Am fost angajat şi am petrecut 10–12 ani fericiţi la universitate781.
Ca şi în cazul postului de director al Bibliotecii Naţionale, Borges dădea de înţeles că aceasta era o onoare pentru care nu depusese niciun efort. Betina Edelberg avea însă o altă versiune a evenimentelor782. Se întorsese la postul ei de la universitate după
căderea lui Perón şi, într-o zi, a primit un telefon de la mama lui Borges care i-a spus că fiul ei voia să facă cerere pentru un post de profesor la catedra de literatura engleză şi americană – n-ar putea pune un cuvânt pentru el? Betina a vorbit cu decanul facultăţii, istoricul Alberto Salas care, ca „Decano Interventor”, primise sarcină
de la administraţia Aramburu să scape de peronişti şi să numească
alţi profesori. Faptul că Borges nu avea studiile necesare – nici măcar nu terminase liceul – nu a constituit deloc un obstacol în calea numirii lui. Oricum, acest inconvenient a fost repede înlăturat: Universitatea Cuyo din Mendoza i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, primul dintre multele titluri onorifice pe care Borges le va primi până la sfârşitul vieţii. Prin urmare, alegerea lui s-a datorat atât sforilor trase de prieteni, cât şi „abordării lui simple şi directe”.
La sfârşitul anului 1956, Borges era una dintre cele mai 781 „An Autobiographical Essay”, p. 250
782 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
controversate figuri publice din Argentina. În decembrie, a fost atacat într-un articol de romancierul Ernesto Sábato, care îi lua partea lui Martínez Estrada şi îl acuza pe Borges că nu lua în seamă
„dezmoştenirea tragică” a „celor care se revoltaseră” 783 . Sábato fusese un antiperonist înverşunat şi membru al ASCUA, dar, între timp, devenise din ce în ce mai îngrijorat de guvernarea represivă a juntei lui Aramburu şi, ca editor al jurnalului Mundo Argentino, publicase informaţii neconfirmate cum că militanţi peronişti erau torturaţi de autorităţi. Sábato se retrăsese apoi din ASCUA784 şi publicase o broşură intitulată Cealaltă faţă a peronismului (1956), în care susţinea că intelectualii argentinieni erau vinovaţi că ignoraseră
nedreptăţile sociale care făcuseră ca masele populare să-şi ofere sprijinul lui Perón. Borges a scris o ripostă dură, acuzându-l pe Sábato că vrea să se vâre pe sub pielea lui Perón, „monstrul multiplu”. „Oricum, etica nu este o ramură a statisticii; un lucru nu încetează a fi atroce doar fiindcă mii de oameni l-au aclamat sau l-au practicat”785.
Borges devenea conştient de dilema care îl va urmări tot restul vieţii, dilema politicii argentiniene, de fapt. Cum poţi să creezi o democraţie când cea mai mare parte a electoratului alege un lider totalitar care este ostil din punct de vedere ideologic democraţiei liberale? Trebuie să accepţi „voinţa poporului”, fără să ţii cont de principii şi valori? Poziţia lui Borges înclina în favoarea restabilirii democraţiei, dar se putea încrede doar într-o elită nereprezentativă.
783 Sábato, „Una efusión de Jorge Luis Borges” în Ficción 4, noiembrie-decembrie 1956. Vezi Horacio Salas, Borges: una biografía, p. 230.
784 Interviu cu Fermín Chávez, Buenos Aires, 20 noiembrie 1995.
785 Ficción 6, martie-aprilie 1957, citat în Horacio Salas, Borges: una biografía, pp.
230–231.
Era o contradicţie, desigur, şi Borges îi ştia implicaţiile, atât pentru ţară, cât şi pentru el. Perón îl forţa să se îndoiască de înţelepciunea
„poporului” şi acest lucru ameninţa să-i compromită, dacă nu chiar să-i distrugă, visul unei Argentine democratice. Renunţase la Estela Canto de dragul principiului politic, dar, dacă salvarea patriei se dovedea imposibilă, atunci îşi sacrificase dragostea în zadar şi îşi risipise ultima şansă de a da, cât de cât, un sens vieţii.
În cursul anului 1957, Borges se va simţi din ce în ce mai străin de evenimentele politice care începeau să-l dezamăgească, dar şi mai străin de tot ceea ce râvnise până atunci inima lui. Scriitorul a dat glas acestei curioase alienări în Borges şi eu (Borges y yo), care a apărut în martie 1957, în primul număr din La Biblioteca, jurnalul readus la viaţă al Bibliotecii Naţionale786. Aici Borges face distincţia între „eu”
– sinele lui intim, personal – şi un eu exterior, „Borges”, al cărui nume apare „printre ale câtorva profesori sau într-un dicţionar biografic” şi care are „perversa… deprindere de a falsifica ori a amplifica” lucrurile pe care cei doi le au în comun:
Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr câteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu mai e în stăpânirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine limbii sau tradiţiei.
