Tigrii albaştri
(1976–1979)
Speranţele lui Borges de a păstra tiparul ideal al sensului vieţii lui nu au supravieţuit prea mult vizitei făcute în Chile. După
întoarcerea la Buenos Aires, agitaţia din viaţa politică nu a dat deloc semne că s-ar domoli, armata organizând o operaţiune brutală
împotriva a două forţe de gherilă bine echipate, Montoneros şi un alt grup, Armata Revoluţionară a Troţkiştilor (ERP, Ejército Revolucionario del Pueblo). Gherilele recurgeau mereu la acte teroriste, iar armata răspundea cu acţiuni pe măsură, la fel de ilegale şi de inumane, care de regulă nu ajungeau la cunoştinţa marelui public.
Războiul de gherilă era întreţinut de eşecurile pe linie economică: junta nu reuşea să oprească inflaţia galopantă şi să controleze deficitul bugetar. Încercările de diminuare a vastului sector de stat creat de Perón aveau drept efect creşterea şomajului, scăderea alarmantă a nivelului de trai şi sărăcie generală. În mare măsură
pentru a distrage atenţia populaţiei de la nemulţumirile ei, generalii au hotărât să joace cartea naţionalismului revendicând trei insule din Canalul Beagle, aflat în Strâmtoarea Magellan, care se aflau sub jurisdicţie chiliană. În 1971, cele două părţi căzuseră de acord să se adreseze Tribunalului Internaţional, dar junta argentiniană nu părea dispusă să accepte un verdict nefavorabil. Această dispută privind insulele din Canalul Beagle va marca sfârşitul iluziilor lui Borges legate de o elită etică şi o „dictatură luminată”. Scriitorul nu mai înţelegea istoria Argentinei fiindcă „oamenii de onoare” care salvaseră ţara de peronism manifestau acum acelaşi tip de
naţionalism agresiv care constituise unul dintre motivele principale ale urii lui fată de Perón.
Mai mult decât atât, viaţa de acasă era marcată de din ce în ce mai multe neînţelegeri: menajera lui, Fani, nu era de acord cu vizitele frecvente ale Maríei, „secretara literară”, poate văzând în ele încălcări ale domeniului ei. Aceste tensiuni au culminat în momentul în care Fani a intervenit într-o discuţie a celor doi, arătându-se ofensată după ce a fost pusă la punct1010. Fani s-a hotărât să plece, dar Bioy Casares şi Silvina au convins-o să se răzgândească. Menajera s-a mai potolit, deşi, după propria mărturisire, a rămas la fel de vigilentă în micuţul apartament1011. Prietenia lui Borges cu Bioy şi Silvina a cunoscut şi ea momente de tensiune. Relaţia dintre ei se răcise oarecum în momentul căsătoriei lui Borges cu Elsa Astete, cu care Bioy nu fusese de acord. În ciuda stilului de viaţă
neconvenţional, Bioy şi Silvina aparţineau celor mai respectabile familii din Argentina şi nu se simţeau în largul lor în compania unor persoane din afara cercului lor social care nu erau scriitori sau artişti.
Bioy ajunsese să o antipatizeze pe María, la fel cum o antipatizase şi pe Elsa, fapt care îl făcea pe Borges să se gândească de două ori înainte de a se întâlni cu el. Lua cina din ce în ce mai rar la familia Bioy, până într-o zi când s-a hotărât să nu-i mai calce pragul.
În ultimele luni ale anului 1976, din visul dantesc al lui Borges aproape că nu mai rămăsese nimic. Pe 7 noiembrie a publicat Endimion în Latmos în La Nación, poemul în care se înfăţişa drept păstorul pe care luna îl lăsase să-i declare dragostea1012. Evocând acel 1010 Vezi interviu cu Fani Uveda în Oggi, 26 octombrie 1987, reprodus în limba spaniolă în Siete Días, 26 noiembrie 1987.
1011 Ibid.
1012 Vezi Capitolul 29, pp. 419–420.
sublim episod, scriitorul se întreba dacă „pe culme freamătul de aur” fusese aievea „ori nălucă-a fost”cxliv. Un alt poem, Alexandria, 641 A.D., avea ca subiect incendierea marii biblioteci elene din Alexandria de către armatele califului Omar1013. Într-o notiţă care însoţea poemul, Borges arăta că Omar era o „proiecţie a autorului” şi că incendierea bibliotecii avusese loc în 1976 şi nu „în primul secol al Hegirei”1014. Cu alte cuvinte, subiectul poemului era el însuşi, iar biblioteca un simbol al solipsismului său. Dar distrugerea Bibliotecii din Alexandria, scria Borges, nu fusese definitivă: chiar dacă s-ar distruge toate cărţile din lume, oamenii tot „le-ar alcătui/ Din nou filă cu filă, rând cu rând. / Iubirile şi muncile lui Hercul”cxlv. Astfel putem spune că scriitorul credea că solipsismul lui – simbolizat de Bibliotecă – fusese distrus de flăcările dragostei în 1976 pentru ca acum să se teamă că acest solipsism se întrupează din nou. Borges a repetat această idee în epilogul la Historia de la noche (Povestea nopţii), datată 7 octombrie 1977: „Pot oare să repet că biblioteca tatălui meu a fost cel mai important eveniment din viaţa mea? Adevărul e că nu am părăsit-o niciodată”1015.
