Scriitorul a reluat lucrul la Eseul autobiografic şi la Congresul după

ce a revenit la Buenos Aires. Pe 29 iulie a terminat Eseul autobiografic împreună cu di Giovanni, trimiţându-l apoi revistei New Yorker.

Ultimele cuvinte ale eseului dezvăluie un Borges mai optimist după

separarea de Elsa: „Nu mai văd fericirea ca pe ceva de neatins; 923 Di Giovanni, In Memory of Borges, p. 35.

cândva, cu mult timp în urmă, aşa credeam. Acum ştiu că poate apărea în orice clipă – nu trebuie să o cauţi… Acum vreau linişte, bucuria gândurilor libere şi a prieteniei şi, deşi poate că e prea mult, să ştiu că iubesc şi că sunt iubit”924. După separarea de Elsa putea, în sfârşit, să dea frâu liber dragostei pentru María Kodama, dar încă nu putea fi sigur că tânăra simţea acelaşi lucru pentru el – poate că era

„prea mult” să simtă că merita să fie iubit de o femeie.

Pe 12 august, la două săptămâni după terminarea eseului, a încheiat şi Congresul. Di Giovanni fusese nedumerit că Borges îi spunea „roman” în timp ce lucrau la el – textul dactilografiat nu depăşea 40 de pagini; a fost nedumerit şi de faptul că Borges a trecut ca epigraf „Buenos Aires, 1955”, înainte ca textul să fie publicat de o mică editură, El Archibrazo925. (Congresul va apărea pe 17 martie 1971.) Acestea erau însă semne că, în sinea lui, Borges era conştient de lunga preistorie a acestei povestiri autobiografice, fiindcă ultima lui încercare de a-l scrie data din 1955, când cea de a treia etapă a relaţiei lui cu Estela Canto coincisese cu Revoluţia de Eliberare, la acea vreme considerând-o tot un roman. Într-adevăr, după cum va declara în faţa unui auditoriu la New York University câteva luni mai târziu, proiectul din care a apărut Congresul era vechi de „30–40

de ani”926. (În opinia mea, originile ei trebuie căutate în romanul autobiografic Apropierea de Almotásim.) Dar, până în 1970, amalgamul de experienţe pe care se baza proiectul de roman fusese ordonat şi sintetizat într-o minune de naraţiune simbolică, un strălucit exemplu de minimalism narativ, având în aceeaşi măsură rezonanţa onirică a artei moderne şi simplitatea luminoasă a unei parabole.

924 „An Autobiographical Essay”, p. 260.

925 Interviu prin telefon cu Norman Thomas di Giovanni, 2 ianuarie 1997.

926 Vezi „Borges at N.Y.U.” în „Prose for Borges”, Triquarterly, 25 (1972), p. 459.

În august, în aceeaşi lună în care Borges a terminat Congresul, Emecé a scos Relatarea lui Brodie, noua culegere de povestiri. În septembrie, a apărut în New Yorker Eseul autobiografic, care a fost inclus şi în volumul Aleph şi alte povestiri, pe care E.P. Dutton l-a publicat în octombrie. Borges avea toate motivele să fie optimist: scăpase de căsnicia cu Elsa, publica lucruri noi, iar reputaţia lui internaţională atingea culmi nebănuite. Într-adevăr, în martie 1971

urma să meargă la Oxford ca să primească un doctorat onorific ce îi fusese acordat cu un an în urmă; de asemenea, fusese invitat în Israel ca să primească Premiul Ierusalim. Întreprinzătorul di Giovanni va face rost de o bursă din partea Consiliului Britanic şi va aranja mai multe lecturi în public şi conferinţe în Statele Unite şi Londra ca să

acopere costul întregii călătorii. Di Giovanni va pregăti şi o surpriză.

