cum spunea Borges: „Mulţi şi distinşi oameni de litere nu mai îndrăzneau să pună piciorul pe acolo”725. Numai un grup restrâns de antiperonişti înverşunaţi mai deschideau uşa ca să-şi exprime opoziţia faţă de regim, ceea ce nu însemna foarte mult. Potrivit Luisei Mercedes Levinson: „Ne adunam în fiecare săptămână ca să
spunem ultimele glume despre cuplul conducător şi chiar aveam curajul să cântăm cântecele Rezistenţei Franceze, ca şi La Marseillaise”726 . Ca să-şi păstreze optimismul, organizau din când în 724 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
725 „An Autobiographical Essay”, p. 248
726 Interviu cu Luisa Mercedes Levinson în Análisis, Buenos Aires, 17 august 1970, citat în Horacio Salas, Borges: una biografía, p. 226
când câte un dineu la sediul SADE, lângă Biblioteca Nacional, pe calle México. Era o clădire destul de impresionantă, care fusese cândva reşedinţa familiei Victoriei Ocampo; dar în zilele acelea rămăseseră foarte puţini membri activi, drept care dineul SADE se reducea la câţiva opozanţi învederaţi care şedeau în curte în jurul unei oale de locro, un ghiveci din carne şi fasole. Singurul lucru care se putea spune despre aceste întruniri, după cum remarca unul dintre prietenii lui Borges, era că acolo se simţeau „în largul lor”727.
Cu toate acestea, Borges va persevera în încercările lui de a critica regimul. „În fiecare conferinţă pe care o ţineam îmi exprimam opiniile împotriva guvernului”728. Pe 22 octombrie 1950 a publicat Zidul şi cărţile (La muralla y los libros) în La Nación, un atac voalat la adresa politicii culturale xenofobe a peroniştilor. Eseul se dorea a fi o reflecţie ironică asupra împăratului chinez care a încercat să stopeze influenţele străine prin înălţarea Marelui Zid şi care a vrut să
desfiinţeze trecutul poruncind distrugerea tuturor cărţilor scrise înainte de domnia lui. Borges remarca inutilitatea intrinsecă a acestor aspiraţii fiindcă prin înălţarea unui zid se recunoştea fragilitatea a ceea ce trebuia apărat, în timp ce arderea cărţilor dovedea puterea acestora, ştiut fiind că în cărţi se afla tot ceea ce te poate învăţa întregul univers sau mintea omului.
Aceste atacuri erau, desigur, ca o pişcătură de purice pentru Perón, care părea să privească opoziţia cu un dispreţ din ce în ce mai mare. La sfârşitul anului 1950, maşinăria peronistă se pregătea intens să asigure victoria zdrobitoare a celui numit „El Conductor”
la următoarele alegeri prezidenţiale, prevăzute pentru luna noiembrie 1951. Demonstraţii, parade şi marşuri erau organizate 727 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
728 Visión, 10 martie 1979
peste tot în ţară; tablouri imense ale lui Perón şi Evita erau expuse în locuri publice; cântece patriotice erau difuzate necontenit la radio; cele mai frecvente lozinci erau „PERÓN CUMPLE, EVITA DIGNIFICA”, („Perón salvează, Evita înnobilează”). O atmosferă
plină de entuziasm era întreţinută în sânul populaţiei, deşi însăşi inima sistemului dădea primul semn de slăbiciune, deocamdată
secret, cunoscut numai de apropiaţii lui Perón – Evita avea cancer, fără prea mari şanse de vindecare.
Pe toată durata administraţiei Perón, Borges şi-a păstrat obiceiul de a cina în mai toate serile cu vechii lui prieteni, Bioy Casares şi Silvina Ocampo. Ca întotdeauna, se amuza împreună cu Bioy scriind povestiri sau lucrând la traduceri. Ca să-şi mai alunge din deprimarea produsă de situaţia politică, celor doi le plăcea să
compună schiţe satirice împotriva lui Perón, cum ar fi Sărbătoarea monstrului (La fiesta del monstruo), o descriere burlescă a unei demonstraţii peroniste, într-un argou din Buenos Aires care practic este de neînţeles pentru necunoscători729. Deşi aceste texte îi ajutau să-şi verse năduful pe dictator, nu aveau cum să fie publicate, circulând doar printre prieteni.
