Principala cauză a popularităţii neştirbite de care se bucura Perón în Argentina consta în faptul că acesta declanşase o revoluţie economică şi socială, fără însă a o duce până la capăt. În primul rând, Perón îmbunătăţise situaţia materială a majorităţii populaţiei şi, într-un fel, modernizase viaţa politică a Argentinei, acordându-le muncitorilor drepturile cuvenite, permiţând femeilor să voteze, laicizând învăţământul şi legalizând divorţul. Dar aceste lucruri pozitive fuseseră realizate pe baza unui cult autoritar al personalităţii, caudillismo lui Perón rămânând la fel de virulent şi după răsturnarea lui: Perón va influenţa nestingherit cursul evenimentelor din Argentina de la vila lui din Madrid.
Perón va deveni astfel un duh rău al statului argentinian, puterea lui zădărnicind dezvoltarea instituţiilor democratice. Impasul a angajat ţara într-o cădere liberă, căci conducerea economiei devenise imposibilă fără acordul lui Perón, fapt care agrava nemulţumirile populaţiei. Spre deosebire de ce s-a întâmplat în Italia sau Germania postbelică, argentinienii nu au ajuns la un consens în privinţa sprijinirii democraţiei liberale după căderea lui Perón. În deceniile următoare, Argentina va trece prin convulsii repetate într-un sistem altfel paralizat, convulsii care vor fi din ce în ce mai violente, pe măsură ce agitaţia muncitorilor industriali va duce la războiul de gherilă care, la rândul lui, va fi contracarat prin acţiuni militare, totul aducând naţiunea în pragul destrămării.
Victoria lui Frondizi în alegerile din 1958 l-a convins pe Borges că
Revolución Libertadora nu reuşise să-şi atingă scopul fundamental,
„regenerarea democratică”. Visul lui de curăţare a Argentinei de caudillismo se prăbuşise; drept rezultat, Borges accepta, resemnat, contradicţia care îl urmărea din 1956 – credea în democraţie, dar nu putea avea încredere în „popor” fiindcă acesta era „înlănţuit de miturile ideologice” propagate de Perón788. Dimensiunile deziluziei lui sunt evidente în povestirea Ragnarök, care trebuie să fi fost scrisă
imediat după victoria lui Frondizi 789 . În mitologia scandinavă
Ragnarök înseamnă amurgul zeilor, care anunţă sfârşitul lumii.
În interpretarea pe care Borges o dă mitului apare un vis despre invadarea Facultăţii de Filosofie şi Litere de către mai multe fiinţe ciudate. „Urlete omeneşti şi animalice” se auzeau dinspre El Bajo, mahalaua din jurul docurilor oraşului Buenos Aires. Cineva anunţa că aceste fiinţe sunt „zeii”, toată lumea aplaudându-le apariţia. Apoi patru sau cinci zei s-au desprins din „mulţimea” de zeităţi şi au urcat pe podiumul din principalul amfiteatru al universităţii. Unul dintre ei a început să scoată un „cloncănit victorios”, moment în care Borges a început să creadă că zeii şi-au pierdut deprinderea de a vorbi şi că „veacuri lungi de prigoană şi cruzime atrofiaseră în ei tot ce fusese omenesc”. Borges s-a dat înapoi, scârbit: „Frunţi joase, colţi îngălbeniţi, mustăţi rare de corcitură spelbă şi fălci bestiale dezvăluiau degenerarea stirpei olimpice”. Dezgustul s-a transformat în teamă: „Brusc, am simţit că îşi joacă disperat ultima carte, că sunt vicleni, ignoranţi şi sălbatici ca nişte bătrâne animale de pradă şi, dacă ne lăsăm cuprinşi de spaimă sau de milă, vor sfârşi prin a ne 788 Interviu cu Borges în Il Giornale Nuovo, Parma, Italia, 3 mai 1977, anunţat în La Nación, 4 mai 1977.
789 „Ragnarök” a apărut prima dată în Sur 257, martie-aprilie 1959, ulterior fiind inclusă în El hacedor, 1960. Vezi OC II, pp. 183–184.
distruge”.
Ragnarök este saturat de un dezgust total faţă de „Zei”. Hainele lor răspundeau „luxului infam al tripourilor şi lupanarelor din mahalaua Bajo”. Mai precis: „La o butonieră sângera o garoafă; într-un veston mulat pe corp se ghicea linia unui pumnal”. Reiese că
„zeii” ce pângăresc universitatea sunt exact acei compadritos care simbolizaseră „cultul vitejiei” în scrierile lui Borges şi pe care scriitorul îi văzuse ca pe eroii epopeii urbane despre Buenos Aires pe care sperase să o scrie în tinereţe. Acum însă compadritos se transformaseră în acoliţii şi călăii lui Perón; iar pumnalul, care fusese simbolul principal al dorinţei inimii lui, nu mai era arma dătătoare de speranţă a omului-tigru, ci un obiect infam al trădării şi hoţiei.