Văzând că, în Eseu autobiografic, Borges îşi exprimase dorinţa de a face cândva „un pelerinaj în Islanda”, i-a venit ideea să-i îndeplinească dorinţa şi, printr-un prieten care lucra la o agenţie de voiaj din Buenos Aires, a cumpărat bilete pentru o cursă aeriană

New York-Tel Aviv, care prevedea o scurtă escală în Islanda.

Când a auzit de vizita în Islanda, Borges a rămas fără grai. Tot ceea ce putea fi interpretat ca fiind mâna destinului – coincidenţe, fapte repetate, auspicii – îl fascinau în mod deosebit, de aceea surpriza făcută de di Giovanni trebuie să-l fi impresionat mult, căci Islanda dobândise un fel de aură sacră în imaginaţia lui: prin poeme despre bătăliile saxonilor şi vikingilor în vechea Anglie, printr-un lung şir de aluzii la subiecte abordate în Edde, transformase Islanda într-un teritoriu imaginativ complex în care îşi plasase relaţiile zbuciumate cu Norah Lange şi tema înrudită a eşecului său în dragoste. Şi este foarte probabil ca această ocazie neaşteptată de a vizita Islanda să fi sădit în mintea lui ideea de a o invita pe María Kodama să-l însoţească acolo. Simţul poetic al destinului trebuie să-l

fi îndemnat să-şi declare dragostea pentru María într-un loc ce amintea atât de mult de Norah Lange, prima Beatrice din mitologia lui.

Legătura dintre mit şi realitate a fost întărită de reînnoirea relaţiilor cu surorile Lange în 1970. Prietenia cu Haydée dusese la un ritual săptămânal – se întâlneau la ceai, în fiecare vineri la ora cinci, apoi mergeau la cinematograf sau luau cina împreună şi, ori de câte ori nu se puteau întâlni, comunicau prin telefon la prânz, tot vinerea927. La apariţia noii cărţi, Relatarea lui Brodie, în luna august, Borges i-a dăruit lui Haydée un exemplar pe care a scris (în engleză):

„Lui Haydée, strălucitoare zeiţă nordică – Al tău, ca întotdeauna, Georgie”928. Borges îi amintea de ceea ce însemnase ea cândva, Haydée fiind prima dintr-un şir de „noi Beatrice”, fiecare un surogat al lui Norah Lange, cea iremediabil pierdută. Şi poate că Borges a găsit de cuviinţă să evoce această neîntreruptă dorinţă de a iubi fiindcă ajunsese la o nouă răscruce în viaţă. Pe 1 noiembrie a publicat Browning se hotărăşte să fie poet (Browning resuelve ser poeta), în care lua în considerare o alternativă lipsită de compromisuri: „Dacă o femeie îmi va împărtăşi dragostea/ versurile mele vor atinge cea de-a zecea sferă a concentricei bolte cereşti; / dacă o femeie îmi va respinge dragostea/ îmi voi preface tristeţea-n muzică, / într-un râu năvalnic ce va continua să vuiască până la capătul timpului”929.

Aflat din nou la această fatidică răscruce de drumuri, Borges şi-a amintit de femeia care fusese prima Beatrice pentru Dante al lui, femeia care, cu ani în urmă, refuzase să-i ofere darul dragostei. Acea 927 Susana Lange, scrisoare din 16 decembrie 2000.

928 Ibid.

929 „Browning resuelve ser poeta” a apărut prima dată în La Nación, 1 noiembrie 1970, ulterior fiind inclus în La rosa profunda, 1975. Vezi OC III, p. 82.

respingere îi rămăsese înfiptă în minte ca un moment etern, limpede ca diamantul în neîndurătoarea lui claritate. Într-un poem datat 2

noiembrie 1970, Borges invoca o femeie nenumită, „înaltă seara, trufaşă şi-adorată”; femeia traversează „grădina castă” şi se aşază

„chiar în lumina/ ireversibilului, clipă pură/ dăruită nouă de această

grădină şi de imaginea/ nobilă, tăcută”cxx. O vede „aici şi acum”, dar şi în alte timpuri şi locuri – într-un „amurg străvechi”, coborând treptele unui templu care de atunci s-a prefăcut în ţărână sau

„inspirând parfumul unui trandafir în Anglia”; poate fi găsită

„oriunde există muzică”, „în hexametrii Greciei”, „în singurătăţile noastre care o caută”, „în seninul unui balcon/ care dă spre apusuri şi grădini”. Poemul se încheie pe un ton melancolic, ce îi aminteşte autorului de un adevăr inevitabil – „în spatele miturilor şi a măştilor/ este sufletul, care e singur”.

