dictarea Întâlnirii în mai, Borges pare să se fi răzgândit în privinţa dictării altor povestiri. La sfârşitul lunii iunie, cei doi au fost înştiinţaţi că New Yorker acceptase Întâlnirea, o veste care „i-a sporit lui Borges încrederea în sine”, potrivit lui di Giovanni, dar care nu l-a convins să mai dicteze altele914. S-ar putea ca această reticenţă să

se fi datorat faptului că povestirile compuse în intervalul 1966–1967

exprimau eliberarea psihologică de dinainte de căsătoria lui cu Elsa, iar aşternerea lor pe hârtie făcându-l să-şi simtă nefericirea şi mai greu de suportat.

Dar, în septembrie – cam la vremea când compunea poeziile tanka despre dragostea lui pentru María Kodama, Borges şi-a învins inhibiţiile şi a început să scrie Istoria lui Rosendo Juárez, povestea cuţitarului care refuză duelul deoarece îşi dă seama că nu are niciun rost să faci ceva doar ca să confirmi aşteptările altora. Aceasta a fost urmată de Nedemnul, unde un băiat evreu, Fischbein, îşi descoperă

adevăratul eu făcând ce crede el de cuviinţă, şi nu ceva care să-l impresioneze pe compadrito Ferrari. Ambele povestiri arată că voinţa este cheia descoperirii eului, iar faptul că Borges a ales să le dicteze în acest moment al vieţii lui sugerează că îşi făcea curaj să-şi redobândească, în sfârşit, libertatea.

În decembrie, a mers cu Elsa şi cu di Giovanni în Statele Unite, unde fusese invitat să prezideze o conferinţă despre opera lui, organizată de University of Oklahoma. Borges va spune despre această călătorie că a fost una dintre cele mai nefericite din viaţa lui, 914 Di Giovanni, In Memory of Borges, p. 28.

din cauza neînţelegerilor cu Elsa915. După Oklahoma, a mers la Washington ca să susţină o conferinţă la Georgetown University şi, de acolo, la New York ca să-l întâlnească pe editorul lui american, Jack Macrae, care organizase o lectură din opera lui la Centrul Poeţilor din YM-YWHA, pe 92 Street, ca să facă publicitate Cărţii fiinţelor imaginare, primul volum al lui Borges pentru E.P. Dutton.

Macrae a închiriat un apartament pentru Borges şi Elsa pe 74 Street din Upper East Side, între Park şi Lexington Avenue, şi a observat că

cei doi nu erau fericiţi împreună – exista „o răceală” între ei916, adevărul e că Elsa, care nu vorbea engleza aproape deloc, nu se simţea în largul ei printre toţi editorii, redactorii şi jurnaliştii care făceau atâta caz de celebrul ei soţ. Angajând Editura Dutton într-un contract pentru mai multe cărţi, Macrae era extrem de interesat să-l promoveze pe Borges în New York, motiv pentru care, după lectura de la Centrul Poeţilor, a dat o petrecere în cinstea lui la un restaurant de pe 78 Street, la care Elsa a preferat să nu participe. Dar María Kodama, care din întâmplare tocmai era în vizită la o prietenă din New York, a venit la petrecere şi Borges, extrem de fericit să o vadă, a rugat-o să aibă grijă de Elsa, care era copleşită de evenimente917.

Suferinţa vizibilă a lui Borges a făcut-o pe María să înţeleagă ce simţea cu adevărat pentru el – în sfârşit a recunoscut în sinea ei că îl iubea. Un sentiment „minunat”, dar şi o „revelaţie teribilă”, fiindcă

Borges era cu câteva zeci de ani mai mare decât ea, era căsătorit, şi mai era şi extrem de nefericit, tânăra neştiind cum să îndrepte această situaţie 918 . În drum spre casă, şi-a spus că, dacă există

915 Vezi Alifano, Biografía verbal, p. 126.

916 Interviu cu Jack Macrae, New York, 14 aprilie 1999.

917 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 21 noiembrie 1995.

918 Ibid.

Dumnezeu, se va ruga ca Borges să-şi găsească fericirea în viaţă, chiar dacă aceasta însemna ca ea să nu aibă parte de aşa ceva.