O scurtă povestire intitulată Las hojas del ciprés (Frunzele de chiparos) dovedeşte cât de profundă era disperarea lui Borges după
pierderea încrederii în modelul dantesc al mântuirii. Scriitorul pretinde că aceasta ar fi transcrierea unui coşmar pe care l-a avut pe 14 aprilie 19771016, Borges este trezit în toiul nopţii de „duşmanul lui”
care îi porunceşte să se îmbrace şi să-l urmeze la locul în care 1013 „Alejandría, 641 A.D.” a apărut prima dată în La Nación, 26 iunie 1977, ulterior fiind inclus în Historia de la noche, 1977. Vezi OC III, p. 167.
1014 Vei nota de final a lui Borges la acest poem în Historia de la noche, OC III, p. 203.
1015 Vezi „Epílogo”, OC III, p. 202.
1016 „Las hojas del ciprés” a apărut prima dată în ABC (Madrid), 15 mai 1979, ulterior fiind inclus în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, pp. 481–482.
urmează să fie executat. Cei doi trec cu trăsura pe străzile pustii ale oraşului Buenos Aires; este lună plină şi undeva se vede un orologiu fără limbi şi fără numere. Când ajung în partea de sud, Borges este condus la un chiparos ale cărui frunze par a fi artificiale – sunt rigide şi fără viaţă, fiecare având pe ea o monogramă. Lui Borges i se porunceşte să se întindă pe spate şi să-şi desfacă braţele ca să
alcătuiască o cruce. Dimensiunea politică a coşmarului răzbate în momentul în care ni se spune că Borges zăreşte o lupoaică atunci când se întinde pe pământ. Simbolul istoric al Romei ar putea fi o aluzie la fascismul pe care Borges îl combătuse cu atâta înverşunare la apariţia lui, spre sfârşitul anilor 1920, şi mai târziu, când ameninţase să se instaleze în Argentina sub conducerea lui Perón.
Ceea ce avem aici este o inversiune demonică a visului dantesc al lui Borges. Călătoria cu trăsura la miezul nopţii aminteşte de cealaltă
călătorie nocturnă cu trăsura prin Buenos Aires, în punctul culminant al nuvelei Congresul, unde membrii societăţii secrete a lui Alejandro Glencoe trăiesc senzaţia de beatitudine a adevăratului panteism. Dar în această scurtă povestire, Buenos Aires a devenit un oraş al ceasurilor goale şi al copacilor care „nu pot creşte”; este mai mult inert decât atemporal, căci nu-i permite scriitorului să evadeze din trecut, este un oraş al cărui spirit se întrupează în acel duşman misterios – poate spectrul lui Perón sau al lui Oliverio Girondo, sau al strămoşilor lui? – care îl pedepseşte pe Borges cu un fel de
„bucurie neagră”. Şi astfel, departe de a-i oferi unitatea tămăduitoare a Simorghului aşa cum apare ea în Congresul, Buenos Aires îl condamnă la răstignire eternă. În final, Borges se consideră o victimă a spadei – sau a pumnalului – din nou. Întins pe spate, strângând un smoc de iarbă în fiecare mână, vede străfulgerarea unei lame – apoi se trezeşte în dormitorul lui de pe calle Maipú.
La fel cum se întâmplase de câteva ori până atunci, când viaţa i se
părea lipsită de sens, Borges a început să se gândească iarăşi la sinucidere. În primele luni ale anului 1977, probabil, a scris o povestire despre tentaţia recurentă de a-şi lua viaţa. „25 august 1983” este un „dialog profetic” între două alter ego-uri în „doi timpi şi în două locuri”1017. Începe în anul 1960, când Borges ajunge la Hotelul Las Delicias din Adrogué, la o zi după ziua lui de naştere, şi închiriază camera 19 cu intenţia de a se sinucide. Dar, când intră în cameră, întâlneşte o versiune mult mai în vârstă a lui care aşteaptă
liniştit să moară după ce a înghiţit o sticluţă de pastile. Acest Borges mai bătrân susţine că nu se află în Hotelul Las Delicias, ci în camera mamei, în apartamentul de pe calle Maipú, iar anul este 1983, şi nu 1960. Fiecare versiune a lui Borges crede că o visează pe cealaltă şi discută despre o altă încercare – ciorna poveştii „acestei sinucideri” –
când o versiune mai tânără a lui Borges cumpărase un pistol şi se dusese la Hotelul Las Delicias ca să se împuşte.
