Ţara noastră trece printr-o criză morală. Am ajuns să ne închinăm luxului, banilor şi altor mituri şi dogme. Cred că avem o ţară venală. Nu am nicio reţetă de salvare, niciun panaceu. Tot ce pot este să-mi fac datoria cinstit, de la o zi la alta.

Tot ce pot recomanda este sinceritatea, onestitatea970.

Această insistenţă asupra nevoii de „instinct etic” presupunea 968 „A Manuel Mujica Láinez” a apărut prima dată în La moneda de hierro, Emecé: Buenos Aires, 1976. Vezi OC III, p. 133.

969 Interviu în La Nación, 24 noiembrie 1974

970 Conferinţă susţinută în faţa Peña El Ombú la Plaza Hotel, după cum menţionează La Nación, 9 septembrie 1975.

totuşi o neîncredere continuă în voinţa poporului. În ciuda acceptării câtorva definiţii posibile despre ce înseamnă patria, Borges rămânea prizonierul contradicţiei spre care fusese condus de Perón – îşi dorise întotdeauna să fie martorul creării unei ordini democratice autentice în Argentina, dar încă se mai îndoia că poporul este pregătit de democraţie. Revenirea lui Perón nu făcuse decât să-i confirme dubiile din 1955, Borges agăţându-se în continuare, chiar dacă nu cu toată tragerea de inimă, de o viziune elitistă a situaţiei politice: „Am fost liberal cândva, declara el într-un interviu, dar acum nu mai sunt. Cred că aş sprijini o dictatură luminată, atât timp cât nu ar fi demagogică”971. Şi totuşi, dacă scriitorul credea în morală

ca soluţie la necazurile naţiunii, cine putea oferi exemplul moral?

Singurul răspuns părea a fi elita etică, aptă să conducă printr-o

„dictatură luminată” care să ţină în frâu instinctele josnice ale oamenilor.

În noiembrie 1974, guvernul Isabelitei Perón a declarat stare de urgenţă în ţară, fapt care practic dădea mână liberă armatei ca să

pornească ofensiva împotriva gherilelor. Represiunea militară a fost ajutată de operaţiunile escadroanelor morţii ale Triplului A, despre care se spunea că sunt controlate de José López Rega, ministrul Asistenţei sociale şi conducătorul din umbră al ţării. Între timp, Isabelita a făcut eforturi jalnice de a-şi spori popularitatea străduindu-se să semene cât mai mult cu Eva Perón: îşi strângea părul în coc, precum predecesoarea ei, şi chiar a hotărât repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale Evitei, care au fost depuse în reşedinţa prezidenţială de la Olivos. Fără niciun folos, căci nu se mai putea face nimic pentru a redresa economia bolnavă pe fondul unei 971 Interviu în La Nación, 24 noiembrie 1974

insurgenţe feroce a gherilelor. Într-adevăr, se crease o situaţie ieşită

din comun, în care două aripi extreme ale mişcării peroniste se întorseseră una împotriva celeilalte, ameninţând să distrugă întreaga ţară.

Spre sfârşitul anului 1974, dezolarea lui Borges provocată de prăbuşirea patriei în prăpastie era însoţită de necazuri personale.

Mama lui era acum aproape ţintuită la pat – această femeie atât de sociabilă nu mai voia să vadă pe nimeni, iar mintea ei, cândva atât de ascuţită, o lua din ce în ce mai mult razna. Borges, a cărui cameră

era la doar câţiva metri, nu avea cum să nu fie martor la suferinţa ei.

Apoi, în noiembrie, familia a fost lovită de o tragedie care l-a afectat mult pe scriitor -strănepoata lui, Angélica, fiica în vârstă de patru ani a lui Luis de Torre, s-a înecat într-o piscină. Deplângând într-un poem cruda dispariţie a fetiţei, Borges se întreba câte vieţi trebuie să

fi pierit „în biata, neştiuta noastră moarte!” – „Prezentul piere cu această

floare”,

în

timp

ce

„Povestea-i

creşte-n

urmă-ngrozitoare”972cxxxiv.

