745 „Mateo, XXV, 30” a fost datat 1953 şi a apărut în La Nación, 15 noiembrie 1953.
A fost inclus în El otro, el mismo, 1964. Vezi OC II, p. 252.
într-un interviu, îşi reproşa că îşi risipise talentele: „Am primit darul nefericirii în această seară şi nici măcar acest lucru nu a fost suficient ca să facă din mine un mare poet”746.
Ca şi celorlalte iubite de dinaintea ei, lui Margot Guerrero îi fusese atribuit rolul „noii Beatrice”, a cărei dragoste trebuia să-l inspire pe Borges în scrierea unui „poem”, a unei capodopere, care să-l definească la fel cum Divina Comedie îl definise pe Dante.
Pierderea ei însă îi spulberase speranţele de a-şi găsi mântuirea prin scris, iar titlul pe care îl va da tristului poem compus pe pasarela de la staţia Constitución va trimite la Biblie, la Matei, 25, 30: „Iar pe sluga netrebnică, aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”lxxxiv.
Decizia lui Margot a survenit, cred eu, înainte ca Borges să
termine Sudul, povestirea anti-Perón, finalul fiind poate influenţat de impactul pierderii fiinţei iubite. În versiunea publicată, Dahlmann se răneşte la cap şi este internat în spital, un accident identic cu cel suferit de Borges în 1938, la scurt timp după moartea tatălui său. În consecinţă, finalul povestirii Sudul poate fi citit în două feluri: călătoria cu trenul spre pampas şi confruntarea lui Dahlmann cu bătăuşii are loc în realitate sau este doar un vis de-al lui Dahlmann în timp ce acesta zace pe patul de moarte într-un spital din Buenos Aires. Simplul act al acceptării pumnalului devine astfel ambiguu, îndoielnic şi poate ireal.
Pe 26 iulie 1952, presa argentiniană anunţa că Eva Perón „a trecut în nemurire”. A urmat o lună de doliu oficial, sindicatele muncitoreşti au hotărât ca toţi muncitorii să poarte cravată neagră
sau alt semn de doliu timp de trei zile şi toate organizaţiile 746 Carrizo, p. 52
argentiniene au trebuit să-şi manifeste respectul cuvenit. Ca preşedinte al SADE, Borges a primit vizita a doi poliţişti care i-au cerut să agaţe un portret de-al lui Perón şi unul de-al Evitei pe pereţii clădirii. Borges a refuzat, spunându-le că este o solicitare absurdă.
„Atunci va trebui să suportaţi consecinţele”, a venit răspunsul747.
Borges a fost pus sub observaţie de către autorităţi: un poliţist asista la conferinţele lui şi lua notiţe; de asemenea, scriitorul a observat că
era urmărit de un detectiv. Borges va susţine în Eseu autobiografic că
îl căra pe detectiv după el în plimbări lungi, la întâmplare, ajungând până la urmă să intre în vorbă cu el şi să se împrietenească –
detectivul „a recunoscut că şi el îl ura pe Perón, dar trebuie să se supună ordinelor”748. În septembrie, peroniştii au dat o lovitură
finală asociaţiei SADE forţând-o să-şi încheie activitatea şi, implicit, lăsându-l pe Borges fără funcţia de preşedinte a ei. „Mi-aduc aminte de ultima conferinţă pe care am mai putut-o ţine acolo. Auditoriul, destul de mic, număra şi un poliţist foarte nedumerit care se străduia şi el cum putea să-şi noteze câteva dintre comentariile mele pe marginea sufismului persan.”749
Borges acceptase să candideze la preşedinţia SADE ca să lupte pentru libertate intelectuală, dar şi să se răzbune pentru umilinţa pe care credea că o suferise în 1946, când peroniştii îşi propuseseră să-l facă „inspector peste găini”. În scrisoarea din 1950 către Attilio Rossi afirma că infama lui promovare fusese o mutare foarte inteligentă, prin care peroniştii îi afectaseră reputaţia. Închiderea SADE însemna că peroniştii îl loveau a doua oară, după cum s-a văzut şi din vizita scriitorului spaniol Julián Marías, care a sosit în Buenos Aires la 747 Visión, 10 martie 1979
748 „An Autobiographical Essay”, p. 248
749 Ibid.
scurtă vreme după acest eveniment neplăcut. Lui Borges, în calitate de preşedinte, i-a fost imposibil să organizeze primirea obişnuită a unui oaspete distins; tot ce s-a putut face a fost ca un prieten de-al lui Borges să aducă un miel de la ferma lui, pe care l-au fript într-o tavernă de peste drum de sediul SADE, pe calle México750. După
cină, un paznic prietenos le-a permis să intre în clădire şi, la lumina unei lumânări, i-au arătat lui Marías fostul sediu SADE. Acel mic grup de scriitori care îşi conduceau oaspetele prin întuneric era o dovadă vie a umilinţei la care era supusă SADE în timpul administraţiei Perón.
