229.
judecaţi de curtea marţială şi condamnaţi la pedepse de până la patru ani de închisoare. Dar, pe 12 iunie, guvernul lui Aramburu, desconsiderând sentinţele date de judecătorii militari, a executat 32
dintre rebeli prin împuşcare.
În această atmosferă apăsătoare de violenţă şi represiune, Martínez Estrada a publicat o replică la adresa lui Borges, pe 10 iulie, acuzându-l de „o josnicie fără margini”, de a fi „lacheu plătit” în solda guvernului, şi de „predicare a catehismului dezonoarei”778.
Borges a răspuns acestui atac dezlănţuit cu o notă succintă în Sur, prin care îşi afirma integritatea ca unul care i s-a opus tot timpul lui Perón, chiar şi atunci când perspectiva răsturnării lui era doar o speranţă îndepărtată: „Cred că dictatorul a fost întruchiparea răului şi este o superstiţie romantică să spui că o cauză ca a lui nu a fost nedreaptă doar fiindcă acum este o cauză pierdută”779.
Era peronismul cu adevărat o cauză pierdută? Răspunsul era discutabil. Aramburu hotărâse organizarea de alegeri pentru Adunarea Constituantă în iulie, dar fără candidaţi peronişti.
Radicalii, care formau partidul cel mai numeros, erau împărţiţi în privinţa lui Perón: o facţiune condusă de Ricardo Balbín se opunea oricăror aranjamente cu peroniştii; o alta, condusă de Arturo Frondizi, era mai dispusă la compromisuri. Perón a ordonat adepţilor lui să dea buletinele de vot goale. Rezultatele vor arăta că
suma acestor buletine de vot goale o depăşea pe cea a voturilor câştigate de un partid sau altul. Radicalii lui Balbín au obţinut 2,1
milioane de voturi, grupul lui Frondizi 1,8 milioane, dar adevăratul câştigător la urne a fost, desigur, Perón.
778 Propósitos, Buenos Aires, 10 iulie 1956
779 „Una efusión de Martínez Estrada” în Sur 242, septembrie-octombrie 1956.
Retipărit în Borges en Sur, pp. 173–175.
Rezultatul acestor alegeri a stimulat corul celor care clamau ridicarea interdicţiei asupra organizaţiilor peroniste şi revenirea la alegeri libere pentru preşedinţie şi Congres. Borges însă era complet împotriva
oricărei
atenuări
a
atitudinii
antiperoniste
a
administraţiei. Un interviu acordat publicaţiei El Hogar, pe 2
noiembrie 1956, ne lămureşte asupra modului în care percepea el situaţia politică, dar şi aruncă o lumină interesantă asupra sentimentelor lui faţă de Estela Canto780. Scriitorul afirma că, înainte de Revolución Libertadora, aproape toţi scriitorii argentinieni se opuneau dictaturii lui Perón, „în unele cazuri în mod activ, în altele prin abţinere”. Dar, când împreună cu Bioy Casares a întocmit un manifest în sprijinul guvernului revoluţionar, a fost criticat de unii scriitori. „Curios este că cei care ne-au reproşat acea declaraţie de sprijin sunt extremiştii de stânga şi de dreapta, mai ales comuniştii.”
(Estela Canto, după cum ne amintim, era comunistă.)
Prin urmare, după părerea lui Borges comuniştii erau principalii vinovaţi de dezbinarea opoziţiei şi aceasta fiindcă se asemănau cu peroniştii prin aderenţa lor comună la ideologiile totalitare.
Comuniştii „sunt în favoarea regimurilor totalitare şi combat sistematic libertatea de gândire, uitând de faptul că principalele victime ale dictaturilor sunt exact inteligenţa şi cultura”: Mulţi oameni preferă dictaturile fiindcă astfel evită să gândească singuri. Totul le este dat de gata. Există chiar şi agenţii ale statului care le furnizează opinii, cuvinte de ordine, lozinci şi chiar idoli pe care să-i venereze sau să-i distrugă în funcţie de cum bate vântul sau după directivele capetelor gânditoare ale partidului unic.
Cât despre argumentul potrivit căruia comuniştii şi peroniştii se 780 „Apoyar la obra de la Revolución” în El Hogar, 2 noiembrie 1956
bucurau de sprijinul maselor, Borges îl punea pe seama unui „joc dublu” al „dictatorilor demagogi” care „înşală şi linguşesc populaţia, făcând-o să creadă că ea este cea care îi inspiră şi îi influenţează pe lideri când, de fapt, aceştia sunt cei care îi manipulează pe oameni după cum cred ei de cuviinţă, ca să obţină
mai multă putere şi profit pentru ei înşişi”.
Borges compara situaţia Argentinei cu aceea a unui bolnav care
„se reface repede”: „Rămân însă destui pacienţi recalcitranţi care refuză să se facă bine, care rezistă terapiei revoluţionare. Va trebui să
menţinem tratamentul, mărind doza de democraţie pentru cei mai ţâfnoşi, ca să vedem dacă pot fi vindecaţi o dată pentru totdeauna”.
Ca răspuns la întrebarea jurnalistului despre calea pe care trebuie să
o urmeze ţara ca să-şi „refacă viaţa instituţională”, Borges a marşat pe metafora bolii: „Aşa cum se întâmplă cu pacienţii care tocmai au depăşit momentul critic al unei boli grave, şocurile pot duce la recidivă”. Existau oameni care erau „prea nerăbdători” – „în cele mai bune cazuri trec cu vederea pericolele care încă ne mai ameninţă, iar în cele mai rele… instigă, provoacă şi exploatează”
astfel de pericole.
Argentina avea nevoie de o „dietă corespunzătoare”: „Cred că
administraţia face exact ce trebuie, iar noi suntem datori să o ajutăm să susţină şi să îmbunătăţească procesul de refacere”. Borges adopta o poziţie foarte radicală: „democraţia” trebuie dozată, altfel
„şocurile” – o acceptare prematură a alegerilor libere, probabil, sau legalizarea Partidului Peronist – puteau provoca recidiva, întoarcerea la dictatură. Scriitorul, de fapt, se contrazicea: susţinea suspendarea pe timp nedefinit a democraţiei până când se considera că „poporul” era pregătit pentru democraţie.
Loialitatea lui Borges faţă de Aramburu îi va aduce şi recompense. În 1956, a primit Premiul Naţional pentru Literatură şi
a fost ales să facă parte din catedra de literatură engleză şi americană
din cadrul Universităţii din Buenos Aires. Scriitorul a descris cu umor această împrejurare în Eseu autobiografic:
Alţi candidaţi trimiseseră liste lungi cu traduceri, lucrări, cursuri şi alte realizări. Eu m-am limitat la următoarea declaraţie: „Fără să vreau, m-am pregătit pentru acest post toată viaţa”. Abordarea mea simplă şi directă a avut de câştigat.