Borges s-a izolat într-un fel de atmosferă politică apăsătoare datorită prieteniei legate cu o dansatoare pe nume Margarita (Margot) Guerrero. Prietenă cu Estela Canto şi Cecilia Ingenieros, Margot era una dintre acele frumuseţi convenţionale în a căror companie Borges se refugia din saloanele elegante ale doamnelor din înalta societate, pe care mama lui le preţuia atât de mult. Borges 729 „La fiesta del monstruo” a fost publicată în cele din urmă în Marcha (Montevideo), 30 septembrie 1955, şi în Nuenos cuentos de Bustos Domecq, 1977. Vezi Obras completas en colaboración, Emecé: Buenos Aires, 1979, pp. 392–402.
era intrigat de interesul manifestat de Margot faţă de magie, motiv pentru care a început să o însoţească la Librería Kier, o librărie de pe avenida Santa Fe, specializată în astfel de cărţi. Acolo cei doi îşi petreceau timpul răsfoind plini de încântare manuale de astrologie, numerologie, chiromanţie şi aşa mai departe.
Margot a fost cea care i-a sugerat lui Borges să colaboreze cu prietena lor comună, Betina Edelberg, la libretul unui balet. Borges a fost de acord şi nu peste mult timp a început să viziteze regulat familia Edelberg pentru a lucra la proiect. Betinei i-a plăcut enorm să
colaboreze cu Borges, fiind uimită de „vitalitatea” şi „entuziasmul”
lui730. Scriitorul avea un mare apetit pentru imitaţii şi râdea cu gura până la urechi în timp ce parodia limbajul pompos folosit de oficialii peronişti pe care îi detesta atât de mult. Simţul „nebun” al umorului, considera Betina, era în ton cu spiritul vechiului Buenos Aires, cu sobrada criolla, o ironie voalată, menită să-l deruteze pe interlocutor asupra adevăratelor lui intenţii.
Baletul se numea Imaginea pierdută (La imagen perdida) şi subiectul a pornit de la o glumă veche a familiei Edelberg: Betina susţinea că, ori de câte ori soţul ei încerca să facă semn unui taxi, părea că devine invizibil. Personajul central era un bărbat pe nume Geist („fantomă”
în limba germană), care devenea invizibil ori de câte ori cădea pe gânduri. Aici era desigur şi un element de autoparodie care trimitea la Borges, dat fiind că situaţia lui Geist era, în linii mari, şi a lui – şi el se pierdea într-o lume mentală care avea tendinţa să suprime latura fizică a vieţii. Libretul baletului s-a pierdut, dar povestea pare să se fi sfârşit într-un mod destul de agreabil: Borges îi va spune lui Jean de Milleret că se termina cu apariţia pe scenă a celor nouă muze care 730 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
executau dansul final731.
Acest deznodământ plin de însufleţire ar putea reflecta faptul că, în timp ce Borges lucra cu Betina la La imagen perdida, prietenia lui cu Margot Guerrero lua o turnură romantică şi este posibil ca, datorită
ei, scriitorul să se fi simţit mai împăcat cu sine. Oricum, Betina Edelberg îşi amintea că, în timp ce colabora cu el la balet, Borges vizita un psihanalist din Montevideo o dată pe săptămână732. Se pare că era hotărât să persevereze în procesul autocunoaşterii pe care îl începuse cu câţiva ani în urmă, în timpul relaţiei lui cu Estela Canto.
Desigur, problema inhibiţiilor lui faţă de femei îl preocupa şi acum. Într-o zi, a apărut la apartamentul familiei Edelberg ca să
întrebe dacă Betina sau Gerardo, soţul ei, i-ar putea da un sinonim pentru „nămol”. Avea nevoie de el pentru o nouă povestire la care tocmai scria. Betina a sugerat légamo, „noroi”, un cuvânt care i-a plăcut lui Borges şi care ulterior a apărut în textul final. Borges îşi va intitula povestirea Secta Fénix (La secta del Fénix), o parabolă despre o sectă cu ramificaţii în toată lumea, care practică un rit ocult cunoscut sub numele de „Secretul”733. Mulţi adepţi ai sectei au crezut la început că Secretul era „un moft, chinuitor, vulgar şi (ceea ce este mai ciudat) incredibil”, şi nu le-a venit să creadă că „taţii lor s-ar fi înjosit până într-atât” lxxx. Secretul era asociat cu sentimentul de dezgust – noroiul (légamo), ni se spune, era adesea folosit în executarea acestui act ascuns. Mulţi ani mai târziu, Borges îi va spune lui Ronald Christ că Secretul se referea la actul sexual734.
731 Milleret, p. 91
732 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
733 „La secta del Fénix” a apărut prima dată în Sur 215–216, septembrie-octombrie 1952, şi în ediţia din 1956 a volumului Ficciones.