În Ragnarök, Borges îşi exprima dezamăgirea în urma eşecului Revoluţiei de Eliberare de a produce „regenerarea democratică”: trebuia să accepte că Perón distrusese toate lucrurile în care crezuse şi sperase. Şi, dat fiind că oamenii continuau să-l sprijine pe Perón, Borges îi percepea ca pe o ameninţare; trebuia să-i distrugă înainte ca să distrugă ei valorile care îi erau atât de dragi. De aceea: „Am scos, deci, grelele pistoale (deodată au apărut pistoalele în vis) şi, fără urmă de regret, i-am omorât pe Zei”xciii. Estela Canto avusese dreptate – singura alternativă de a încheia un târg cu Perón era acceptarea violenţei militare. Există totuşi ceva pervers în această
imagine a lui Borges care trage „fără urmă de regret” în hoarda de sălbatici care apar la nesfârşit din locuri interzise, întunecate şi ciudate, din adâncurile mahalalei El Bajo. Bucuria masacrului, dacă
există aşa ceva, este bucuria nebună, îndreptată împotriva sinelui, căci prin Ragnarök Borges, după cum anticipase Estela, se dădea de partea mamei – lua hotărât spada onoarei spre a o folosi, în final, ca să-şi smulgă inima din piept.
Pe 3 august 1959, cu câteva săptămâni înainte de a împlini 60 de ani, Borges a scris Celălalt tigru (El otro tigre), una dintre cele mai dureroase
meditaţii
despre
eşecul
efortului
său
creativ
fundamental790. „Mă plimbam de colo-colo prin bibliotecă, îi va spune el lui Richard Burgin, şi am scris poemul acela într-o zi sau două.”791 Imaginea tigrului îi bântuia imaginaţia încă de când, copil fiind, se uita mereu la tigrul bengalez de la Grădina Zoologică din Palermo, şi tocmai închiderea lui în „umbra” din „biblioteca vastă, laborioasă” îl făcuse să se gândească la un tigru strălucind ca un
„giuvaier funest” în sălbăticie, „puternic, inocent, însângerat/ Şi nou”, pentru care „nu-s nume, nici trecut, / Nici viitor, o clipă numai certă”. Toţi tigrii despre care scrisese până atunci, cugeta el, nu erau nimic pe lângă un tigru adevărat „Care-n Sumatra ori Bengal repetă/
Ritualul de iubire şi de moarte”; erau doar „Înşiruire de figuri de stil/ Şi de-amintiri din enciclopedie”. Şi totuşi, ceva îi impunea aventura „veche şi smintită” a căutării tigrului „cellalt, ce-n versul meu nu-şi află locul”xciv, de parcă, aşa cum Borges îi va spune mai târziu lui Antonio Carrizo, ştia că această căutare este „infinită şi zadarnică” fiindcă „realitatea este de neatins prin artă”792.
Adevărul este că Borges ajunsese la aceeaşi concluzie cu şase ani în urmă, în povestirea Sfârşitul. Tot ce i se întâmplase de atunci fusese până la urmă o iluzie deşartă – promisiunea reînnoită a dragostei Estelei, căderea lui Perón, perspectiva de a scrie Congresul, zărirea Alephului, toate acestea erau acum nişte himere pe care 790 „El otro tigre” a apărut prima dată în Poemas, o antologie a poemelor lui Borges scoasă de editorul Federico Vogelius în 1959 într-o ediţie privată, limitată la 25 de exemplare. Ulterior a fost inclus în El hacedor, 1960. Vezi OC II, pp. 202–203.
791 Burgin, 1969, pp. 47–48
792 Carrizo, p. 280
soarta i le fluturase în faţa ochilor bolnavi. Tot ce-i mai rămânea era biblioteca, Biblioteca Naţională, un uriaş avatar al celeilalte biblioteci pe care o cunoscuse în copilărie, în casa familiei din Palermo. Dar cel puţin biblioteca tatălui îi dăduse libertatea lecturii, care îl cruţase de o soartă şi mai crudă – supunerea necondiţionată în faţa voinţei mamei sub umbra spadei onoarei. Prin urmare, numirea lui ca director al Bibliotecii Naţionale putea însemna un fel de întoarcere acasă, o revenire la vremurile când urmărea himera tigrului şi pe cea a pumnalului. Dar până şi libertatea lecturii îi fusese refuzată de orbire:
Încetul cu încetul, am înţeles strania ironie a întâmplărilor. Întotdeauna îmi imaginasem Paradisul sub forma unei biblioteci… Şi iată-mă acolo, într-un fel centrul celor 900000 de volume în mai multe limbi. Am descoperit că de-abia descifram titlul de pe copertă sau de pe cotor. Pe urmă am scris Poemul darurilor 793 .
Borges dorea ca primele versuri ale poemului să sune „calm, ca o rugăciune”794, genul de rugăciune care i-ar fi venit pe buze în timp ce cutreiera acest „oraş de cărţi” cu ochi nevăzători:
Reproş ori lacrimi nimeni să nu poată
A socoti divina-i măiestrie,
Când El, cu o superbă ironie,
Mi-a dat şi cărţi, şi noapte deodată.
Şi se compara cu regele din legenda greacă, mort de foame şi de sete „-ntre izvoare”xcv.
793 Alifano, Biografía verbal, p. 111. „Poema de los dones” a apărut prima dată în Poemas, 1959, ediţia privată a unor poeme de Borges scoasă de Federico Vogelius.
Ulterior a fost inclus în El hacedor, 1960. Vezi OC II, pp. 187–188.
794 Milleret, p. 133
CAPITOLUL 24
