— Brynhild, umbli de parcă ai vrea ca între noi doi, în aşternut, să fie o spadă.

Referirile explicite la Sigurd şi Brynhild au o semnificaţie autobiografică foarte precisă – ca şi poţiunea magică pe care regina Grimhild i-o dă lui Sigurd, din cauza influenţei mamei lui, Leonor Acevedo, voinţa lui Borges se atrofiase atât de mult încât scriitorul pusese spada onoarei între el şi alte femei. Dar, când norvegiana face dragoste cu profesorul la Thorgate, impedimentul este în sfârşit depăşit: „Între noi doi nu era nicio spadă”cxxiv.

Dacă Ulrica era despre lepădarea lui Borges de spadă, Noaptea darurilor era despre lepădarea lui de pumnal. Povestirea se concentra pe iniţierea sexuală a unui băiat de 13 ani de către o tânără

prostituată cunoscută sub numele de „Captiva” (La Cautiva).

Iniţierea vine pe neaşteptate, când bordelul este invadat de un grup de cuţitari beţi. Unul dintre ei, Juan Moreira, îi caută gâlceavă altuia.

Băiatul se sperie de violenţa care stă să izbucnească şi fuge la etaj, unde o întâlneşte pe „Captiva”, care i se oferă ca răsplată fiindcă este un om de bine. Apoi tânăra îi arată cum să iasă din bordel şi, în timp ce băiatul reuşeşte să scape de acolo, vede cum Juan Moreira este înjunghiat cu baioneta, pe stradă, de către un poliţist.

Aceasta, ni se spune, este o poveste despre acele „prime dăţi pe care nimeni nu le uită” şi este imposibil ca Borges să fi abordat un astfel de subiect fără să se gândească la propria iniţiere frustrantă cu o prostituată la Geneva. Această experienţă, mai mult decât oricare alta, făcuse din dorinţa sexuală ceva ilegal, provocând astfel un conflict între onoare şi dorinţă, între spada ridicată de mamă şi pumnalul asociat cu tatăl lui. Noaptea darurilor descrie ieşirea din acest conflict. Porecla tinerei prostituate, „Captiva”, arată că fata este prizoniera dorinţei masculine de sex ilegal, de aceea iniţierea

benevolă a băiatului este o manifestare de revoltă împotriva unui sistem patriarhal care a dus la degradarea dragostei dintre un bărbat şi o femeie, încredinţând-o unui bordel. În plus, fata i se oferă

băiatului ca răsplată pentru „laşitatea” lui, pentru că a fugit din calea bărbaţilor care au dat năvală în bordel.

Se prea poate ca povestirea să-şi aibă rădăcinile în amintirea acelei neaşteptate afecţiuni pe care Borges mărturisise că o are pentru Luz, tânăra prostituată din bordelul pe care scriitorul îl frecventa în Majorca946. Experienţa trăită alături de Luz îl făcuse doar să intuiască

ce este dragostea, restul fiind înăbuşit de conflictul dintre onoare şi dorinţă care îi influenţase negativ relaţiile cu femeile. În Noaptea darurilor, tânăra prostituată îl eliberează pe băiat de servitutea faţă

de sexualitatea interzisă arătându-i pur şi simplu cum să iasă din bordel; de asemenea, „Captiva” rupe legătura dintre virilitate şi păcat – în timp ce părăseşte bordelul, băiatul vede cum este ucis Juan Moreira de către poliţie, Moreira fiind, desigur, numele legendarului gaucho proscris, numit cu veneraţie de către Evaristo Carriego „San Juan Moreira”, ocrotitorul, cum s-ar spune, al virilului „cult al vitejiei”. Prin urmare, darul fetei echivalează cu o lovitură dată

masculinităţii exagerate care caracteriza „cultul vitejiei”, atât de fascinant pentru Borges încă din copilărie.

Mai mult decât atât, povestirea Noaptea darurilor este legată de tatăl lui Borges. În primul rând, apare în contextul unei discuţii între bărbaţi, printre care se numără Borges şi tatăl lui; în al doilea rând, povestirea este plasată în 1874, anul naşterii doctorului Borges.

Astfel, evadarea din bordel a protagonistului fără nume ar putea fi valabilă în aceeaşi măsură pentru doctorul Borges ca şi pentru fiul lui, o ambiguitate care implică recunoaşterea de către Borges că

946 Vezi Capitolul 5.

neseriozitatea tatălui său, atracţia pe care o simţise faţă de pumnal şi de „cultul vitejiei” fuseseră încercări eşuate de a se revolta împotriva spadei onoarei.

Noaptea darurilor a fost publicată în La Prensa pe 19 decembrie 1971, la opt luni după vizita în Islanda947. Ulrica însă, povestirea înrudită, nu va fi publicată decât de-abia după doi ani şi jumătate.

