„întemniţări, tortură, prostituţie, jafuri, crime şi incendieri premeditate” şi, pe de altă parte, îşi construise o faţadă din „poveşti şi mituri numai pentru idioţi”772. Nici măcar adepţii lui nu credeau într-un teatru politic de un „sentimentalism atât de grosier”, dar, paradoxal, niciunul nu-l respingea fiindcă adevăratul scop al acestor
„ficţiuni duplicitare” – propaganda, lozincile şi gesturile – trebuia să
ascundă „realităţile sordide şi atroce” ale domniei lui Perón.
Populaţia Argentinei intra într-o „suspendare voită a neîncrederii”
fiindcă, dădea de înţeles autorul, nimeni nu avusese curajul să
denunţe corupţia din chiar inima sistemului.
Sprijinul acordat de Borges „regenerării democratice” a lui Aramburu a încordat relaţia dintre el şi Estela Canto. Femeia va scrie mai târziu că „Revolución Libertadora i-a înstrăinat, în loc să-i apropie”773. Fiind comunistă, Estela se declara în favoarea unui compromis cu peroniştii. Îi spunea lui Borges că, la urma urmelor, democraţia înseamnă guvernarea poporului pentru popor, fiind departe de ceea ce încerca să facă Aramburu – să dea ceasul înapoi, în anul 1910, când oligarhia conducea prin alegeri măsluite.
Întoarcerea la un astfel de sistem nu mai era posibilă, după părerea ei, drept care singura opţiune realistă la alegerile libere era violenţa militară. Viziunile politice diferite ale celor doi acutizau vechea 772 „L’Illusion comique”, Sur 237, noiembrie-decembrie 1955. Retipărit în Borges en Sur, pp. 55–57.
773 Canto, p. 245
luptă pentru putere dintre Estela şi Doña Leonor. Estela era înclinată
să pună aceste diferenţe de opinie pe seama fricii lui Borges de a-şi contrazice mama: „Se agăţa de punctul de vedere al mamei lui”774.
Estela credea că Georgie era un laş, băiatul mamei, şi că ar trebui să
se revolte.
Ceea ce nu reuşea ea să vadă era că Borges trebuia să-şi apere propria integritate. Departe de a fi de partea oligarhiei, Borges avusese încă din anii 1920 o viziune democratică a unei Argentine eliberate de domnia unor caudillos ca Perón. Căderea lui Perón însă
crease o problemă extrem de complicată pentru susţinătorii democraţiei liberale. Perón fusese îndepărtat de la putere, dar nu fusese învins din punct de vedere politic: influenţa lui încă era foarte mare, putea oricând să câştige alte alegeri, chiar dacă nu era democrat. Situaţia Argentinei era, într-adevăr, mult mai delicată
chiar decât cea din Italia sau Germania postbelică, unde regimurile fasciste fuseseră discreditate prin pierderea războiului, iar trecutul putea fi şters cu buretele pentru a face loc unei societăţi liberale.
Aşadar, ce era de făcut? În opinia lui Borges, Revolución Libertadora oferea o şansă extraordinară pentru înlăturarea tendinţelor profasciste din Argentina şi reorientarea ţării spre democraţie.
Estela însă îl îndemna pe Borges să compromită această viziune politică. De fapt, femeia îl împingea spre cea mai dureroasă opţiune
– trebuia să renunţe la posibilitatea de a-şi salva patria, aşa cum o vedea el, sau la şansa de a găsi dragostea. Gândul că dragostea i s-ar putea strecura din nou printre degete trebuie să fi fost de nesuportat pentru Borges; genul de dragoste pe care părea să i-l ofere Estela era atât de compromis, încât nu avea cum să-i aducă împlinirea la care spera el. Şi astfel, decât să abandoneze dorinţa de „regenerare 774 Ibid.
democratică”, Borges a ales să sacrifice dragostea Estelei. S-a hotărât sa pună capăt relaţiei, chiar dacă ştia că, făcând acest lucru, se condamna la un fel de moarte.
Când Borges i-a adus la cunoştinţă hotărârea lui, Estela a refuzat să accepte că legătura lor a luat sfârşit. A încercat să-l facă să se răzgândească. Aştepta în barul de vizavi de Biblioteca Naţională, gata să-i iasă în faţă când Borges părăsea clădirea; se spune chiar că
l-a urmărit pe peroanele din subterráneo 775 . Într-una din zile a apărut în Barul München din Plaza Constitución, unde Borges bea un pahar cu prietenii lui, şi a făcut o scenă teribilă. Până la urmă s-a lăsat păgubaşă şi cei doi nu s-au mai văzut ani de zile.
De trei ori o curtase Borges pe Estela şi tot de trei ori o pierduse.
Mai mult de atât, epopeea chinuitoare a relaţiei lor se desfăşurase pe fondul domniei lui Perón: începuse la scurt timp după alegerea lui în 1945 şi se sfârşise curând după înlăturarea lui, zece ani mai târziu.
