mai gândească; peste câteva zile va da un răspuns ferm. Mulţimea însă a implorat-o să se hotărască pe loc. Evita arăta palidă şi suferindă, Perón era vizibil agitat. Nouă zile mai târziu, Evita îşi va şoca susţinătorii declarând la radio că va „renunţa” la vicepreşedinţie fiindcă misiunea ei nu era decât „să-i spună [lui Perón] care sunt speranţele poporului”737. Pe 10 septembrie, Perón i-a acordat soţiei o medalie specială pentru „renunţarea” ei eroică.
„Sacrificiul” Evitei a provocat o adevărată explozie de simpatie din partea maselor, simpatie care a atins dimensiunile unei adoraţii religioase, intense, în momentul în care s-a anunţat că marea protectoare a săracilor avea cancer în fază terminală. Aşa s-a creat mitul „Santa Evita”, sfânta-martiră a cauzei poporului.
Pe 11 noiembrie 1951, Perón a câştigat detaşat alegerile prezidenţiale, învingându-şi principalul adversar, Ricardo Balbín, din partea Partidului Radical, cu o marjă de doi la unu. Opoziţia a fost practic desfiinţată, prezenţa ei în Congres fiind redusă la un grup de 14 deputaţi. Victoria lui Perón a fost facilitată de voturile femeilor care îşi exercitaseră acest drept pentru prima oară în istoria Argentinei. (Presa peronistă a publicat fotografii ale Evitei, sleită de puteri, care îşi introducea buletinul de vot într-o cutie adusă la patul ei de suferinţă.) Până la sfârşitul anului se părea că nimic nu mai putea sta în calea ambiţiei lui Perón de a transforma Argentina într-o Comunidad Organizada controlată de stat, cu un singur conducător şi un singur partid.
Pe măsură ce se stingea, Eva Perón devenea din ce în ce mai dură
şi mai agresivă. La radio sau din balconul Casei Rosada, ţinea discursuri violente în care îşi exprima dragostea neţărmurită faţă de incomparabilul Perón şi îndemna masele populare să intervină în 737 Dujovne Ortiz, Eva Perón, p. 328
eventualitatea unei încercări de răsturnare a acestuia. Se zvonea că
Evita cumpărase mii de arme care să fie distribuite susţinătorilor ei în cazul unei lovituri de stat738. Pe 1 mai 1952, soţia preşedintelui a vorbit muncitorilor de la balconul Casei Rosada, dar era atât de slăbită încât însuşi Perón a trebuit să o ţină ca să nu cadă. Acesta a fost ultimul ei discurs, unul dintre cele mai incendiare, un adevărat îndemn la insurecţie în cazul unui contraatac al „oligarhiei”.
Pentru adversarii lui Perón viitorul nu putea arăta mai sumbru decât atât: ţara părea că în curând se va confrunta fie cu o dictatură
totalitară, fie cu un război civil. Bioy Casares, de pildă, se imagina într-o situaţie asemănătoare cu cea a liberalilor din secolul al XIX-lea care luptaseră pentru „civilizaţie”, împotriva „barbariei” tiranului Rosas. În martie sau aprilie 1952, „într-un moment de disperare extremă”, a compus o povestire, Omagiu lui Francisco Almeyra, despre un tânăr scriitor care vrea cu tot dinadinsul să se ridice împotriva lui Rosas şi, chiar dacă este avertizat în privinţa pericolelor, porneşte la luptă şi moare cu beregata tăiată739.
Pe de altă parte Borges încerca şi el să-şi transpună o idee nouă
într-o povestire. Protagonistul din Sudul (El Sur) este Juan Dahlmann din
Buenos
Aires,
cu
rădăcini
germano-protestante
şi
argentinieno-catolice, care însă se simte „profund argentinian”lxxxii, fiind nepotul unui erou al războaielor împotriva indienilor740. Chiar dacă moşiile familiei s-au dus de mult, iar el are o slujbă modestă în oraş, Dahlmann a reuşit să păstreze o casă veche din pampas, la sud 738 Ibid., p. 334
739 Citat în John King, Sur: A Study of the Argentine Literary Journal and Its Role in the Development of a Culture, 1931–1970, Cambridge University Press: Cambridge, 1986, p. 145.
740 „El Sur” a fost publicată în La Nación, 8 februarie 1953, şi inclusa în ediţia din 1956 a volumului Ficciones.
de Buenos Aires, tot ce mai rămăsese din strămoşeasca estancia. În partea a doua a povestirii, îl vedem cum ia trenul spre acea casă, dar trenul se opreşte pe neaşteptate undeva, în mijlocul pampasului şi, în timp ce aşteaptă într-o cârciumă, mai mulţi cheflii de la o masă
alăturată se leagă de el. Neştiind cum să reacţioneze, Dahlmann se hotărăşte brusc să accepte provocarea la luptă după ce un bătrân gaucho îi aruncă un pumnal.
Această povestire, ca şi cea a lui Bioy, răspundea ideii de a se revolta cu arma în mână împotriva lui Perón. Dar modul în care Borges trata această temă era diferit de cel al prietenului său, căci Bioy, care provenea dintr-o familie estanciero puternică, se putea identifica fără rezerve cu lupta liberalilor din Buenos Aires împotriva tiranului Rosas, în timp ce Borges, care îi făcea curte lui Margot Guerrero la acea vreme, trebuie să fi fost conştient de situaţia lui mai complicată. „Civilizaţia”, în cazul lui, era simbolizată de strămoşeasca spadă a onoarei, el însă era atras în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult, de un fel de „barbarie” asociată cu tatăl lui şi simbolizată de pumnalul mânuit de gaucho şi de compadrito.