Povestirea se mişcă uşor înainte şi înapoi, între timpuri, locuri şi ego-uri separate, dar ceea ce leagă cele două versiuni ale lui Borges, dându-le aceeaşi identitate, este persistenţa în timp a unei speranţe şi a unei deziluzii ce se învârt în jurul unei femei, pe care nici un Borges, nici altul nu are puterea să o numească, şi a conceperii „unei capodopere”. Borges-ul mai în vârstă observă că „presupusa” lor
„operă nu este altceva decât o serie de ciorne amestecate” şi că
versiunea lui mai tânără va cădea „în zadarnica şi superstiţioasa ispită de a scrie marea lui carte”, genul de superstiţie „pe care ne-au sădit-o în suflet Faust-ul lui Goethe, Salammbó, Ulysses”. Şi totuşi, 1017 Publicată mai întâi sub titlul „Agosto 25, 1983” în La Nación, 27 martie 1983, dar datată „Buenos Aires, 1977”. După mai multe modificări, povestirea a apărut sub titlul „Veinticinco de agosto, 1983” la apariţia ei în La memoria de Shakespeare, OC III, pp. 375–378.
această capodoperă, după publicare, nu va fi decât un „muzeu” al temelor lor obişnuite. „Cartea aceasta a fost unul din drumurile care m-au condus la noaptea de acum”cxlvi, spune Borges-ul mai în vârstă; nemotivată de dragoste sau de scris, fiecare versiune a lui Borges este împinsă spre sinucidere din acelaşi motiv – eşecul tiparului dantesc al sensului vieţii prin care dragostea unei femei îl va inspira în scrierea unei „capodopere” care să-l salveze din absurditatea existenţei lui serbede.
Odată cu dezintegrarea visului dantesc, lumea interioară a lui Borges a căzut pradă confuziei. Extravagantele sensuri metafizice şi poetice pe care le atribuise apariţiei dragostei în viaţa lui – viziunea Trandafirului mistic, a Alephului sau a Simorghului – dispăruseră, lăsându-l doar cu realitatea simplă a ataşamentului său emoţional faţă de María Kodama. În La espera (Aşteptarea), Borges exprima neliniştea înfricoşătoare provocată de faptul că avea atâta nevoie de ea:
Înainte s-aud soneria grăbită
şi uşa să se deschidă, şi tu să intri, o, tu,
pe care o aşteaptă neliniştea mea, universul trebuie
să fi făcut un număr infinit de fapte concrete. Nimeni
nu ar putea evalua acel vertij.
……………………………………………
Firele de nisip n-ar fi de-ajuns ca să le afle numărul.
(În pieptul meu un ceas de sânge tot măsoară
îngrozitorul timp al aşteptării mele.)1018
În 1977, Borges a scris un poem numit Povestea nopţii, îndeajuns de semnificativ ca să dea titlul culegerii pe care o va publica în luna 1018 „La espera” a apărut prima dată în Historia de la noche, 1977. Vezi OC III, p. 192.
noiembrie a acelui an1019. Aici Borges trecea în revistă miturile şi imaginile pe care oamenii le inventaseră ca să descrie noaptea.
Diferitele concepte ale nopţii, remarca el, sunt creaţii ale minţii omeneşti, dar niciuna nu ar fi fost posibilă fără „acele instrumente delicate: ochii noştri”, căci noaptea – „acel interval de întuneric dintre două crepuscule” – ar putea căpăta sens numai în relaţie cu felul în care percepem lumina. Dat fiind că autorul era orb, poemul avea un sens simbolic: dragostea pentru María reprezenta ochii spiritului său, Povestea nopţii invocând speranţa că lumina dragostei ei l-ar putea conduce prin întuneric spre recuperarea celuilalt crepuscul – răsăritul.
În mai 1977, Borges a mers în Italia cu María pentru o serie de conferinţe la Milano, Parma, Veneţia şi Roma. Acolo a fost provocat de jurnalişti să dea explicaţii despre sprijinul acordat generalului Pinochet, unii dintre ei făcându-l fascist, chiar dacă susţinerea lui fără rezerve a juntelor militare din Argentina şi Chile nu durase decât şase luni după vizita la Santiago. Borges a încercat să se distanţeze de faimoasele declaraţii făcute cu un an în urmă. La Roma, de pildă, a remarcat că regimurile militare din America de Sud erau un „rău necesar” şi a subliniat că sprijinul acordat unor persoane precum generalul Pinochet era relativ: „Aş fi de acord cu acest regim pentru Chile, dar nu şi pentru restul lumii”1020.
Din Italia a mers la Geneva, pe care o vizitase ultima oară cu mama lui, în 1963. María nu prea voia să meargă în Elveţia: munţii şi lacurile i se păruseră întotdeauna apăsătoare; o făceau să „sufere”
1019 „Historia de la noche” a apărut prima dată în culegerea cu acelaşi nume. Vezi Historia de la noche, Emecé: Buenos Aires, 1977, şi OC III, p. 201.