Această simetrie poate explica în parte ura neîncetată, viscerală, pe care Borges o va simţi întotdeauna pentru Perón. Oricât de iraţional ni s-ar părea, se prea poate ca Borges să fi dat vina pe Perón fiindcă
se interpusese între el şi Estela Canto: Borges avea în jur de 55 de ani, ştia că este condamnat să-şi piardă vederea şi totuşi fusese silit să
sacrifice ceea ce era probabil ultima lui şansă de a se bucura de dragoste din cauza unui dezacord cu Estela în privinţa influenţei politice a lui Perón în Argentina.
Ca să marcheze sfârşitul relaţiei cu Estela Canto, Borges a scris Un trandafir galben (Una rosa amarilla), în care îl înfăţişa pe poetul baroc italian Giambattista Marino pe patul de moarte, lângă un balcon, privind apusul soarelui776. O femeie pune un trandafir galben într-o 775 Vezi Vásquez, Borges: esplendor y derrota, p. 186.
776 „Una rosa amarilla” a apărut în El Hogar, 20 ianuarie 1956, şi a fost inclusă în El
vază din faţa lui şi acest gest îl face pe Marino să recite câteva dintre versurile lui despre frumuseţea trandafirului. Apoi poetul are o
„revelaţie”: „Marino a văzut roza, întocmai cum Adam trebuie să o fi văzut în Paradis, şi a simţit că ea există prin propria eternitate, şi nu prin vorbele închinate de poet” (accentuarea lui Borges). Multele volume ale scrierilor lui nu erau „o oglindă a lumii”; erau „doar un fapt infim care venea să i se adauge acestei lumi”xc. În pragul morţii, Marino îşi dă seama că nu a reuşit să surprindă adevărul trandafirului cu condeiul lui.
Rămas fără Estela, Borges se va dedica antiperonismului cu multă
înverşunare. Nu-l deranja dacă era identificat cu junta lui Aramburu, chiar dacă aceasta devenea tot mai represivă în strădania ei de a îndepărta orice urmă de peronism din sistemul politic. Pe 5
martie 1956, s-a promulgat o lege prin care se interzicea Partidul Peronist şi afişarea portretelor lui Perón sau ale liderilor peronişti, ca şi utilizarea lozincilor, simbolurilor sau muzicii peroniste. Numele lui Perón sau ale rudelor lui, ca şi cuvintele peronismo, peronista, justicialismo au fost interzise sub pedeapsa cu închisoarea sau cu amenda. De asemenea, se depuneau eforturi intense ca să se discrediteze mitul „Santei Evita” prin aducerea la cunoştinţa populaţiei a unor dovezi clare privind actele de corupţie ale Evei Perón. Obiectele ei personale – un număr uriaş de bijuterii, blănuri, pantofi şi rochii – erau expuse în public şi apoi vândute la licitaţie. În plus, Palatul Unzué, care fusese reşedinţa oficială a lui Perón, a fost ras de pe faţa pământului, în locul lui urmând a fi înălţată o clădire care să adăpostească Biblioteca Naţională (a cărui director se întâmpla să fie Borges).
hacedor, 1960. Vezi OC II, p. 173.
Mulţi scriitori şi intelectuali au dezaprobat ferocitatea acestor măsuri de distrugere a moştenirii lăsate de Perón. Unul dintre cei mai reputaţi era comentatorul cultural Ezequiel Martínez Estrada, al cărui nume era asociat de multă vreme cu jurnalul Sur al Victoriei Ocampo şi cu mişcarea antiperonistă. Martínez Estrada susţinea acum că intelectualii ar trebui să încerce să înţeleagă pe ce s-a bazat popularitatea enormă de care s-a bucurat Perón în rândul celor nevoiaşi. O astfel de atitudine însă îl lăsa impasibil pe Borges, care a purces la combaterea tendinţelor de a simpatiza cu peronismul prin pregătirea şi publicarea unui manifest semnat de peste 60 de scriitori în sprijinul lui Aramburu; manifestul anunţa şi înfiinţarea unui grup de scriitori şi intelectuali, cunoscut sub numele de ASCUA (acronimul înseamnă „tăciune aprins” în spaniolă), având drept scop promovarea libertăţii de gândire şi de expresie, pe care Comunidad Organizada a lui Perón fusese pe punctul de a o desfiinţa. Mai mult decât atât, Borges a fost încântat să devină
purtător (semioficial) de cuvânt al juntei, iar în iunie a acceptat o invitaţie din partea ambasadei argentiniene din Uruguay ca să
susţină câteva conferinţe în Montevideo. Într-un interviu acordat unui ziar uruguayan, scriitorul şi-a exprimat sprijinul pentru Revolución Libertadora şi l-a criticat pe Martínez Estrada pentru că
l-a lăudat „indirect” pe Perón în articole şi cuvântări777.
La cinci zile după ce Borges l-a criticat pe Martínez Estrada în Uruguay, mai mulţi ofiţeri militari, simpatizanţi de-ai lui Perón, au condus o rebeliune împotriva lui Aramburu. Rebelii solicitau ridicarea interdicţiei asupra peronismului şi organizarea de alegeri libere în anul acela. Rebeliunea a fost înăbuşită, conducătorii ei fiind 777 La Acción, Montevideo, 4 iunie 1956. Vezi Horacio Salas, Borges: una biografía, p.
