„propria sa ambiţie”, „a lăsat destinul Americii în mâinile lui Bolívar”.

Istoricul criollo aşteaptă să fie ales de guvernul argentinian ca să

transcrie aceste scrisori de o importanţă excepţională, dar se confruntă cu un rival, un evreu-german, cetăţean argentinian naturalizat, mult mai puţin reputat, care pune sub semnul întrebării dreptul istoricului criollo de a fi ales pentru această misiune.

Ulterior, istoricul criollo renunţă la privilegiu în favoarea nou-venitului printr-un act misterios care îl reflectă pe cel al lui San Martín însuşi. Şi totuşi, niciuna dintre acţiunile noastre nu este involuntară, ne spune naratorul, iar dacă istoricul criollo a cedat în 855 „Guayaquil” a apărut prima dată în El informe de Brodie, 1970.

faţa rivalului său imigrant, a făcut-o fiindcă şi-a dorit-o „în mod intim” cv . În această povestire stranie, Borges a abandonat revendicările familiei în faţa istoriei. Singura modalitate de a evita să

devii victima spadei onoarei era renunţarea la spadă, renunţarea la iluzia de a avea „dreptul” istoric care garantează o identitate fixă. În schimbul acestui lucru a acceptat că Argentina contemporană lui era diferită, dar nu mai puţin autentică decât cea de pe vremea cuceririi independenţei. Evreul avea acelaşi drept de a fi considerat argentinian ca şi bătrânul aristocrat criollo. Borges înţelesese, în sfârşit, că obsesia familiei pentru spadă izvora din teama de a pierde un statut despre care îşi închipuia că strămoşii ei i-l conferiseră.

Totodată, scriitorul intuise şi că această venerare a spadei era imaginea în oglindă a propriei fascinaţii faţă de pumnal. Amândouă

reprezentau reacţia la aceeaşi teamă – teama de a fi dispreţuit, de a pierde simţul identităţii, de a fi un nimeni.

Analogia dintre spadă şi pumnal este prezentată în mod explicit în Juan Muraña, o povestire ce poartă numele legendarului cuchillero din Palermo; povestirea este însă despre văduva lui şi obsesia ei pentru pumnalul soţului ei mort: „Pumnalul era Muraña, era dispărutul pe care ea continua să-l adore”856. Bătrâna o duce greu şi nu mai poate plăti chiria proprietarului ei italian. Ameninţată cu evacuarea, sărmana văduvă se foloseşte de pumnalul soţului pentru a-l ucide pe proprietar. Femeia însă a ajuns să identifice pumnalul cu Muraña şi îşi pune fapta pe seama soţului ei mort. „Juan a fost cel care ne-a salvat”, îi spune ea nepotului.

Originea povestirii trebuie căutată în amintirea mamei lui Borges despre ruda ei, Micaela Soler, fiica ilustrului general Soler, care 856 „Juan Muraña” a apărut prima dată în La Prensa, 29 martie 1970, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.

păstra spada tatălui ei în garderobă şi îşi ameninţa proprietarul italian cu ea ori de câte ori acesta venea să încaseze chiria857. În prelucrarea acestei amintiri de familie, Borges a depreciat spada unui erou al Războaielor de Independenţă transformând-o în pumnalul unui simplu compadrito din lumea interlopă a cartierului Palermo. „În istoria femeii care a rămas singură şi care-l confundă pe omul ei, pe tigrul ei, cu obiectul acesta plin de cruzime pe care i l-a lăsat, cu arma faptelor lui, cred că întrevăd un simbol sau mai multe.” *cvi Acesta ar putea fi un simbol al obsesiei lui Leonor Suárez şi a lui Leonor Acevedo pentru spada colonelului Suárez, dar, în acelaşi timp, ar putea simboliza şi amintirea lui Fanny Haslam despre soţul ei, colonelul Borges. Ar putea fi şi simbolul obsesiei lui Borges pentru pumnal. Admiraţia lui pentru gauchos şi compadritos nu era fundamental diferită de venerarea matriarhală a spadei. Şi astfel obsesiile aparent contrare pentru pumnal şi spadă îşi aveau originea în aceeaşi teamă de a fi „evacuat”, de a nu avea un loc numai al tău, de a deveni o non-entitate.