Senzaţia de înfrângere şi umilinţă pe care o simţea Borges în urma închiderii forţate a SADE l-a făcut să-şi imagineze că ia pumnalul, ca şi Dahlmann în Sudul, şi se confruntă cu Perón într-un duel de unu la unu. Dar recenta lui dezamăgire în dragoste îi subminase încrederea în sine, scriitorul simţindu-se prins între nevoia de a lua atitudine împotriva lui Perón şi sentimentul renăscut de nevrednicie. Aceste îndoieli în privinţa propriei persoane şi-au găsit expresie într-o povestire extrem de stranie pe care a scris-o undeva, spre sfârşitul anului 1952. În Cultul vitejiei (El desafío), un cuchillero între două
vârste pe nume Suárez (unul dintre numele de familie pe linie maternă) primeşte o scrisoare prin care este provocat la duel într-un oraş din provincia Santa Fe 751 . Suárez răspunde refuzând provocarea: „Spune că nu se încumetă să-şi părăsească mama, care e înaintată în vârstă”lxxxv. Dar cel care l-a provocat nu se lasă, vine acasă la el şi aşa începe duelul. Îndoindu-se de capacitatea lui de a-şi înfrânge adversarul, Suárez se lasă crestat la antebraţul stâng şi apoi, 750 Articol în Clarín, 1 februarie 1963
751 „El desafío” a apărut în La Nación, 28 decembrie 1952, ulterior fiind inclusă în ediţia din 1974 a volumului Evaristo Carriego. Vezi OC I, pp. 165–168.
punându-şi cizma peste el, îşi smulge mâna stângă. Înnebunit de durerea acestei automutilări, Suárez se aruncă disperat asupra adversarului şi îşi împlântă cuţitul în el. Cultul vitejiei reflectă din nou dilema în care se află Borges – Suárez este prins între loialitatea faţă de mama lui şi dorinţa de a-şi afirma plenar bărbăţia, violenţa automutilării sugerând că singura modalitate imaginată de Borges pentru a rezolva acest conflict era să-şi provoace dureri insuportabile.
Borges a publicat Cultul vitejiei în La Nación, pe 28 decembrie 1952; Sudul a apărut în Sur câteva săptămâni mai târziu, pe 8 februarie 1953. Cele două povestiri consemnează un declin în încrederea de sine a lui Borges după despărţirea de Margot Guerrero. Un al treilea text, Pumnalul (El puñal), scris probabil la începutul anului 1953, dezvăluie amintirea ce a stat la baza acestor două povestiri despre pumnale şi dueluri752. Titlul vine de la vechiul pumnal spaniol pe care doctorul Borges îl păstra într-un sertar al mesei de scris şi pe care Evaristo Carriego îl ţinuse cândva în mână. Acesta era probabil pumnalul cu care doctorul Borges îl lăsase să se joace pe Georgie, pe când băiatul avea 13 ani, încurajându-l să-i înfrunte pe bătăuşii de la şcoală. La vârsta maturităţii, Borges îşi aminteşte magnetismul pe care îl exercita pumnalul asupra lui şi îşi imaginează că arma are voinţă proprie:
El este mai mult decât o structură făcută din metale; oamenii l-au gândit şi l-au creat cu un scop foarte desluşit; este, într-un fel, etern, pumnalul care aseară a ucis un om în Tacuarembó şi pumnalele care l-au străpuns pe Caesar. Vrea să ucidă, vrea să reverse năprasnic sânge.
752 „El puñal” a fost publicată în ediţia din 1955 a volumului Evaristo Carriego şi apoi inclusă în ediţia din 1969 a volumului El otro, el mismo. Vezi OC I, p. 156, şi respectiv OC II, p. 327.