Borges şi eu îşi trage seva din paranoia care susţine această
descriere a autoînstrăinării. „Borges”, omul public, pune la pământ fugarul „eu” ca un animal nesăţios care îşi încolţeşte prada: 786 „Borges y yo”, La Biblioteca, vol. 9, nr. 1, 1957, şi inclus în El hacedor, 1960. Vezi OC II, p. 186.
Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încât voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decât o goană şi, puţin câte puţin, pierd totul şi totul trece în stăpânirea uitării sau a celuilalt. Nu ştiu care din noi aşterne aceste rândurixci.
Borges nu se oprise niciodată, căutase mereu acea parte cu adevărat creatoare din el care să-i umple de viaţă scrierile, dar în Borges şi eu, chiar în momentul în care scria acest text tragic, ştia că
nu mai are rost să caute – nu mai credea că scrisul are putere asupra a ceea ce există în realitate, părând că a ratat ultima şansă de a fi iubit.
În ianuarie 1958, a publicat Făuritorul (El hacedor) în La Biblioteca, unde apare în rolul lui Homer cel orb care îşi aduce aminte de două
momente fundamentale din viaţa lui787. Povestirea se deschide cu o descriere plină de forţă a bucuriei încercate de Homer ca tânăr războinic, datorită implicării fără rezerve în lumea din jurul lui.
Homer evocă întâmplarea care l-a făcut să îmbrăţişeze meseria armelor: se plânsese tatălui său că fusese umilit de un băiat, iar tatăl îi dăduse un pumnal de bronz, „frumos şi încărcat de tărie”; „glasul tatălui rosti: «Să ştie oricine că tu eşti un bărbat», iar în glas răsuna o poruncă”. Tânărul Homer a simţit „puterile miraculoase” ale pumnalului şi a devenit războinic fiindcă voia să retrăiască
„mireasma exactă a acelei clipe”, „restul n-avea nicio însemnătate”.
Extazul clipelor în care a ţinut pumnalul în mână s-a legat mai târziu de căutarea dragostei. „O femeie, întâia pe care i-o sortiră zeii, îl aştepta în umbra unui hipogeu, şi el o căuta prin galerii care erau 787 „El hacedor”, La Biblioteca, vol. 9, nr. 3,1958, şi inclusă în El hacedor, 1960. Vezi OC II, pp. 159–160.
aidoma reţelelor din piatră şi pe versante care se afundau în întuneric.” Prin urmare, orbirea lui Homer este o metaforă a neputinţei lui de a găsi femeia, neputinţă care îl condamnă mai curând la reflecţie decât la acţiune, mai curând la amintire decât la bucurie. Şi totuşi, tocmai această neputinţă face din el un poet; înţelege că nu a fost sortit să fie nici războinic, şi nici iubit; destinul lui este să cânte despre „iubire şi primejdie”, să cânte „Odisee şi Iliade” care vor răsuna mereu în amintirea oamenilor. Borges se leapădă aici de credinţa că scrisul poate surprinde bucuria sublimă a mânuirii pumnalului. Scrisul este un surogat, născut din incapacitatea de a-ţi împlini dorinţa adevărată şi, chiar dacă îţi aduce o oarecare consolare, până la urmă nu este îndeajuns ca să justifice o viaţă: nu ştim ce a simţit Homer „în clipa când a coborât către ultima umbră”xcii.
Borges şi eu şi Făuritorul sunt texte scrise dintr-un sentiment acut de teamă căci, în cursul anului 1957, Borges trebuie să-şi fi dat seama că perspectiva creării unei Argentine democratice – ultima speranţă
pe care o mai avea – depindea vital de rezultatul alegerilor prezidenţiale programate să aibă loc în 1958. Programarea alegerilor demonstra de câtă influenţă se mai bucura încă Perón, în ciuda faptului că trăia în exil. Din punctul lui de vedere, Borges ar fi preferat o perioadă mai lungă de „convalescenţă” înainte ca ţara să
revină la democraţie, dar generalul Aramburu fusese presat să
organizeze alegeri la insistenţele tot mai mari ale opoziţiei de a se pune capăt guvernării militare nedemocratice.
Din nou candidaţii peronişti nu vor avea voie să participe la aceste alegeri, dar principalul favorit, disidentul radical Arturo Frondizi, îl curtase în secret pe Perón şi astfel îşi atrăsese sprijinul tacit al maşinăriei peroniste. Pe 23 februarie 1958, Frondizi a câştigat
preşedinţia cu o diferenţă convingătoare, datorită în mare măsură
voturilor peroniste, deşi chiar şi în aceste condiţii 800.000 de buletine de vot au fost goale. Pactul încheiat de Frondizi dăduse roade –
candidatul câştigase alegerile –, dar preţul plătit era deschiderea uşii pentru Perón prin transformarea Argentinei într-o ţară
neguvernabilă.