Borges încă se mai ferea să publice o povestire atât de evident autobiografică. Oricum, subiectul ei a fost considerat prea provocator de unii dintre prieteni, care o vedeau ca pe o „povestire indecentă”, după cum se va confesa mai târziu scriitorul într-un interviu, chiar dacă el însuşi credea că „în povestirea aceea exista o anumită puritate” 948 . Ulrica şi Noaptea darurilor sunt vizibil complementare datorită faptului că explorează implicaţiile psihosexuale ale spadei şi pumnalului. În Ulrica, Borges arăta cum spada era un obstacol impus cu de la sine putere în calea dragostei; la fel, în Noaptea darurilor, scriitorul arăta cum pumnalul constituia un impediment similar în relaţiile lui cu femeile. Prin respingerea atât a spadei, cât şi a pumnalului, Borges s-a deschis izbăvitor spre dragostea unei femei. În Ulrica, femeia apărea ca o zeiţă bălaie, nordică; în Noaptea darurilor, femeia este o prostituată oacheşă, cu trăsături pe jumătate indiene, dar deosebirea dintre zeiţă (atât de pură încât scriitorul se simte nedemn de ea) şi târfă (prea lipsită de ruşine ca să fie demnă de el) este desfiinţată de tânăra care, în ambele cazuri, se oferă bărbatului, un dar acceptat cu recunoştinţă şi însuşit cu veneraţie şi teamă, ca un miracol.

947 „La noche de los dones” a fost ulterior inclusă în El libro de arena, 1975. Vezi OC

III, pp. 41–44.

948 Las obsesiones de Borges. Una entrevista de Dante Escobar Plata. Editorial Distal, Buenos Aires, 1989, p. 15.

Acest motiv al împreunării ca forţă eliberatoare, comun ambelor povestiri, îşi are sursa într-un al treilea text – Congresul, mai precis în episodul în care Beatriz Frost şi Alejandro Ferri fac dragoste la Londra. Atât Ulrica, cât şi „Captiva” sunt, de fapt, avataruri ale lui Beatriz Frost. Mai mult decât atât, cele trei texte folosesc aceeaşi metaforă – un fluviu care curge în întuneric – pentru a face aluzie la experienţa salvatoare a dragostei. Împreunarea în Ulrica este descrisă astfel: „Veche de veacuri, în umbră, s-a revărsat iubirea…” cxxv La sfârşitul povestirii Noaptea darurilor, naratorul anonim observă că se simţise „năucit de acest vârtej de întâmplări”, fiind completat de tatăl lui – „De imensul fluviu al acelei nopţi”cxxvi.

Iar când Beatriz Frost face dragoste cu Ferri în Congresul, naratorul exclamă: „O, nopţi, şi dulce umbră împărtăşită, şi dragoste ce curge în întuneric asemenea unui tainic râu…”cxxvii

Metafora fluviului îşi are originea într-un al patrulea text – El Caudillo, romanul scris de tatăl lui Borges în Majorca. În punctul culminant al romanului, fluviul care traversează domeniul lui Caudillo rupe malurile, izolându-i pe cei doi îndrăgostiţi, Marisela şi Dubois, în casa celui din urmă. Marisela îl încurajează pe Dubois să

facă dragoste cu ea şi, în singura noapte pe care o petrec împreună, cei doi trăiesc ceva mistic, comuniunea cu spiritul universului. Dar, când apele scad, Caudillo îşi dezmoşteneşte fiica şi porunceşte ca Dubois să fie ucis. Fluviul dragostei care a curs în acea singură

noapte a sfârşit prin distrugerea îndrăgostiţilor de către un patriarh răzbunător.

Legătura intertextuală dintre El Caudillo şi cele trei povestiri ale lui Borges adaugă o nouă dimensiune valorii izbăvitoare pe care scriitorul o atribuia experienţei trăite în Islanda. Dragostea Maríei Kodama exorcizase amintirea lui Norah Lange şi îl eliberase pe Borges de povara iniţierii lui în Geneva, dar şi împlinise indirect

visul zădărnicit al pasiunii din El Caudillo. Prin urmare, nu este deloc o coincidenţă faptul că exclamaţiile care însoţeau împreunarea lui Beatriz Frost şi a lui Alejandro Ferri în Congresul: „O, nopţi, şi dulce umbră împărtăşită, şi dragoste ce curge în întuneric asemenea unui tainic râu…” se fac ecoul strigătelor de bucurie din poemul doctorului Borges Cântarea cântărilor, scris în însorita Majorca, unde autorul, alături de Leonor Acevedo, redobândise ardoarea tinereţii

„în sieste debordând de pasiune”, în timp ce fiul lor, Georgie, încă

deprimat de întâlnirea din Geneva, scria Flacăra, un poem în care pasiunea apare ca „un tăciune al unui foc stins cu veacuri în urmă”949. Dar, după Islanda, fluviul dragostei, îşi imagina Borges, va înlătura acea nefericire, iar derutantul labirint al loialităţii lui faţă de tată, mamă şi strămoşi va lăsa locul unui simţ al Trandafirului mistic, al Alephului sau al Simorghului – acelei unităţi inefabile care întreţine misterios marea diversitate a lucrurilor din această lume.