734 Ronald Christ, The Narrow Act: Borges’Art of Allusion, New York University Press: New York, 1969, p. 190
Nu încape îndoială că legătura cu Margot Guerrero i-a stimulat lui Borges încrederea în sine, la aceasta contribuind şi o traducere a volumului Ficciones pe care Gallimard, cea mai prestigioasă editură
franceză, l-a publicat la Paris în anul acela. Ficciones a fost prima dintre cărţile lui Borges traduse într-o limbă străină – scriitorul de-abia aştepta să vadă această versiune franceză a lui Paul Verdevoye şi a lui Néstor Ibarra, prieten de-al lui Borges. Acest modest semn de recunoaştere apărut în Franţa trebuie să fi fost cu atât mai bine-venit cu cât, în acel moment, guvernarea peronistă
intenţiona să închidă toate porţile în faţa influenţelor străine. Betina Edelberg l-a dus cu maşina pe Borges la Aeroportul Ezeiza ca să ia un exemplar, trimis de un amic de la Paris, pentru ca, în clipa în care scriitorul a luat cartea cu mâinile tremurânde, bucuria lui să fie
„imposibil de descris”735.
Pe 17 decembrie 1951, Borges a susţinut o conferinţă la Colegio Libre de Estudios Superiores intitulată „Scriitorul argentinian şi tradiţia” (El escritor argentino y la tradición), în care ataca scopul principal al politicii peroniste – stimularea unei culturi naţionale aşa-zis autentice în care gaucho să fie arhetipul, iar Martín Fierro epopeea populară736. Deşi recunoştea că Martín Fierro era una dintre cele mai durabile opere create în Argentina, nu era nici Biblia, şi nici cartea canonică a argentinienilor; poezia gauchescă era un gen literar la fel de artificial ca oricare altul şi cât se poate de diferită de poezia scrisă cu adevărat de gauchos. Chiar şi un roman ca Don Segundo 735 Vezi Betina Edelberg, „Algunos de los muchos recuerdos”, Proa (tercera época), 23 (1996), p. 67.
736 „El escritor argentino y la tradición” a apărut în Sur 232, ianuarie-februarie 1955, ulterior fiind inclus în ediţia din 1957 a volumului Discusión. Vezi OC I, pp.
267–274 (p. 273).
Sombra de Ricardo Güiraldes, atât de admirat de naţionalişti, nu ar fi putut fi scris fără influenţe străine, cum ar fi simbolismul francez sau Kim de Rudyard Kipling. Tradiţia argentiniană, declara el, cuprindea întreaga cultură occidentală. Sociologul american Thorstein Veblen afirmase că preeminenţa evreilor în cultura occidentală nu se datora unei superiorităţi înnăscute, ci faptului că aceştia puteau acţiona înăuntrul acelei culturi fără să se simtă legaţi de ea printr-un devotament deosebit. Borges spunea: „Cred că noi, argentinienii, şi sud-americanii în general, ne aflăm într-o situaţie asemănătoare; putem utiliza toate temele europene, şi o facem, fără superstiţii, cu o ireverenţă care poate avea, şi chiar a început să aibă, consecinţe fericite”; prin urmare, scriitorii argentinieni nu trebuie să se limiteze la subiecte pur argentiniene, „fiindcă, una din două: ori a fi argentinian este o fatalitate, şi în acest caz vom fi oricum argentinieni, ori este o simplă afectare, o mască”lxxxi.
Acest discurs va deveni unul dintre cele mai influente texte ale lui Borges, deşi la vremea în care a fost prezentat a avut un impact aproape insesizabil asupra conştiinţei publice, căci în cursul anului 1951 atmosfera politică devenise prea încărcată pentru ca vorbele unui scriitor să aibă prea mare rezonanţă. În perspectiva alegerilor prezidenţiale din noiembrie, sindicatele muncitoreşti exercitau o presiune din ce în ce mai mare pentru ca Evita să candideze la funcţia de vicepreşedinte. Evita trebuia să-şi anunţe candidatura în cadrul unei mari întruniri politice programate pentru 22 august pe avenida 9 de Julio, bulevardul imens care trece chiar prin centrul oraşului Buenos Aires. Aproximativ un milion de peronişti s-au adunat în acea zi ca să o aclame pe Evita; femeia a ţinut un discurs înflăcărat, dar nu a scos un cuvânt despre candidatură. Nici Perón nu s-a referit la aşa ceva în discursul lui. Mulţimea a îndemnat-o pe Evita să-şi anunţe candidatura, dar Evita a rezistat: avea nevoie să se