Într-un sertar al mesei de scris, printre hârtii şi scrisori, interminabil visează
pumnalul simplul său vis de tigru, iar mâna tresare atunci când îl atinge, iar metalul tresare şi el, metalul care, în fiece atingere, presimte omorul pentru care a fost făurit.
Acesta este pumnalul primelor vise ale lui Borges, pumnalul omului-tigru, iar magia lui este atât de puternică încât până şi cea mai uşoară atingere îl poate face să treacă la acţiune. Borges ar da oricât să-l ţină în mână, dar nu se poate hotărî să o facă. Şi astfel doar se uită lung la el, aşa cum stă acolo visând la „tigrul lui”: „Uneori îmi stârneşte înduioşare. Asemenea tărie, asemenea credinţă, asemenea trufie – impasibilă sau inocentă –, şi anii trec, iată, zadarnici”lxxxvi.
La vremea când Borges scria Pumnalul, Perón se confrunta cu cea mai mare criză din cariera lui. Economia mergea prost, iar opoziţia devenea din ce în ce mai agitată. Nu mai era nici Evita care să
distragă atenţia populaţiei de la necazurile ei. Dimpotrivă, memoria ei sacră era mânjită de soarta misterioasă a fratelui ei, Juan Duarte, găsit mort pe 9 aprilie, după ce probabil că se sinucisese în urma implicării într-un scandal financiar, deşi se zvonea că, de fapt, fusese ucis. Aceste semne de slăbiciune şi proastă conduită ale regimului îl făceau pe Perón să pară el însuşi vulnerabil. Pe 15 aprilie s-a produs un atentat la viaţa lui, mai multe bombe explodând la o mare întrunire, incident în urma căruia câteva persoane au fost omorâte sau schilodite. Militanţii peronişti au răspuns demonstrând pe străzile oraşului Buenos Aires şi distrugând sediile Partidelor Radical, Socialist şi Conservator. Jockey Club, considerat a fi simbolul oligarhiei fermierilor, a fost incendiat, nepreţuita lui colecţie de cărţi şi tablouri fiind mistuită de flăcări.
E de la sine înţeles că Borges nu putea să nu se simtă încurajat de fisurile apărute în regimul peronist. De două ori, în opinia lui, fusese umilit de Perón şi, aproape tot anul precedent se gândise cum să se
răzbune; dar senzaţia lui de neputinţă continua să-l irite, după cum reiese dintr-un eseu scris în această perioadă. În Dialoguri între ascet şi rege (Diálogos del asceta y del rey), Borges îl caracteriza pe ascet ca fiind un „zero”, un „nimic” în comparaţie cu regele, care reprezintă
„desăvârşirea”, şi se întreba dacă există o „magie” prin care „zeroul, ascetul, l-ar putea într-un fel egala sau depăşi pe regele infinit”753. Cu alte cuvinte, cât de eficient putea fi scriitorul în opoziţie cu omul puterii? Cu ce arme îl putea înfrunta el pe Perón?
La un moment dat, între aprilie şi septembrie 1953, cred eu, Borges a făcut un ultim efort de a-şi învinge neîncrederea în sine încercând să materializeze duelul pe care îl imaginase în Cultul vitejiei. Ca şi Suárez, va trece peste legătura inhibantă cu mama lui dacă nu prin automutilare cel puţin prin expunerea la un pericol real. Prin urmare, a oferit Pumnalul spre publicare ziarului La Nación 754 . Oferta i-a fost refuzată, desigur, căci într-o vreme în care se organizaseră atentate la viaţa lui Perón, cum putea La Nación să rişte publicarea unui text de Borges, duşman notoriu al dictatorului, în care se invocau „pumnalele care l-au străpuns pe Caesar” şi se descria un cuţit care „vrea să ucidă, vrea să reverse năprasnic sânge”755? Era o nebunie fără doar şi poate, dar şi o probă de curaj pe care şi-o impusese Borges într-o încercare de a-şi implica scrisul în lumea reală. Eşecul acestei încercări disperate de autoafirmare va duce la o nouă povestire despre pumnale şi dueluri numită, adecvat, Sfârşitul (El fin).
753 „Diálogos del asceta y del rey”, La Nación, 20 septembrie 1953. Retipărit în Textos recobrados, 1931–1955, pp. 302–306 (p. 302).
754 Vezi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 427–428.
