Paranoia care saturează Aşteptarea reflectă tensiunea crescândă
din Argentina la vremea aceea. În 1949, fusese adoptată noua constituţie peronistă, care acorda prerogative extinse statului şi, practic, îi permitea lui Perón să conducă ţara până la sfârşitul vieţii.
Dar boom-ul economic se sfârşise: ţările europene îşi reveneau după
război şi, în consecinţă, exporturile argentiniene începeau să scadă.
În 1950, Perón se confrunta deja cu o seamă de dificultăţi. Ca să
cheltuiască şi mai departe bani în folosul populaţiei trebuia să
recurgă
la
împrumuturi
externe,
ceea
ce
contravenea
naţionalismului economic atât de trâmbiţat. Mai îngrijorător era faptul că atât rata şomajului, cât şi cea a inflaţiei creşteau vertiginos, motiv ce încuraja opoziţia să îndemne populaţia să-şi manifeste nemulţumirea. Într-o pornire de a „peroniza” Argentina, universităţile şi şcolile au fost epurate, iar controlul guvernamental a fost extins asupra organizaţiilor profesionale şi patronale.
Represiunea opozanţilor s-a intensificat – sindicatelor li s-a impus un pachet de legi de austeritate, iar liderii sindicali disidenţi au fost aruncaţi în închisoare. Se vorbea tot mai des de metodele de tortură
utilizate acolo, inclusiv celebrul picana, un electrod conectat la organele genitale.
Eva Perón s-a dovedit de nepreţuit în campania de consolidare a puterii soţului ei. Femeia exercita o influenţă aproape hipnotică
asupra descamisados; în iulie 1949 a înfiinţat Fundaţia Eva Perón, finanţată prin „contribuţii” ale sindicatelor şi firmelor, şi având aproximativ 14000 de angajaţi care administrau un vast imperiu al
asistenţei sociale ce prevedea atât asigurarea de locuinţe pentru pensionari, şomeri şi vagabonzi, cât şi construirea de spitale, şcoli, tabere de vacanţă şi chiar a unui „Orăşel al copiilor” în Buenos Aires.
Fundaţia reprezenta partea pozitivă a influenţei Evitei, exista însă şi una negativă. Evita era conştientă de forţa presei, drept care din 1948
începuse să achiziţioneze posturi de radio şi ziare printr-un consorţiu alcătuit din oameni de afaceri simpatizanţi ai regimului.
O singură companie, Alea S.A., pe care o controla chiar ea, va cumpăra o sumedenie de titluri consacrate – El Hogar, La Razón, Noticias Gráficas, Crítica, La Época. Multe alte publicaţii au fost pur şi simplu desfiinţate – în 1950, au fost închise aproximativ 60 de ziare provinciale, printre care şi ziarele socialiste Argentina Libre şi La Vanguardia 721 . Susţinătorii Evitei au jucat un rol hotărâtor şi în eliminarea sindicaliştilor disidenţi şi plasarea loialiştilor în poziţii-cheie. În 1950, Perón îl va trimite la închisoare pe un lider al Partidului Radical, Ricardo Balbín, pentru infracţiunea de desacato,
„sfidarea” autorităţii, fiindcă sugerase că Eva Perón se îmbogăţea prin fundaţia ei caritabilă.
Tendinţele totalitariste ale lui Perón i-au alarmat pe scriitori şi intelectuali. În 1950, Borges a fost abordat de câţiva prieteni şi rugat să candideze la preşedinţia SADE, Societatea Scriitorilor Argentinieni. Cu îndelungata lui reputaţie de antifascist, Borges era poate cel mai îndreptăţit să conducă SADE în aceste vremuri tulburi.
Dar scriitorul nu s-a putut trezi din apatia în care căzuse de la cea de a doua despărţire de Estela Canto, chiar dacă îl mustra conştiinţa: Încercam să mă gândesc cât mai puţin la politică. Dar, întocmai cum persoana 721 Vezi Alicia Dujovne Ortiz, Eva Perón: A Biography, Little, Brown: London, 1997, p. 258.
care are o durere de dinţi începe să se gândească la ea în clipa în care se trezeşte din somn sau bărbatul care a fost părăsit de o femeie începe să se gândească la ea în clipa în care deschide ochii, tot aşa îmi spuneam şi eu în fiecare dimineaţă:
„Omul acela este în Casa Rosada”, şi mă simţeam indispus, chiar vinovat, într-un fel, deoarece mă gândeam că a nu face nimic sau a face atât de puţin… dar ce puteam face? Mai glumeam pe seama lui în conferinţele mele. Altceva nu prea puteam face; nu mă simţeam în stare de altceva. Ceea ce mă deprima foarte mult722.
În cele din urmă Borges a cedat, acceptând nominalizarea, dar şi-a dezvăluit sentimentele amestecate într-o scrisoare adresată
pictorului Attilio Rossi723. Nu era croit pentru a juca un astfel de rol, îi spunea el lui Rossi, fiindcă detesta orice fel de autoritate şi se simţea stingher la întruniri politice sau mondene, dar credea că este de datoria lui să se revanşeze faţă de SADE pentru premiul pe care îl acordase volumului Ficciones în 1945, cu atât mai mult cu cât cărţii lui, Grădina potecilor ce se bifurcă, i se refuzase un Premiu Naţional pentru Literatură cu câţiva ani în urmă. Adăuga că mama lui avea dreptate când spunea că are o datorie de onoare faţă de SADE.
Într-adevăr, din scrisoarea lui Borges răzbat ideile lui Leonor Acevedo, prin referirile pe care le face la onoare, angajare, noblesse oblige şi revanşă. Lucrurile devin mai evidente atunci când Borges îi spunea lui Rossi că argentinienii trăiau vremuri barbare, în care era obligatoriu să-i lauzi pe Rosas, Hitler şi Mussolini, vremuri obscure care făceau numai rău patriei. În acelaşi timp, Borges mărturisea că
se simte prins în simetriile şi repetările de coşmar din Triste-le-Roy.
Poate se temea că, dacă îşi asuma un rol public cum era preşedinţia SADE, duşmanii lui îl puteau atrage într-o capcană, la fel cum 722 Sorrentino, pp. 59–60
723 Scrisoarea a fost compusă în 1950, dar este nedatată.
criminalul Scharlach din Moartea şi busola îl face pe detectivul Lönnrot să-şi caute singur pieirea. Şi totuşi, această scrisoare sugerează că mama îl convinsese pe Borges să ia spada onoarei ca să
apere „civilizaţia” de „barbaria” lui Perón.
Borges se aştepta la tot ce era mai rău din partea peroniştilor.
Când a invitat-o pe Betina Edelberg, care fusese concediată din postul de lector la Universitatea din Buenos Aires, să devină
membru al comitetului SADE, a avertizat-o că îi oferea „o coroană de spini”724. Aceste nelinişti s-au dovedit neîntemeiate până la urmă
fiindcă arma cea mai eficace a lui Perón împotriva SADE nu a fost teroarea, ci ignorarea completă. Perón nu avea de ce să se teamă de o asociaţie de scriitori când presa se afla deja sub controlul lui. Ziarele serioase aveau să fie şi ele puse cu botul pe labe – la doar câteva luni de la alegerea lui Borges în funcţia de preşedinte al SADE, guvernul a închis ziarul La Prensa, predându-l confederaţiei sindicatelor muncitoreşti.
Acum majoritatea membrilor SADE începuseră să se teamă. După
