(1947–1950)
Zahirul a fost ultimul text mai lung pe care Borges l-a scris pentru Los Anales de Buenos Aires. La câteva săptămâni de la apariţia lui, în iulie 1947, scriitorul a demisionat din funcţia de redactor-şef al revistei în urma unei dispute cu proprietarul pentru ca, ulterior, activitatea lui literară să se reducă – în următoarele nouă luni Borges va publica câte o traducere scurtă sau o prefaţă şi câteva recenzii şi
„note” literare. Fără îndoială, era epuizat de lungile luni de efort creativ de după plecarea Estelei. Sau poate că ochii îl supărau din nou şi a suferit o altă operaţie. În 1947, s-a mutat împreună cu mama lui într-un apartament la etajul şase pe calle Maipú nr. 994, la o aruncătură de băţ de Plaza San Martin. Era un apartament minuscul
– două dormitoare care dădeau într-o cameră de zi încăpătoare.
Doña Leonor a angajat o servitoare, Epifanía „Fani” Úveda de Robledo, o femeie din provincia Corrientes care va ocupa odaia de lângă bucătărie. Aceasta va fi casa lor până la sfârşitul vieţii.
Borges a continuat să ducă un trai modest dând meditaţii copiilor unor prieteni sau susţinând conferinţe la mai multe societăţi literare sau educaţionale din Buenos Aires şi din provincii. Una dintre ele era Pro-Arte, o asociaţie neoficială, condusă de doamne bine intenţionate din lumea bună care urmăreau să-i ajute pe scriitorii şi artiştii căzuţi în dizgraţia autorităţilor peroniste. Societatea fusese ideea Sarei „Pippina” Diehl de Moreno Hueyo, o doamnă sus-pusă, recunoscută pentru marea ei frumuseţe. Pippina Diehl i-a devenit prietenă loială lui Borges în aceşti ani dificili şi, cu toate că era o catolică foarte pioasă, căsătorită şi cu copii, se zvonea că Borges se
îndrăgostise de ea. Nu există însă nicio dovadă că acest ataşament faţă de Pippina Diehl a fost mai mult decât o prietenie strânsă.
Este indiscutabil că lui Borges îi plăcea compania femeilor, mai ales dacă acestea erau frumoase, bine educate şi interesate de literatură. După despărţirea de Estela Canto mai ales, aceste prietenii se vor îndesi, după cum atestă dedicaţiile de pe cărţile şi povestirile pe care le-a publicat în anii 1940 şi 1950. Borges se va împrieteni cu statuara blondă nemţoaică pe nume Ulrike von Kühlman, o văduvă
bogată şi plimbată prin mai multe ţări, care s-a stabilit în Buenos Aires la sfârşitul anilor 1940 şi a locuit acolo mai mulţi ani. Borges îi va dedica povestirea Istoria războinicului şi a prizonierei, numele femeii fiind menţionat în Cealaltă moarte, ambele povestiri apărute în volumul Aleph (1949). Câteva povestiri din acea culegere sunt dedicate altor femei – frumoasa poetesă uruguayană Erna Risso Platero (Scriptura zeului), Marta Mosquera Eastman (Casa lui Asterion), Cecilia Ingenieros (Nemuritorul), poetesa şi recitadora Wally Zenner, pe care o cunoştea din zilele avangardei (Zahirul). Dedicaţia la Istoria universală a infamiei a fost schimbată în ediţia a doua (1954), de la criptica „I.J.” din prima ediţie (1935) la „S.D.”, care se referea în mod aproape sigur la Sara Diehl (de Moreno Hueyo). Cele „două
poeme englezeşti”, pe care le scrisese în 1933–1934, îi fuseseră
dedicate tot lui „I.J.” în prima ediţie (1943) a poemelor strânse în volumul Poemas (1923–1943); când Borges a publicat o a doua ediţie, adăugită, în 1954, prima dintre ele a apărut cu o dedicaţie către o frumoasă doamnă, Beatriz Bibiloni Webster de Bullrich. Borges le va ruga şi pe alte femei să-l ajute în unele dintre proiectele lui literare –
volumul Literaturi germanice vechi (1951) a fost scris în colaborare cu Delia Ingenieros, iar în 1955 a publicat o povestire, Sora Eloisei (La hermana de Eloísa), scrisă împreună cu Luisa Mercedes Levinson. În anul următor, îi va dedica cea de a doua ediţie a volumului Ficciones
Estherei Zemborain de Torres Duggan, o doamnă foarte cultivată
dintr-o familie de aristocraţi, care l-a ajutat mulţi ani şi cu care va colabora la Introducere în literatura nord-americană (1967).