Dar, oricât de vie ar fi fost amintirea pierderii, indiferent de temerile provocate de hotărârea lui de a-şi încerca iar norocul cu dragostea, Borges a decis să o invite pe María Kodama în Islanda. Ce nu ştia el la vremea aceea era că María plănuia în secret să meargă şi ea în Anglia, ca să-i facă o surpriză apărând la Oxford, în timpul ceremoniei de acordare a titlului de doctor930. Invitaţia lui Borges a forţat-o însă să-şi dezvăluie planurile. Scriitorul a aflat cu încântare că tânăra ţinea îndeajuns la el ca să meargă în Anglia de dragul lui; mai exista însă o surpriză – schimbând avioanele ca să includă şi Islanda în itinerariul ei, María a aflat că va trebui să facă o escală de câteva zile la Oslo, înainte de a lua avionul de Reykjavik931. Acea abatere din drum a Maríei trebuie să fi fost încărcată de semnificaţii pentru Borges, căci Oslo, desigur, era oraşul în care Norah locuise un 930 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.

931 Ibid.

an de zile şi Norah îl refuzase chiar după întoarcerea de la Oslo. Dar oare această coincidenţă era prevestitoare de bune sau de rele? Din nou Borges se afla suspendat între fericire şi dezastru: „pelerinajul”

în Islanda avea să-i arate dacă eşecurile trecutului se vor repeta sau, în sfârşit, va scăpa de ele cu ajutorul Maríei Kodama.

La sfârşitul lunii martie 1971, Borges a plecat cu di Giovanni şi soţia acestuia (americanul se căsătorise recent) în Statele Unite.

Reputaţia lui literară era la apogeu, drept care vizita lui a devenit un şir nesfârşit de decernări de premii, conferinţe şi lecturi în săli pline ochi de un public entuziast. A mers la Brigham Young University din Utah; a fost ales membru de onoare al Institutului de Litere şi Arte; a condus un recital din poemele lui la Centrul Poeţilor de la YM-YWHA în New York; Columbia University i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa şi a organizat un colocviu despre opera lui; Yale a organizat „O seară cu Borges” care a atras atâta lume încât locul de desfăşurare a trebuit să fie schimbat în ultima clipă. Apoi, în sfârşit, după aceste spectaculoase apariţii în public, pe 13 aprilie Borges a luat avionul spre Islanda, împreună cu di Giovanni şi soţia lui, o vizită despre care va spune că a fost „cea mai mare revelaţie din viaţa mea”932.

La sosirea în Islanda, unde îl aştepta María, scriitorul a simţit „un fel de extaz”; era „un fel de vis împlinit”933. A fost impresionat de peisajul pustiu, alcătuit din vulcani înconjuraţi de zăpadă şi gheizere acoperite de aburi. A fost la Althing, unde a văzut vestigiile parlamentului medieval al şefilor de trib, la casa lui Snorri Sturluson în Borgafjord, ca şi în alte locuri istorice; mergând de colo-colo şi 932 Alifano, Biografía verbal, p. 127.