949 Vezi Capitolul 5.

CAPITOLUL 28

Între apus şi răsărit

(1971–1975)

Borges îşi interpretase experienţa islandeză potrivit modelului ideal al semnificaţiei utilizat în Congresul. După cum am văzut, la acest model se gândea când a compus Ulrica şi Noaptea darurilor, în lunile de la revenirea în Buenos Aires, din mai şi până la sfârşitul anului 1971. În acest proiect dantesc, María Kodama primise rolul

„noii Beatrice” menite să compenseze respingerea lui de către Norah Lange şi să-l scoată din infernul solipsismului pentru a-l duce spre paradisul atât de dorit, unde trandafirul dragostei avea să-i aducă

împlinirea şi să-l inspire în scrierea unei cărţi care să-i asigure nemurirea. Dar, cine era, de fapt, această „nouă Beatrice”?

María Kodama era fiica unui chimist japonez, Yosaburo Kodama, şi a Maríei Antonia Schweitzer, fiica născută în Argentina dintr-un tată german şi o mamă spaniolă950. Din căsătoria lor au rezultat un băiat şi o fată, dar soţul şi soţia s-au separat la trei ani după naşterea Maríei, copiii fiind crescuţi de mamă şi de bunica lor spaniolă.

Situaţia familiei era neobişnuită în Argentina catolică şi conservatoare din acea perioadă – părinţi separaţi şi faptul că tatăl absent era străin, şi asiatic pe deasupra. Poate că această situaţie a făcut ca María să aibă puţini prieteni în copilărie; oricum, fata nu prea a fost lăsată să iasă din casă. După câte îşi amintea María, cea mai mare influenţă în familia ei a avut-o bunica spaniolă, pe care o 950 Datele biografice ale Maríei Kodama provin din interviul pe care i l-am luat în Buenos Aires, 1 septembrie 1996, şi dintr-un interviu pe care M. Kodama l-a acordat publicaţiei La Semana, 15 mai, 1986.

descria ca fiind o femeie formidabilă, o catolică neînduplecată, care şi-ar fi dorit să se călugărească şi pentru care credinţa catolică era singura posibilă. Bunica o ducea la liturghie, o punea să spună

rugăciunile şi, în general, încerca să facă din ea o adevărată cuvioasă.

La sfârşit de săptămână, fetiţa avea voie să-şi vadă tatăl, care o scotea la plimbare sau o ducea la muzeu. Pentru María aceste ieşiri erau o evadare bine-venită din atmosfera închisă, sufocantă, a căminului; fireşte, se simţea atrasă şi de moştenirea japoneză a tatălui ei, care o învăţa primele noţiuni ale limbii lui materne şi îi povestea despre istoria zbuciumată a Japoniei. Fetei îi plăceau îndeosebi poveştile cu samurai şi era fascinată de codul onoarei şi faptele lor de vitejie. Elemente ale respectului japonezilor pentru etichetă şi valorile samurailor erau evidente în felul în care se purta tatăl ei faţă de ea: era foarte ceremonios, în spaniolă preferând să i se adreseze cu usted decât cu familiarul tú, şi îi insufla un sentiment al onoarei, accentuând importanţa responsabilităţii individuale. Ca shintoist, privea viaţa fără nicio urmă de dogmatism – nu-i interzicea nimic, ci doar o lămurea asupra consecinţelor posibile ale acţiunilor ei. Dacă, de pildă, voia să se caţăre într-un copac, tatăl ei îi spunea care sunt pericolele şi adăuga că, dacă păţea ceva, nu avea niciun rost să vină plângând la el.

Tatăl japonez şi bunica spaniolă nu dădeau ochii unul cu altul.

Când bunica îi vorbea despre Dumnezeu, Rai şi Iad, María îşi întreba tatăl ce însemnau toate acestea şi tatăl îi spunea că, atunci când va fi mare, va putea să descopere singură ce şi cum, şi să aleagă dacă să

creadă sau nu în aşa ceva. Când era mică, îşi dorise să se facă

marinar şi să pornească în aventură pe mare, dar bunica o descurajase, spunându-i că femeile nu au fost menite să fie marinari.

María înţelesese şi cum se năruiseră aspiraţiile mamei ei, care îşi dorise să devină pianistă, dar nu fusese în stare să-şi împlinească

ambiţia. Până la urmă se lăsase modelată de aşteptările tradiţionale ale femeilor hispanice – mama îi cumpăra păpuşi şi îi spunea că, la maturitate, va avea şi ea copiii ei. Pentru micuţa María o asemenea perspectivă era înfricoşătoare, fata întrebându-şi tatăl dacă oamenii erau obligaţi să se căsătorească; tatăl îi răspundea că nimeni nu o putea sili să facă ceva împotriva voinţei ei. Tatăl o trata la fel cum şi-ar fi tratat propriul băiat şi fata reacţiona în mod corespunzător; îi explica Maríei că era o fiinţă umană cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca oricare alta.

Prinsă între valorile tradiţionale ale bunicii spaniole şi individualismul etic al tatălui japonez, María se simţea descolocada,