Astfel de prietenii au alimentat o reputaţie pe care Borges o dobândise încă din anii 1930: o naivitate adolescentină când era vorba de legături sentimentale. Exista mereu câte o femeie despre care se spunea că Borges îi face curte şi, din când în când, se pare că
scriitorul acţiona pe mai multe fronturi. Dar nimeni nu părea să ia în serios aceste legături, nici chiar doamnele în cauză, care erau doar flatate de atenţia acordată de unul dintre scriitorii de frunte ai ţării.
Într-adevăr, nu puţine dintre aceste doamne se amuzau de contrastul dintre efluviile adolescentine ale lui Borges şi voracitatea satirică a prietenului său, chipeşul Bioy.
Silvina Ocampo, soţia lui Bioy, a fost cea care a exprimat în cuvinte memorabile opinia precumpănitoare despre înclinaţiile amoroase ale lui Borges: „Borges are o inimă de anghinară. Iubeşte femeile frumoase, mai ales dacă sunt urâte, pentru că atunci le poate inventa chipurile cu mai multă libertate”700. Silvina avea dreptate în privinţa caracterului fantezist al pasiunilor lui extravagante, dar greşea dacă prin „inimă de anghinară” înţelegea că scriitorul nu este capabil de sentimente adevărate pentru o femeie anume. Dedicaţiile literare ale lui Borges erau semne de prietenie, făcute desigur cu sinceritate, dar fără să indice dimensiunea sentimentelor lui faţă de doamna respectivă. Prin urmare, ar trebui să facem distincţia între numeroasele femei pe care scriitorul le-a admirat şi femeile cu care a vrut să aibă o relaţie serioasă şi care, în general, i-au produs o mare suferinţă.
700 Silvina Ocampo, „Image de Borges”, Cahiers de L’Herne, p. 27, şi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 271
În prima categorie se încadrau femeile pe care i le-ar fi putut alege şi mama lui, majoritatea doamne din clasa superioară, criollo. Faţă
de acestea Borges se ataşa în diverse feluri. Erau unele, precum Susana Bombal sau Esther Zemborain de Torres, cu care lega o prietenie autentică, statornică, fără niciun fel de implicare romantică.
Esther Zemborain, de exemplu, era despărţită de soţul ei când l-a întâlnit prima oară pe Borges, dar, fiind o catolică foarte evlavioasă, i-a spus încă de la început că nu o interesa o legătură amoroasă701.
Altora, precum Pippina Diehl, Beatriz Bibiloni sau Ema Risso Platero, le preţuia compania fiindcă le aprecia frumuseţea sau conversaţia spirituală; pe unele (Silvina Bullrich, Delia Ingenieros, Alicia Jurado sau Betina Edelberg) le respecta pentru activitatea lor literară sau intelectuală; cu altele îi plăcea să flirteze, cel mai probabil cu Ulrike von Kühlmann, de pildă. Borges avea cu siguranţă
tendinţa de a se autopersifla, îi plăcea să-şi exagereze reputaţia de Lothario nu tocmai priceput, complăcându-se în a face curte după
toate regulile medievale unor „zeiţe” sau „îngeri” de neatins, dar nu acţiona astfel fiindcă avea o „inimă de anghinară”, ci fiindcă prin astfel de demersuri platonice putea evita realitatea crudă a vieţii lui emoţionale şi alina pentru o vreme durerea atroce pe care i-o produsese dragostea.
