilească o democraţie parlamentară după cei 40 de ani de dictatură militară ai generalului Franco, mort cu mai puţin de un an în urmă. Au urmat însă afirmaţii şi mai grave: Borges şi-a declarat admiraţia faţă de Generalísimo, adăugând că fusese de partea republicii spaniole în timpul Războiului Civil, dar acum îşi dădea seama de valoarea a ceea ce realizase Franco.

Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, Borges l-a atacat fără motiv pe Federico García Lorca, ucis de fascişti la începutul Războiului Civil şi a cărui memorie era venerată de Stânga şi de liberalii din Spania. Borges însă nu a manifestat niciun pic de respect faţă de sensibilităţile acestora: „L-am văzut pe García Lorca numai o dată în viaţa mea, a declarat el, dar nu m-a interesat nici el, şi nici poezia lui.

Cred că este un poet minor, un poet pitoresc, un fel de andaluz de profesie”1004. Şi, ca să fie mai sigur, a adăugat: „Împrejurările în care a murit l-au ajutat destul de mult; pentru un poet e convenabil să

moară aşa şi, în plus, moartea lui i-a oferit ocazia lui Antonio Machado să scrie un poem minunat”. Persoanele influente de stânga nu-i puteau ierta aceste cuvinte. Apropiata apariţie a prestigiosului jurnal madrilen Cuadernos Hispanoamericanos, care era dedicat studiilor operei lui Borges, a fost anulată în ultima clipă „din motive tehnice”. (Acest omagiu adus lui Borges va apărea de-abia peste 16

ani.)

Scriitorul a rămas ferm pe poziţie şi, ca şi cum ar fi fost împins de dorinţa nesăbuită de a-şi scoate din sărite duşmanii de stânga, a continuat să exprime opinii scandaloase tot timpul cât s-a aflat în 1003 Articol în Cambio 16, 25 august 1976.

1004 Ibid.

Chile. A sosit în Santiago pe 15 septembrie şi, în săptămâna pe care a petrecut-o acolo, a fost aclamat şi sărbătorit din plin de autorităţile de acolo. În ziua în care a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la rectorul Universităţii Chile (care era general de armată), Borges i-a copleşit cu laude pe militari, pe care i-a numit oameni de onoare. La Academia Chiliană a preferat să se facă ecoul poetului Leopoldo Lugones – din perioada fascistă a acestuia, bineînţeles – îndemnând forţele armate să creeze o „patria fuerte”, o patrie puternică, garantă a ordinii civilizate pe un continent barbar1005. Ca să pună capac la toate, a acceptat invitaţia de a lua cina cu preşedintele juntei militare, generalul Augusto Pinochet, care i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Bernardo O’Higgins, eliberatorul statului Chile. Ulterior, Borges le-a spus jurnaliştilor că discutase cu Pinochet despre necesitatea de a salva „libertatea şi ordinea” în Chile, Argentina şi Uruguay de anarhia provocată de comunişti1006.

Vizita în Chile a anulat şansele lui Borges de a câştiga vreodată

Premiul Nobel. În anul acela, ca şi în toţi ceilalţi pe care i-a mai trăit, candidatura lui a fost contestată de un vechi membru al comitetului de acordare a Premiului Nobel, scriitorul socialist Arthur Lundkvist, un vechi prieten al poetului chilian comunist Pablo Neruda, care primise Premiul Nobel în 1971. Lundkvist îi va explica mai târziu lui Volodia Teitelboim, unul dintre biografii lui Borges şi fost preşedinte al Partidului Comunist Chilian, că nu-l va ierta niciodată

pe Borges pentru sprijinul public acordat regimului generalului Pinochet1007.

În Chile, Borges pare să fi îmbrăţişat cu înverşunare contradicţia 1005 Citat în Teitelboim, Los dos Borges, p. 213.

1006 Teitelboim, Los dos Borges, p. 215

1007 Ibid., p. 228

spre care fusese împins de Perón după Revoluţia de Eliberare – era un democrat care se declara în favoarea „dictaturii luminate” a unei elite etice pentru binele unei democraţii de durată. Această

contradicţie perversă este cel mai bine exemplificată de insistenţa cu care Borges a apelat la sintagma „spada onoarei” în discursurile ţinute în Chile. La Universitatea Chile, scriitorul a declarat că spada a fost cea care i-a inspirat strămoşii să vină în Chile ca să lupte pentru independenţa Americii de Sud, şi tot spada îl adusese în Chile, căci spada „scotea Republica Argentina din mlaştină”, aşa cum făcuse cu câţiva ani în urmă şi în Chile1008. În discursul lui de la Academia Chiliană, Borges chiar a comparat forma alungită a ţării cu „o spadă a onoarei” şi şi-a exprimat preferinţa pentru „spadă, spada luminoasă” în detrimentul „dinamitei ascunse” a inamicului1009.

În mod evident, Borges încerca să salveze o anumită viziune a patriei de ameninţarea gherilelor, emoţia lui excesivă însă trăda o nelinişte mai profundă. Rămânea credincios spadei onoarei fiindcă

încerca să păstreze nu un statut aristocratic, cum făcuseră mama şi bunicile lui, ci o interpretare a sensului vieţii lui câştigată cu multă

greutate. Căci, dacă toţi cei ca generalul Videla sau ca generalul Pinochet nu reprezentau elita etică pe care şi-o imaginase el, dacă

„dictatura luminată” nu putea funcţiona, dacă peronismul nu era înfrânt, Borges putea rămâne pentru totdeauna înstrăinat de realitatea politică a Argentinei, şi atunci întregul eşafodaj poetic al vieţii lui ar fi început să se prăbuşească: fără speranţa de a mai trăi experienţa Simorghului – acea miraculoasă senzaţie a unităţii sinelui şi a lumii – şi, fără Simorgh, răsăritul peren al Islandei s-ar fi dovedit 1008 Citat în Teitelboim, Los dos Borges, p. 212.

1009 Ibid., p. 213

în cele din urmă doar o iluzie. De aceea, invocarea spadei era, de fapt, un semn al disperării, căci scriitorul înţelesese de mult că spada onoarei nu reprezenta niciun fel de apărare, cauza era ca şi pierdută, iar ridicarea spadei în Chile nu era decât o ultimă rezistenţă, donquijotescă, împotriva valului din ce în ce mai mare de întuneric care ameninţa să înăbuşe frumoasa ordine a sensului pe care îl extrăsese din speranţele şi visele care îi dominaseră viaţa.

CAPITOLUL 30