La revenirea din Statele Unite, Borges şi di Giovanni au continuat să lucreze la traducerile în engleză pentru Aleph şi alte povestiri. Di Giovanni a avut ideea să includă în antologie şi o mică schiţă

autobiografică a lui Borges, scriitorul însă nici nu a vrut să audă, poate fiindcă ar fi fost prea dureros să-şi treacă în revistă viaţa într-un moment în care era atât de nefericit în căsnicie. Dar vizita la Oklahoma şi New York pare să-l fi întărit fiindcă ritmul în care revizuia şi dicta noile povestiri a crescut mult. Până la mijlocul lui ianuarie terminase Juan Muraña; au urmat rapid Duelul şi Celălalt duel. La sfârşitul lunii februarie, termina o versiune a povestirii Guayaquil. Pe 5 martie, a început lucrul la Relatarea lui Brodie şi, în ziua în care a terminat-o, s-a apucat de Evanghelia după Marcu. Pe 13

aprilie a terminat ultima povestire. Ritmul în care a produs aceste povestiri – şapte în trei luni – arată că toate existaseră deja, într-o formă mai mult sau mai puţin definită, în imaginaţia lui, înainte să le dicteze secretarei de la Biblioteca Naţională. Punerea pe hârtie a acestor povestiri trebuie să fi avut un efect purificator, ele reprezentând o deconstrucţie a conflictului fundamental dintre spadă şi pumnal care fusese sursa atâtor suferinţe şi inhibiţii, mai ales în relaţiile cu femeile, iar iuţirea ritmului dictării sugerează

nevoia din ce în ce mai mare de a-şi recâştiga libertatea. Pe 20 aprilie, i-a predat redactorului său de la Emecé manuscrisul noii culegeri, care va fi publicată în acelaşi an sub titlul Relatarea lui Brodie. A doua zi a acceptat, în sfârşit, să scrie un Eseu autobiografic pentru antologia Dutton.

Dar, la doar trei zile după ce începuse să scrie eseul împreună cu di Giovanni, Borges s-a oprit brusc. Programul lui devenise prea încărcat: primea o mulţime de vizite şi fusese invitat să conferenţieze

în mai multe locuri. Di Giovanni era disperat că nu poate avea gata Eseul autobiografic pentru predarea la termen a volumului Aleph şi alte povestiri Editurii Dutton. Ceea ce nu ştia el era că Borges se afla într-un moment de criză – nu mai suporta căsnicia şi se hotărâse să o părăsească pe Elsa. Singura problemă era că nu ştia cum să

procedeze. A cerut sfatul unei prietene vechi, Alicia Jurado, despărţită şi ea. Dacă pleca de acasă, putea să stea o vreme la casa ei de la ţară, până când se limpezeau lucrurile? Alicia i-a atras atenţia că, din punct de vedere legal, nu era deloc bine să-şi părăsească soţia ca să locuiască în casa unei femei nemăritate919. I-a vorbit Elsei despre intenţiile lui? Nu. Alicia i-a sugerat că aşa este corect să facă; Borges a protestat, pretinzând că nu suportă scenele de niciun fel920.

Ştia că nu are rost să pornească o discuţie în contradictoriu cu Elsa –

trebuia să taie răul din rădăcină şi să-şi redobândească libertatea pe care o cucerise cu atâta greutate şi fusese cât pe-aci să o piardă.

Pe 16 mai, la vreo trei săptămâni după ce încetase să mai scrie, Borges s-a întors la Eseul autobiografic, dar di Giovanni a observat că

era tot timpul agitat; avea ceva pe suflet. Apoi, pe neaşteptate, Borges şi-a vărsat tot năduful. Americanul a trecut imediat la acţiune

– a aranjat o întrevedere cu un avocat chiar în acea după-amiază de sâmbătă şi, două zile mai târziu, au fost pornite demersurile pentru separarea legală. (La vremea aceea, în dreptul argentinian nu era stipulat divorţul.) Borges nu suporta o confruntare cu Elsa, de aceea întreaga operaţiune a trebuit să se desfăşoare în secret în următoarele şase săptămâni.

Cam tot în perioada aceea Borges a început să se întâlnească din 919 Interviu cu Alicia Jurado, Buenos Aires, 14 septembrie 1994.

920 Interviu cu Alicia Jurado, Buenos Aires, 10 noiembrie 1995.

nou cu Haydée Lange. Haydée, care nu se măritase niciodată, locuia cu sora ei, Chichina, în apartamentul de pe calle Talcahuano în care stătuseră cu răposata lor mamă la începutul anilor 1940. Potrivit lui Bioy Casares, lui Borges întotdeauna îi plăcuse să viziteze familia Lange; „îi plăcea aura lor, voia să fie aproape de ele”921, dar se prea poate să nu le fi văzut prea des în timpul căsniciei cu Elsa. E aproape sigur că, prin Haydée, mai afla câte ceva despre sora ei văduvă, Norah, şi poate că se şi întâlnea cu aceasta din când în când, dat fiind că fosta lui pasiune locuia acum în apropiere, într-un apartament pe aceeaşi stradă cu surorile ei.