Deconstruind ataşamentul complex al familiei faţă de spadă şi demascând simetria ascunsă a acesteia cu pumnalul, Borges a pornit să exploreze şi mai profund rădăcinile psihologice ale ataşamentului său faţă de „cultul vitejiei”. Povestirea Nedemnul (El indigno) descrie cazul unui tânăr evreu, Santiago Fischbein, care a crescut în Palermo şi s-a împrietenit cu un compadrito pe nume Francisco Ferrari858.

Mama lui Fischbein nu este de acord ca fiul ei să se amestece cu

„pleava”, dar în acel cartier „era important să fii curajos” şi tânărul Santiago crede că oamenii îl dispreţuiesc fiindcă este evreu: „Eu percepeam dispreţul lor, drept care mă dispreţuiam pe mine 857 Vezi Capitolul 1.

858 „El indigno” a apărut prima dată în El informe de Brodie, 1970.

însumi”. Prin urmare, în prietenia lui cu răufăcătorul Ferrari el întrevede posibilitatea de a câştiga respectul celorlalţi.

Explicaţia fascinaţiei lui Borges pentru pumnal se află în dorinţa lui Fischbein de a se împotrivi snobismului mamei. Dar scriitorul arată şi că această dorinţă de revoltă îşi are rădăcina în voinţa de a compensa senzaţia de „nevrednicie” (care, în acest caz, echivalează

cu originea lui evreiască). Revolta îl îndeamnă pe tânărul Fischbein să intre în lumea interlopă din Palermo, dar atunci când Ferrari vrea să-l ia părtaş la un jaf, Fischbein informează poliţia. Paradoxal, în această trădare îşi găseşte Fischbein salvarea fiindcă nu vrea să se abandoneze fărădelegii, preferând să-şi asculte conştiinţa decât să

încerce să fie acceptat de compadritos. Cu timpul, Fischbein ajunge să

se împace cu sine: un bibliofil blând, căsătorit, cu copii, mândru că

este „un bun argentinian şi un bun evreu”cvii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Borges, care era tot atât de fascinat de pumnalul compadrito chiar dacă avea în jur de 65 de ani.

Cea mai completă deconstrucţie a obsesiei lui Borges pentru pumnalul nelegiuitului poate fi găsită în Istoria lui Rosendo Juárez (Historia de Rosendo Juárez) 859 . Scriitorul o va descrie drept „o urmare şi un antidot” la prima povestire publicată de el, Omul din colţul străzii roşietice (El hombre de la equina rosada), scrisă în 1930, după

moartea şefului lui Juan Muraña, Don Nicolás Paredes860. Omul din colţul străzii roşietice arătase cum compadritos din Palermo fuseseră

făcuţi de ruşine de aparenta laşitate a celui mai bun dintre ei, 859 „Historia de Rosendo Juárez” a apărut prima dată în La Nación, 9 noiembrie 1969, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.

860 „Commentaries”, în The Aleph and Other Stories, p. 282. Aceasta povestire s-a numit „Hombre de las orillas” când a apărut prima dată în Crítica (1933), dar a primit un alt titlu când a fost inclusă în Historia universal de la infamia, 1935.

Rosendo Juárez, care fusese provocat la duel de un cuţitar din alt cartier, dar refuzase lupta. În Istoria lui Rosendo Juárez, cuchillero cu acelaşi nume îi explică lui „Borges”, naratorul, de ce nu a acceptat provocarea: „În nesăbuitul acela arţăgos m-am văzut pe mine însumi ca într-o oglindă şi mi s-a făcut ruşine”. După acea scurtă

revelaţie, Rosendo a aruncat pumnalul şi a ieşit din cârciumă. „Nu mi-a fost frică, îi spune el lui Borges, poate dacă-mi era, primeam să

lupt cu el.” Rosendo nu pierduse decât teama de a fi judecat de alţii; înţelesese brusc că poţi deveni tu însuţi doar exercitându-ţi liberul arbitru. După cum spunea chiar Borges, „cel care trecea drept laş” în prima versiune a devenit „un personaj din Shaw care îşi dă seama de absurditatea romantică şi deşertăciunea puerilă a duelului, devenind un bărbat adevărat, cu o judecată sănătoasă”861.