Departe de a se ataşa la întâmplare de o femeie, Borges era dimpotrivă prea selectiv: se supunea unui singur criteriu involuntar
– îi plăceau femeile pe care mama lui nu le-ar fi acceptat, fie pentru că proveneau dintr-o clasă socială inferioară, fie pentru că nu corespundeau înaltelor standarde de respectabilitate impuse de Doña Leonor. Revolta împotriva mamei reprezenta premisa dragostei, căci dragostea era calea spre mântuire, iar mântuirea se 701 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995
baza pe libertate. Dar, întrucât dragostea era inevitabil culpabilă, dorinţa sexuală era însoţită de riscuri – Borges se simţea atras ca molia de flacără de femeile care îi puteau provoca ruşinea şi sentimentul de vină pe care le asocia cu episodul din Geneva. Şi astfel, la fiorul produs de revoltă se adăuga cel produs de pericolul moral, ambii întâlnindu-se în figura clasicului compadrito, cuţitarul delincvent, care a devenit întruchiparea pasiunii virile în scrierile lui.
Prea multe nu se ştiu despre vreo legătură serioasă cu o femeie în perioada imediat următoare despărţirii de Estela Canto. După
calculele mele, prin 1947 Borges a început o relaţie de prietenie cu accente sentimentale cu Cecilia Ingenieros, fiica lui José Ingenieros, un scriitor influent din generaţia lui Lugones şi Carriego pe care tatăl lui Borges îl cunoscuse în tinereţe. Cecilia era balerină
profesionistă şi, cu toate că provenea dintr-o familie bine cunoscută, făcea parte dintr-un grup care nu se bucura de o reputaţie prea bună, alcătuit din pictori, dansatori şi scriitori, şi era prietenă cu Estela Canto. O femeie remarcabilă, brunetă, arătoasă, care se pregătise cu Martha Graham la New York, dar, în urma unei accidentări, se hotărâse să abandoneze dansul şi să conducă propria companie de balet în Buenos Aires. Impresia pe care Borges o dădea prietenilor lui la vremea aceea era că Cecilia reprezenta una dintre marile pasiuni ale vieţii lui702, dar practic nu există destule informaţii ca să
avem tabloul complet al acestei relaţii. Personal, cred că este imposibil să fi durat mai mult de un an, fiindcă la mijlocul lui 1948 în mod cert era sigur încheiată.
Sfârşitul legăturii cu Cecilia l-a luat prin surprindere pe Borges.
Iată cum îl descria el în cadrul unui interviu:
702 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
A rupt legătura într-un mod foarte onorabil. M-a rugat să ne întâlnim la o cofetărie care e colţ cu Maipú şi Córdoba [Sf. Iacob]. Nu mai vorbisem cu ea de câtva timp şi m-am gândit: „Ce ciudat că mă cheamă”, eram atât de fericit, pe urmă mi-a zis: „Vreau să-ţi spun un lucru despre care oricum ai să auzi, dar vreau să-l auzi de la mine: m-am logodit şi mă voi căsători”. Eu am felicitat-o şi asta a fost tot703.
Lui Roberto Alifano însă Borges i-a spus altceva:
Ne puseserăm în gând să facem o călătorie în Europa. Voiam să ne căsătorim acolo; asta era ideea. Dar într-o după-amiază ne-am întâlnit într-o confitería şi Cecilia mi-a spus: „Plec în Europa peste două săptămâni”. „Adică plecăm în Europa”, am corectat-o eu. „Nu, plec singură, a răspuns ea. M-am hotărât să nu mă mai căsătoresc cu tine.” Aşa s-a sfârşit relaţia noastră704.
Ce frapează în ambele versiuni este faptul că Borges nu era conştient de sentimentele Ceciliei, motiv pentru care ne întrebăm cât din această presupusă legătură amoroasă a fost doar produsul imaginaţiei lui. Un prieten comun şi-o amintea pe Cecilia spunând că era „un du-te-vino” de scrisori între ea şi Borges, dar relaţia lor se reducea la atât705. Ceea ce întăreşte ideea de „inimă de anghinară”
avansată de Silvina Ocampo. Dragostea lui trebuie să fi fost în mare parte solipsistă, ţinând prea puţin cont de ceea ce simţea Cecilia.