Moartea Angélicái rezuma temerile care îl chinuiseră pe Borges de la întoarcerea în Europa cu trei ani în urmă, temerile că trecutul,

„povestea” ce „creşte-n urmă-ngrozitoare”, i-ar putea nărui speranţele în viitor şi ucide sămânţa noii vieţi care fusese semănată

în Islanda. Dar poate că acelaşi şoc al morţii Angélicái i-a întărit hotărârea de a nu lăsa ca forţele întunericului să pună stăpânire pe el. La vremea tragicului accident, Borges pregătea o nouă culegere de povestiri – El libro de arena (Cartea de nisip) – pentru a fi publicată

în anul următor. Emecé îi solicitase opt povestiri, dar scriitorul oferise unsprezece. În decembrie 1974, a adăugat-o pe a 972 „En memoria de Angélica” în La rosa profunda, 1975. Vezi OC III, p. 108.

douăsprezecea – Ulrica, povestirea inspirată de vizita în Islanda.

Pe 13 decembrie, Borges a făcut o ultimă revizuire a Ulricăi înainte de a o preda editurii. Un jurnalist, Carlos Burone, a descris cu lux de amănunte acest eveniment la care a fost martor973. Burone i-a însoţit pe Borges, pe redactorul acestuia, Carlos Frías, şi pe o secretară, într-un apartament de la etajul opt de pe calle Juncal. Fiind o seară

de vară înmiresmată, Frías a deschis larg ferestrele, iar Borges şi-a scos haina, s-a aşezat într-un fotoliu şi a scos un manuscris acoperit de litere mici, feminine. Frías a început să dicteze povestirea secretarei şi, în timpul acesta, Burone a observat cu uimire că Borges analiza fiecare propoziţie, cuvânt cu cuvânt, „fiindcă toate, absolut toate, împreună cu punctele, virgulele, literele mari, cratimele, ortografia cuvintelor străine, tot ce ţi-ai putea imagina, erau înregistrate în memoria lui Borges ca pe negativul unei fotografii”.

În vreme ce îşi revizuia textul, Borges „mişca din cap şi zâmbea, de parcă şi-ar fi spionat cele două personaje. Era ca un copil care se juca singur cu jucăriile lui sau era fascinat de ilustraţiile dintr-o carte veche”. Observându-l pe Borges la lucru, Burone „a fost fericit să-l vadă atât de fericit”.

Jurnalistul a sesizat că Ulrica era o excepţie de la regulă pentru proza lui Borges, emoţia lui fiind evidentă la începutul articolului apărut în La Opinión: „Într-o carte care urmează a fi publicată în aprilie 1975, Borges abordează pentru prima oară pasiunea înflăcărată” („En un libro que publicará en abril de 1975, Borges se ocupa por primera vez de los ardores de la pasión”.) Borges însuşi va confirma impresia lui Burone în epilogul la Cartea de nisip, apărută pe 3

februarie 1975: „Tema iubirii este destul de frecventă în versurile mele: nu tot astfel în proză, unde nu mai există alt exemplu în afară

973 Vezi Carlos Burone, La Opinión, 21 decembrie 1974.

de Ulrica”974cxxxv. Hotărârea lui Borges de a publica Ulrica, cea mai autobiografică, dacă nu chiar confesivă, dintre toate povestirile lui, îi demonstra încrederea în posibilitatea anihilării tribulaţiilor din trecut prin puterea dragostei.

Cartea de nisip a apărut în martie 1975; în acelaşi an, Borges a scos un nou volum de poezie ce conţinea texte pe care începuse să le scrie din 1972. Aceste poeme surprindeau vicisitudinile îndurate de la revenirea din Islanda – nelinişte, tristeţe, chiar disperare, ce făceau să pălească puţinele bucurii şi dorinţe împlinite în aceeaşi perioadă.

Borges şi-a intitulat volumul La rosa profunda (Roza profundă) dând ultimului poem din culegere un nume englezesc, The Unending Rosecxxxvi, care se făcea ecoul titlului cărţii975. Aici Borges îşi atribuia rolul de mistic persan, Attar din Nishapur, autorul Graiului păsărilor, sursa legendei Simorghului. Poetul Attar este orb, dar conştient de prezenţa unei roze, al cărei parfum plin de „tărie” se înalţă spre chipul lui zbârcit. Roza, crede Attar, va dăinui dincolo de orice potrivnicie:

E fiecare lucru o mulţime

De alte lucruri. Tu tărie eşti,

Şi muzică, palate, râuri, îngeri.

Eşti trandafir profund, nemărginit

Şi cald, pe care Domnul arăta-va

Privirii mele moarte.

974 El libro de arena, Emecé: Buenos Aires, 1975, şi pentru „Epilogo” vezi OC III, p.

72.

975 La rosa profunda, Emecé: Buenos Aires, 1975. Pentru „The Unending Rose” vezi OC III, p. 116.

CAPITOLUL 29

Un nou răsărit în Islanda