Povestirea Sudul, de fapt, consemnează un transfer de loialitate, de la mamă la tată, fiindcă în centrul ei se plasează curioasa întrerupere a călătoriei cu trenul, în urma căreia protagonistul nu va mai ajunge niciodată la casa strămoşilor lui aristocraţi, ci va trebui să-şi dovedească vitejia acceptând pumnalul bătrânului gaucho şi duelul cu bătăuşii din cârciumă.
Borges schimba termenii opoziţiei lui faţă de Perón. Fusese de acord să devină preşedintele SADE la insistenţa mamei lui, prin aceasta apucând, cum s-ar spune, spada onoarei ca să apere
„civilizaţia” împotriva dictatorului. Sudul însă sugerează o sfidare a lui Perón dintr-o cu totul altă perspectivă – ca o reîntoarcere la spiritul atemporal gauchesc, la o tradiţie a rezistenţei individului la
puterea statului, pe care Borges o găsea în ideile anarhiste ale tatălui său şi ale lui Evaristo Carriego. Motivul bătrânului gaucho care îi aruncă un pumnal lui Dahlmann aminteşte de momentul în care doctorul Borges i-a dat micului Georgie un cuţit, îndemnându-l să le arate bătăuşilor de la şcoală că este bărbat.
În timp ce lucra la Sudul, Borges a scris şi un studiu critic despre Gaucho Martín Fierro cu ajutorul lui Margot Guerrero (pe care o va prezenta drept colaboratoare la apariţia cărţii în 1953)741. Borges se afunda din nou în lumea gauchescă, a cuţitelor şi a duelurilor, subiectele tradiţionale ale „barbariei” argentiniene care, după cum prea bine ştia, o dezgustau pe mama lui. Acesta era un semn, aş
spune, că legătura lui sentimentală cu Margot îl făcea să se revolte împotriva spadei onoarei, acceptarea pumnalului de către Dahlmann împotriva cuţitarilor din cârciumă reflectând, cred eu, încrederea în forţele proprii pe care i-o insufla relaţia cu ea.
Borges era, de fapt, topit după Margot, atât de topit încât era gata să treacă peste faptul că interesul prietenei lui faţă de literatură nu era la fel de mistuitor ca al lui. Fiindu-i imposibil să aibă o relaţie care să nu presupună un anumit tip de activitate literară, Borges s-a gândit la un proiect îndeajuns de extravagant ca să răspundă
interesului lui Margot faţă de magie. S-a apucat să întocmească un catalog al celor mai ciudate animale născocite de mintea omului şi a convins-o pe Margot să-l ajute să alcătuiască acel straniu bestiar, care în cele din urmă va fi publicat în 1957 sub titlul Manual de zoologia fantástica 742 . În pofida acestor îndeletniciri amuzante, viaţa cu Margot 741 Jorge Luis Borges, în colaborare cu Margarita Guerrero, El Martín Fierro, Columba: Buenos Aires, 1953. Vezi şi Obras completas en colaboración, pp. 513–565.
742 Jorge Luis Borges şi Margarita Guerrero, Manual de zoologia fantástica, Fondo de Cultura Económica: México, 1957. O ediţie lărgită va apărea cu titlul El libro de los
era destul de furtunoasă – trăia într-un „regim de teroare”, i se va plânge el în glumă Betinei Edelberg743. Dar era îndeajuns de fericit ca să-i facă pe plac prietenei, singura explicaţie pe care o putea găsi Betina pentru o asemenea docilitate fiind că Borges ţinea atât de mult „să-şi afle dragostea”.
Şi apoi, dezastru – Margot a rupt relaţia, o hotărâre care l-a luat din nou pe nepregătite. Nici Betina, şi nici soţul ei nu au înţeles ce anume a determinat ruptura, cert este că Margot era o fire foarte independentă, motiv pentru care familia Edelberg credea că femeia pur şi simplu se săturase de obsesia lui Borges pentru literatură.
Indiferent care au fost cauzele acestei rupturi, Borges a suferit foarte mult de pe urma ei: „L-a afectat teribil, teribil, îşi va aminti Betina. A suferit enorm. Era distrus. L-am văzut chiar plângând”744.
În seara în care Margot i-a făcut cunoscută hotărârea ei, Borges a ieşit la o plimbare lungă, ajungând într-un târziu la prima pasarelă
de peste liniile de cale ferată din faţa staţiei Constitución. Stând acolo, în zgomotul trenurilor „care ţeseau labirinturi de fier” în timp ce se îndepărtau spre sud, spre pampas, Borges a trăit „un fel de extaz”, o „revelaţie”, de parcă ar fi fost martorul Judecăţii de Apoi; a doua zi a încercat să exprime într-un poem această percepţie a unui
„glas infinit” care se înălţa din „zarea nevăzută” şi din „adâncul fiinţei mele”, dezvăluindu-i măreaţa diversitate a lumii, o revelaţie care nu făcea decât să-l apese cu gândul că „Ai istovit anii şi ei te-au istovit, / Şi încă nu ai scris poemul”745lxxxiii. Aşa cum avea să declare seres imaginarios, Kier: Buenos Aires, 1967. Vezi şi Obras completas en colaboración, pp. 569–714.
743 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
744 Ibid.