933 Carrizo, p. 46, şi Alifano, Biografía verbal, p. 128.

recitând pasajele îndrăgite din marile epopei nordice, era mişcat până la lacrimi căci în Islanda, îi va explica el lui Carrizo, „ai epopeile şi Eddele, care întotdeauna m-au emoţionat”934. Lui Borges i se părea că trecutul prinde viaţă: „De câteva ori am crezut că aud glasurile acelor renumiţi scandinavi intonând frumoasele lor cântece”935. Pe fondul acestor trăiri intense, scriitorul şi-a făcut curaj şi şi-a deschis sufletul în faţa Maríei; la rândul ei, tânăra a recunoscut că ceea ce simţea pentru el era mai mult decât prietenie, era dragoste. Apoi Borges i-a mărturisit Maríei că pe ea o aşteptase toată

viaţa şi în acest context, al visului devenit în sfârşit realitate, i-a venit ideea unei povestiri pe care, după cum i-a spus tinerei când încă mai erau în Islanda, voia să i-o dedice cândva936. Germenele acestei povestiri a fost întâlnirea dintre un bărbat în vârstă şi o tânără care îi amintea acestuia de o fată ce îl respinsese în tinereţe; în timp ce îi face curte, bărbatul simte că amintirea acelei iubiri de demult, neîmpărtăşite, dispare în sfârşit.

După scurta lor şedere în Islanda, drumurile lui Borges şi al Maríei s-au despărţit: tânăra a plecat la Londra, iar el spre Israel ca să primească Premiul Ierusalim. După cum îşi amintea editorul lui din New York, Jack Macrae, Borges a fost extrem de binedispus în cele patru zile petrecute în Israel: când au ajuns la Marea Moartă, Borges şi-a scos pantofii şi şosetele, şi a intrat în apă până la brâu937.

În seara aceea, la hotelul King David din Ierusalim, Borges l-a rugat pe Macrae să-l ajute să se pregătească de culcare şi, în timp ce editorul părăsea încăperea, a auzit un murmur slab în spatele lui; 934 Carrizo, p. 46.

935 Alifano, Biografía verbal, p. 128.

936 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996.

937 Interviu cu Jack Macrae, New York, 14 aprilie 1999.

când s-a întors, l-a văzut pe Borges plângând încet şi fredonând un cântec, un tangou, muzica asociată de Borges cu revolta, cu virilitatea, cu pasiunea938.

Borges şi María s-au reîntâlnit la Londra şi au mers cu di Giovanni şi soţia lui în Scoţia, unde au stat la Alastair Reid, poet şi traducător, care locuia într-o casă veche din apropierea orăşelului universitar St.

Andrews. Reid îşi amintea cum Borges recita balade scoţiene în timp ce stăteau în faţa şemineului, în acel început de primăvară rece pe coasta ţinutului Fife. La un moment dat, scriitorul i-a adresat o rugăminte ciudată – a vrut să fie dus undeva, aproape de mare, unde să stea singur câteva minute939. Gazda s-a conformat şi l-a dus pe faleza din St. Andrews, lângă ruinele unei catedrale şi, îndepărtându-se, a aruncat o privire peste umăr: Borges stătea cu faţa spre ţărm, drept care Macrae a revenit lângă Borges şi l-a întors încet pe prietenul lui orb cu faţa spre mare940.

Oare de ce şi-a dorit Borges să fie singur şi aproape de acea întindere de apă dintre Scoţia şi Norvegia? Un răspuns poate fi găsit în faptul că publicase Congresul – „romanul” lui dantesc despre mântuire prin dragostea unei femei – pe 17 martie, cu numai două

săptămâni înainte de a părăsi Buenos Aires pentru a călători în străinătate. În punctul culminant al povestirii, Nora Erfjord, secretara norvegiană a lui Alejandro Glencoe, este atât de impresionată încât recită balada scoţiană a lui Patrick Spens. În versiunea lui Sir Walter Scott, Patrick Spens traversează marea spre Norvegia ca să o aducă înapoi pe Margaret, fiica regelui norvegian, care trebuie să urce pe tronul Scoţiei după moartea regelui 938 Ibid.

939 Interviu cu Alastair Reid, Edinburgh, 14 august 1997.