Ca şi Rosendo, Borges ajunsese să înţeleagă că obsesia lui pentru pumnal masca teama de a fi dispreţuit de alţii. Teama îşi avea rădăcina în scena primordială din copilăria lui în care tatăl îi dăduse un pumnal şi îl îndemnase să „ştie oricine că tu eşti un bărbat”. Prin urmare, senzaţia lui de „nevrednicie” venea în aceeaşi măsură

dinspre tată, ca şi dinspre mamă. Pumnalul nelegiuit, pe scurt, era oglinda din faţa spadei onoarei; ceea ce păruse a fi opoziţie era de fapt simetrie, identitate, căci neîmplinind aşteptările mamei cedase aşteptărilor tatălui, situaţia din care dorise să scape fiind aceeaşi cu cea în care evadase. Acest cerc vicios generase unele dintre cele mai persistente teme ale lui Borges – rivalul care este imaginea sinelui, delincventul care este o versiune a detectivului, creatorul care este creaţia altui creator, eroul care este şi trădător, trădătorul care este şi salvator, coşmarul monstruos al treimii distructive în care fiul nu se poate elibera de tată fiindcă amândoi au fost creaţi după chipul 861 Ibid.

confuz şi după asemănarea aceluiaşi duh ancestral. Nu e de mirare că fabula lui Zenon despre Ahile şi broasca ţestoasă l-a impresionat atât de mult pe Borges, scriitorul pornind în căutarea eului adevărat cu nişte mijloace care l-au îndepărtat şi mai mult de omul care ar fi putut deveni.

Motivul pentru care Rosendo a înţeles absurditatea şi deşertăciunea duelului poate fi descoperit într-o poveste subordonată celei despre cuţitarul cu acelaşi nume. Acesta avea un prieten pe nume Luis Irala, a cărui iubită îl părăsise pentru un alt bărbat. Deşi recunoştea că nu o mai iubea pe femeie, Irala îşi făcea griji că oamenii ar putea crede că e un laş dacă nu-şi provoacă rivalul la duel. Rosendo l-a avertizat de prostia pe care putea să o facă:

„Nimeni nu poate să-i ia nimica nimănui. Dacă a vrut Casilda să te lase înseamnă că-l iubeşte pe Rufino şi că de dumneata nici nu-i mai pasă”cviii. Irala însă a insistat să se dueleze şi a sfârşit prin a fi ucis.

Borges nu renunţase nici el la rivalitatea cu Oliverio Girondo, în primul rând nu pentru că o iubea pe Norah Lange, ci de teamă să nu fie umilit. Duşmănia lui cu Girondo se adâncise fiindcă, atâta timp cât rămânea sclavul pumnalului ca simbol al virilităţii, nu putea renunţa la pierderea lui Norah Lange.

Borges îşi va deconstrui rivalitatea lui obsesivă, „duelul” lui, cu Girondo în mai multe povestiri. În Întâlnirea (El encuentro), va caracteriza rivalitatea ca pe o forţă impersonală care îi transformă pe cei doi protagonişti în victime neajutorate862. Doi tineri se ceartă de la un joc de pocher şi se provoacă la duel; iau două pumnale dintr-o vitrină şi se luptă ca nişte veterani, deşi este pentru prima dată când fac acest lucru. După cum va remarca Borges, „cele două cuţite au 862 „El encuentro” a apărut prima dată în La Prensa, 5 octombrie 1969, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.

propria lor voinţă, impunându-se asupra celor doi tineri nefericiţi care cred le mânuiesc”863. Lupta se desfăşoară „ca într-un vis”cix, ucigaşul cerându-şi iertare şi plângând în timp ce victima se stinge.

În Celălalt duel (El otro duelo), subiectul este redus la absurd când doi gauchos delincvenţi, care se urăsc de ani de zile şi sunt pe cale de a fi executaţi în acelaşi timp, cad de acord asupra unei întreceri groteşti: care din ei va face mai mulţi paşi după ce va fi descăpăţânat864.

În Duelul (El duelo), Borges a împins la limită dezvăluirea originilor autobiografice ale temei, dar fără să trădeze adevărata identitate a rivalilor865. Povestirea descrie duşmănia secretă dintre Clara Glencairn, pictoriţă abstractă, şi Marta Pizzaro care „de la portretele eroilor locali trecu apoi la case vechi din Buenos Aires”.