Norah Lange rămăsese o figură legendară în lumea literară a oraşului Buenos Aires. În ciuda vârstei, era o prezenţă

impresionantă, îmbrăcată în negru, fumând dintr-un port-ţigaret şi etalând acelaşi păr roşu, senzaţional, din tinereţe. Dar se mai îmblânzise acum faţă de zilele în care poeţii oraşului erau extaziaţi de discursurile pe care le ţinea de pe mesele a nenumărate banchete literare. Rămăsese pe calle Suipacha după moartea lui Oliverio Girondo, deşi casa veche i se părea prea mare şi prea plină de amintiri. Oricum, se deteriora încetul cu încetul – într-una din zile tavanul dormitorului ei se prăbuşise şi, nu după mult timp, acelaşi lucru se întâmplase şi cu tavanul din camera care îi servise drept birou lui Oliverio. Treptat, Norah redusese numărul ieşirilor în societate, dedicându-se editării operelor soţului ei şi elaborării unui nou roman; în 1970, se hotărâse să se mute mai aproape de surorile ei. Cele mai multe dintre obiectele care-i aparţinuseră soţului –

tablourile, artefactele africane, figurinele incaşe în ipostaze erotice –

le vânduse sau le dăruise. Celebra efigie a „Academicianului” cu care Oliverio defilase pe străzile din Buenos Aires în 1932 ajunsese la 921 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995.

prietenul lui, Enrique Molina, ca şi setul de broaşte împăiate. Ca să

nu vadă casa demolată, o oferise, împreună cu colecţia de cărţi a lui Oliverio, Muzeului Fernández Blanco de alături. De unele lucruri însă Norah nu se putea despărţi, printre ele numărându-se şi tăbliţa pe care stătea scris „calle Tronador”922.

Faptul că Borges se vedea din nou cu Haydée şi Norah Lange, când era îndrăgostit de María Kodama şi se hotărâse să o părăsească

pe Elsa, avea o semnificaţie enormă pentru el. În mitologia personală

pe care o născocise de-a lungul anilor, Norah Lange reprezenta prima Beatrice pentru Dante al lui; ea fusese, în anii 1925–1926, întruchiparea Alephului, principiul unificator suprem, numărul care cuprindea toate celelalte numere. Atunci îi venise lui Borges ideea mântuirii prin scris – crearea unei capodopere care să sublimeze esenţa vieţii lui şi astfel să-i justifice existenţa. După ce Norah îl respinsese în favoarea lui Oliverio Girondo, trăise chinurile unui infern personal, dar în 1940 se îndrăgostise de Haydée Lange, „noua Beatrice” care îi putea oferi izbăvirea pe care i-o refuzase Norah.

Aceasta fusese perioada în care, sub influenţa lui Dante, începuse să

scrie Congresul, capodopera despre care nădăjduia că îl va salva ca scriitor.

Dar şi Haydée Lange îl respinsese, de aceea încercase să găsească

alte femei care să joace rolul mântuitor al „noii Beatrice”. Dorise să

dea acest rol Estelei Canto, Ceciliei Ingenieros, Margaritei Guerrero şi, fără îndoială, multor altora, dar dăduse greş cu toate; drept rezultat, viaţa îi trântise uşa în nas, până şi căsătoria lui târzie cu Elsa Astete fiind un eşec. Cu toate acestea, iminenta separare de Elsa deschidea din nou perspectiva realizării modelului dantesc de mântuire – Borges mai trebuia să descopere dacă noua lui dragoste, 922 M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 220.

María Kodama, va consimţi să devină „noua Beatrice” din viaţa lui.

Un semn al acestui început de optimism a apărut prin luna mai: în timp ce aştepta să se separe legal de Elsa, Borges s-a hotărât să

reînceapă lucrul la Congresul, capodopera lui dantescă.

În vreme ce lucra simultan la Eseul autobiografic şi la Congresul, Borges a fost anunţat că pregătirile pentru separarea de Elsa se încheiaseră. Planul prevedea ca Borges, însoţit de di Giovanni, să ia avionul spre oraşul Córdoba şi să rămână acolo până se rezolva problema. Sărmana Elsa nu ştia absolut nimic; când a plecat, ca de obicei, la serviciu în dimineaţa zilei de 7 iulie, Borges nu i-a spus soţiei că nu va reveni la prânz. Împreună cu di Giovanni a luat un taxi până la aeroport, unde îi aşteptau cu biletele gata pregătite câţiva conspiratori. Borges „tremura ca o frunză şi era epuizat după

o noapte de nesomn”923. Decolarea avionului a fost întârziată din cauza vremii, fapt care a accentuat neliniştea lui Borges, dar până la urmă cei doi au plecat, lipsind din Buenos Aires timp de o săptămână. Elsa a aflat pentru prima dată de intenţiile soţului ei de la un avocat care i-a apărut la uşă şi i-a înmânat o înştiinţare despre cererea de separare legală a lui Borges. Elsa nu s-a opus în niciun fel şi, câteva luni mai târziu, cei doi soţi s-au despărţit. Elsa a păstrat apartamentul ca parte a înţelegerii; Borges s-a întors la locuinţa mamei, pe calle Maipú.