Autoritatea mamei
(1958–1963)
Viaţa lui Borges a devenit curând rutină. Îşi îndeplinea obligaţiile la Biblioteca Naţională, îşi preda cursurile la universitate, îşi susţinea conferinţele publice în Buenos Aires şi, din când în când, pleca în câte un turneu de conferinţe prin provincii, cel mai adesea însoţit de mama lui. La sfârşitul anilor 1950, îşi amintea Esther Zemborain, acest cuplu ciudat – doamna aristocrată şi fiul ei orb – dobândise un fel de „statut mitic” în lumea literară din Buenos Aires795. Doña Leonor devenise secretarul şi impresarul fiului ei, ghidul şi protectorul lui, atrăgând mai multe doamne cultivate care se agitau în jurul lui Georgie şi reacţionau ca un grup de admiratoare la fiecare succes şi fiecare distincţie primită de acesta.
Orbirea lui Borges îi apropiase şi mai mult pe cei doi şi nu exista nici cea mai mică îndoială că Leonor Acevedo pur şi simplu înflorea de pe urma acestei apropieri: faptul că îi citea lui Georgie o stimula să-şi perfecţioneze engleza, până acum rudimentară; îşi ajuta fiul până şi la traduceri, ajungând să le facă şi singură. Astfel, inteligenţa ei nativă se putea exprima mult mai liber decât în cazul unei femei din generaţia şi de condiţia ei şi, prin eforturi proprii, Doña Leonor reuşea să depăşească ceea ce Borges descria drept ignoranţa „de neimaginat” a familiei Acevedo796. În ceea ce-l priveşte pe Borges, mama lui decidea în toate. Criticul Emir Rodríguez Monegal îşi amintea un prânz pe care îl luase în apartamentul celor doi: după ce 795 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995
796 Milleret, p. 39
i-a turnat un pahar de vin, menajera s-a întors spre Doña Leonor ca să o întrebe dacă să-l servească şi pe Borges cu vin797. Replica a fost cât se poate de fermă: „El niño no toma vino” („Băiatul nu bea vin”).
Chiar dacă devenise secretarul particular al lui Georgie, scriind după
dictare şi citindu-i cu voce tare, Doña Leonor, după cum remarca Monegal, se purta exact ca o mamă care „îşi ajută copilul să-şi facă
lecţiile”.
Interesul lui Borges faţă de epopee şi mit s-a redeşteptat într-o formă mai atenuată în această perioadă. În tinereţe, citise poeme epice fiindcă năzuise să-i mitologizeze pe criollos într-o istorie în versuri a Argentinei, în această etapă din viaţa lui interesul renăscând ca un exerciţiu de erudiţie. Scriitorul s-a hotărât să înveţe anglo-saxona ca să poată citi texte în engleza veche şi şi-a întrebat studenţii de la universitate dacă nu ar vrea să înveţe limba împreună
cu el. De prin 1958, patru sau cinci studenţi, majoritatea fete, vor veni la Biblioteca Naţională sâmbăta dimineaţa pentru ca, împreună
cu Borges, să descifreze texte în engleza veche cu ajutorul Manualului de anglo-saxonă al lui Sweet, al cunoştinţelor de germană
ale scriitorului şi al unui dicţionar masiv dăruit de un prieten scoţian din Buenos Aires. Grupul va parcurge încet, dar sigur Beowulf, Visul crucii şi pasaje din Cronica anglo-saxonă. Prima întâlnire a lui Borges cu anglo-saxona i-a produs o stare ciudată, de exaltare – scriitorul a ieşit în stradă împreună cu studenţii lui declamând un pasaj pe care reuşiseră să-l descifreze în dimineaţa aceea. Învăţarea anglo-saxonei i-a permis „pura contemplare a limbii aflate în zorii ei”798, prin amuzament intelectual putând să evadeze în alt timp şi în alt loc, 797 Rodríguez Monegal, Luis Borges: A Literary Biography, p. 468
798 „Al iniciar el studio de la gramática anglosajona” în El hacedor, 1960. Vezi OC II, p.217.
departe de Buenos Aires, unde oricum nu exista decât exasperare şi tristeţe.
Borges va publica foarte puţin în aceşti ani şi nu va scrie deloc ficţiune – povestirile fuseseră întotdeauna o arenă în care îşi exprimase conflictele interioare, deci nu avea rost să se mai aventureze în astfel de întreprinderi. Producţia lui literară se mărginea la poeme şi scurte meditaţii în proză. În 1960, editorul lui de la Emecé, Carlos Frías, i-a propus să alcătuiască o nouă culegere din scrierile lui, dar lui Borges nu i s-a părut că are prea multe de oferit. De la mijlocul anilor 1950, compusese cam o duzină de povestiri şi vreo două duzini de poeme. Într-o după-amiază
mohorâtă de duminică, a scotocit printre hârtiile lui şi a găsit alte câteva scrieri pentru noua carte, în cea mai mare parte texte pe care le publicase în Crítica şi Destiempo încă din anii 1930.