Desigur, Borges făcea aluzie la vechea vrajbă dintre el şi Girondo, disimulând-o prin introducerea în scenă a celor două femei şi înlocuirea poeziei cu pictura. Ca şi Norah Lange, Clara Glencairn este „semeaţă şi înaltă, şi cu înfocate plete roşii”; prima ei expoziţie a fost organizată la galeria avangardei de pe calle Suipacha (strada pe care locuia Girondo). Pictura „nativistă” a Martei Pizzaro aminteşte de criollismul lui Borges din anii 1920. În aparenţă, relaţiile dintre cele două sunt amicale, chiar generoase: când Clara câştigă un premiu, Marta dă un dineu în cinstea ei şi, în cuvântul ei de mulţumire, Clara „a subliniat că nu există opoziţie între tradiţional şi nou, între ordine şi aventură”. Aceste ultime cuvinte relevă din nou subtextul povestirii: este o referire făţişă la eseul publicat de Borges 863 „Commentaries”, în The Aleph and Other Stories, p. 280

864 „El otro duelo” a apărut prima dată în Los Libros 2, 10 august 1970, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.

865 „El duelo” a apărut prima dată singură, pe 30 aprilie 1970, într-o ediţie privată

limitată, ulterior fiind inclusă în El informe de Brodie, 1970.

în martie 1925 în care autorul chema la reconcilierea „aventurii şi a ordinii”, citând poemul La jolie rousse de Apollinaire, o aluzie şi la dragostea lui nou descoperită pentru roşcata Norah Lange866. Acel eseu va declanşa conflictul dintre criollişti şi cosmopoliţii din avangarda oraşului Buenos Aires, un conflict care a căpătat o dureroasă dimensiune personală când Norah l-a părăsit pe Borges pentru Girondo. În ultimele rânduri ale povestirii nu există niciun resentiment, ci doar un zâmbet amar:

În acest duel discret pe care doar câţiva prieteni apropiaţi l-am desluşit, n-au fost înfrângeri, nici victorii, nici măcar o ciocnire, şi nici alte vizibile detalii în afara acelora pe care am încercat să le înregistrez cu o pană deferentă. Dumnezeu, doar, (ale cărui preferinţe estetice le ignorăm) poate să acorde laurii finali. Istoria desfăşurată în umbră, în umbră se încheiecx.

Şi totuşi, se pare că sfârşitul duşmăniei pe care Borges i-o purta lui Girondo a venit prea târziu pentru ca scriitorul să se mai împace cu rivalul lui. Oliverio era bolnav din 1961, de când fusese lovit de un automobil la ieşirea dintr-un cinematograf din Buenos Aires. Rănile îi afectaseră creierul, Oliverio având nevoie de supraveghere permanentă din partea lui Norah şi a unei asistente medicale. În 1966 starea lui s-a înrăutăţit, iar Girondo a murit pe 24 ianuarie 1967.

La priveghi au participat familia şi prietenii. Două dintre prietenele apropiate ale familiei Girondo, poetesa Olga Orozco şi Lila Mora y Araujo, îşi vor aminti de o vizită neaşteptată – aceea a lui Jorge Luis Borges la braţ cu mama lui867. Borges s-a apropiat de sicriu şi l-a sărutat uşor pe frunte pe Oliverio, apoi a plecat fără să adreseze 866 Vezi Capitolul 7.

867 Interviuri cu Olga Orozco şi Lila Mora y Araujo, Buenos Aires, 15 septembrie 1994.

vreun cuvânt cuiva. A fost un gest extraordinar în felul său, devenit şi mai dramatic datorită faptului că a fost făcut în faţa unor oameni care cunoşteau prea bine animozitatea dintre Borges şi Girondo, dar nu şi motivul tainic al ostilităţii lor implacabile.

Ce-a vrut să spună Borges prin acel sărut? Cam tot în această

perioadă a scris o scurtă parabolă despre Cain şi Abel, care se întâlnesc după moartea celui din urmă. Cain îl roagă pe Abel să-l ierte. Abel răspunde: „Tu m-ai omorât sau eu te-am omorât? Nu-mi mai aduc aminte; iată-ne din nou ca înainte”. „Acum ştiu că m-ai iertat cu adevărat, spune Cain, fiindcă a uita înseamnă a ierta. Am să