Toate textele care urmau să intre în noua colecţie fuseseră scrise în perioadele de disperare, cauzate de neputinţa lui de a deveni un poet ca Walt Whitman. Ca semn al acestui factor comun, fără
îndoială, şi-a numit culegerea din 1960 Făuritorul, după povestirea cu acelaşi nume, pentru că aici descrisese atât episodul transcendent când simţise pentru prima oară puterea magică a pumnalului tatălui său, cât şi eşecul de a transpune acea putere în scris. După cum sugera în Făuritorul, Borges considera acum funcţia poetului ca fiind pe de-a-ntregul tradiţională – poetul trebuie să păstreze vii faptele vitejilor şi să deplângă trecerea timpului. Poemele pe care le-a scris în această perioadă tindeau astfel să fie elegiace: erau compoziţii dezabuzate, pedante – cel mai adesea sonete – despre timp şi enigmele destinului. Scopul poeziei, declara el în Artă poetică (Arte poética), este „Jignirea s-o transformi a ăstor zile/ în muzică, în zvonuri şi simboluri”, fiindcă poezia „se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit”
şi, ca o oglindă, ne poate dezvălui chipul sau ne poate arăta casa,
precum Ithaca lui Ulise, dar întrucât, până la urmă, totul este efemer şi vis, poezia, ca şi timpul, ca şi noi, este ceea ce trece şi rămâne, acelaşi lucru şi totuşi altceva, „ca un râu necontenit”799xcvi.
De cele mai multe ori, Borges s-a ţinut departe de evenimentele politice din ţară. Ceea ce, inutil să mai spunem, nu-i stătea deloc în fire. La sfârşitul anilor 1950, noua generaţie de intelectuali a avut iniţiativa de a reevalua peronismul. Deşi de orientare socialistă sau marxistă,
aceşti
tineri
făceau
comentarii
pe
marginea
autoritarismului lui Perón, a rădăcinilor lui ideologice fasciste, a afinităţilor lui cu generalul Franco din Spania, salutându-i însă rolul jucat în emanciparea clasei muncitoare şi de apărător al patriei împotriva neoimperialismului. Inevitabil, Borges a intrat sub tirul lor ca scriitor cosmopolit, insensibil la „ lo nacional”. Acuzaţia devenise ceva familiar pentru el – o auzea de la un cor de naţionalişti pestriţi şi „germanofili” încă de la începutul anilor 1930. În acele zile, naţionalismul argentinian era asociat în mare măsură cu dreapta, iar naţionalismul original al lui Borges, criollismul, cu generosul lui ideal – crearea unui „om nou” în Argentina, era perceput ca fiind de stânga. Dar, în anii 1960, Borges va ajunge să fie privit ca
„reacţionar” de noua generaţie de intelectuali: trecutul lui de naţionalist democratic, pro-Irigoyen, şi de apărător al libertăţii intelectuale împotriva simpatizanţilor argentinieni ai naziştilor şi fasciştilor va fi desconsiderat şi, în cele din urmă, dat uitării.
Acum, pentru Borges, istoria Argentinei era tot mai de neînţeles.
Când La Nación l-a invitat să scrie un poem pentru a celebra 150 de ani de la prima revoltă a criollos împotriva Spaniei, în mai 1810, a 799 „Arte poética” a apărut prima dată în Límites, o antologie publicată într-o ediţie privată limitată de Frank M. Virasoro şi Federico Vogelius, Buenos Aires, 1958, şi în El hacedor, 1960. Vezi OC II, p. 221.
rămas încurcat – „Nu ştiam ce să fac cu o temă ca asta”, îi va spune el lui Carrizo –, dar va scrie, totuşi, un poem intitulat simplu Odă
compusă în 1960 (A la patria en 1960), despre care spunea că este mai mult o elegie decât o odă, „un poem intim, cel mai puţin oficial dintre toate poemele” 800 . Aici scriitorul îşi compara relaţia cu Argentina cu „dialogul intim” dintre „picătură” şi „râu” şi enumera amintirile şi senzaţiile care întregeau felul personal în care îşi aprecia patria. Dincolo de acest lucru, nu putea spune ce însemna cu adevărat patria, şi totuşi „Trăim, murim şi veşnic năzuim” pentru acel chip întrezărit, „O, patrie, secretă, solidară”xcvii.
Revoluţia Cubaneză l-a îndepărtat pe Borges şi mai mult de tânăra generaţie. Opinia despre Fidel Castro îi era influenţată de ura faţă de Perón: vedea noul regim din Cuba ca pe o nouă manifestare a naţionalismului autoritar, cu tentă totalitaristă. Scriitorul îi va discredita pe Castro şi pe Che Guevara, argentinianul devenit erou al războiului de gherilă, atitudinea lui atrăgând oprobriul stângii, pentru care Revoluţia Cubaneză, care se afla încă în faza de euforie, anunţa eliberarea întregii Americi Latine de ceea ce era perceput ca dependenţă neocolonială de ţările dezvoltate.
Cu toate acestea, Borges nu a permis ca politica să intervină între el şi prietenii lui, după cum te-ai fi aşteptat de la un bărbat atât de sceptic. Când a acceptat invitaţia de a merge la Havana în 1961, ca membru al juriului pentru premiile literare Casa de las Américas, Pepe Bianco, redactorul-şef al revistei Sur, şi-a atras mânia şefei ei, Victoria Ocampo, proprietara publicaţiei. Victoria a insistat ca în numărul din martie-aprilie al Sur să apară o declaraţie din care să
800 Carrizo, pp. 280–281. „A la patria en 1960” a apărut prima dată în La Nación, 22
mai 1960, şi ulterior sub titlul „Oda compuesta cn 1960” în El hacedor, 1960. Vezi OC II, pp. 212–213.
reiasă că revista ei se disociază de simpatiile politice ale redactorului-şef. La întoarcerea din Cuba, Bianco nu a avut altă
soluţie decât să demisioneze. S-a simţit „profund jignit” de acest conflict cu Victoria Ocampo şi a trebuit să plece801. Borges însă l-a invitat la masă în oraş şi, după cum notează Bianco în memoriile lui,
