687 Interviu cu Betina Edelberg, Buenos Aires, 9 septembrie 1996
curând va face călătorii, va susţine conferinţe şi va câştiga mari sume de bani688. Când i-a povestit mamei lui, amândoi au izbucnit în râs fiindcă luările de cuvânt în public îi repugnau, dar până la urmă
predicţia ghicitoarei nu s-a dovedit prea exagerată: un prieten i-a găsit un post de profesor de literatură engleză la Asociación Argentina de Cultura Inglesa şi, nu mult după aceea, i s-a oferit un alt post, de lector, la Colegio Libre de Estudios Superiores. Borges a acceptat ambele posturi, dat fiind că şcoala începea de-abia peste trei luni.
Pentru Colegio Libre a planificat un curs de nouă prelegeri şi şi-a propus să-şi învingă teama de a vorbi în public scriindu-le mai întâi şi apoi memorându-le. Dar pe prima a făcut-o atât de lungă încât nu a mai avut timp să o scrie şi pe a doua. Pe măsură ce se apropia ziua primei prelegeri, care trebuia să fie despre Nathaniel Hawthorne, „a început să se simtă din ce în ce mai rău” 689 . Şi-a consultat psihanalistul, pe Kohan-Miller, care l-a sfătuit să bea un pahar mare de alcool înainte. În ziua fatală, a luat prânzul la o prietenă, încercând din răsputeri să nu arate cât de îngrozit era – gazda l-a asigurat că nu arată deloc agitat. Când a apărut la Colegio Libre, o altă prietenă, Ema Risso Platero, l-a convins să bea un pahar de rachiu din piersici ca să-şi potolească nervii. Apoi a început să-şi rostească prelegerea cu o voce stinsă, şovăitoare, ţinându-şi mâinile împreunate tot timpul. („Mă rugam să se prăbuşească acoperişul peste mine”, va comenta el mai târziu)690. Stilul lui de a vorbi în public nu se va schimba prea mult după aceea: vorbea mereu şovăitor, cu o voce destul de monotonă, privind în gol. Cu timpul va 688 „An Autobiograhpical Essay”, p. 244
689 Ibid., p. 245
690 Alifano, Biografía verbal, p. 109
deveni un orator bine cunoscut şi căutat, făcând chiar carieră în această postură.
La vârsta de 47 de ani am descoperit că mi se deschide în faţă o viaţă nouă şi incitantă. Am călătorit de-a lungul şi de-a latul Argentinei şi Uruguayului, conferenţiind despre Swedenborg, Blake, misticii chinezi şi persani, budism, poezia gauchescă, epopeile islandeze, Heine, Dante, expresionism şi Cervantes.
Am mers din oraş în oraş, am stat la hoteluri pe care nu le voi mai vedea niciodată.
Uneori mă însoţea mama sau un prieten. Nu numai că am făcut mult mai mulţi bani decât la bibliotecă, dar mi-a plăcut ce-am făcut şi am simţit că îmi justifică
existenţa691.
Tonul cumpănit al Eseului autobiografic nu trebuie să ne facă să
trecem cu vederea durerea pe care Borges o simţea în tot acest timp.
Potrivit lui Bioy Casares, Borges „a suferit cumplit” fiindcă fusese respins de Estela Canto692, acest ultim eşec în dragoste trezindu-i amintirea celorlalte eşecuri, acutizându-i chinul; astfel, scriitorul s-a întors împotriva propriei persoane şi a atacat acele izvoare necontenite de suferinţă cu o furie îndoită, din care a rezultat o serie de povestiri scrise şi publicate în perioada august 1946 – iulie 1947.
În noiembrie 1946, a publicat Mortul (El muerto), povestea unui orăşean care sfidează autoritatea unui bătrân şef gaucho ca să
descopere, înainte de a fi împuşcat, că succesul lui a fost o iluzie şi că
a fost tras pe sfoară de la început până la sfârşit 693 . A urmat Nemuritorul (El immortal), februarie 1947, o explorare ficţională a teoriei lui Nietzsche despre Eterna Reîntoarcere, în care timpul infinit a desfiinţat identitatea indivizilor şi nici măcar Homer nu-şi 691 „An Autobiograhpical Essay”, p. 245
692 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 25 noiembrie 1995
693 „El muerto”, Sur 145, noiembrie 1946, şi El Aleph, 1949
mai poate aminti că a fost cândva autorul Odiseii 694 . Teologii (Los teólogos) a apărut în aprilie, în această descriere a unei dispute sângeroase dintre două zeităţi, Borges prelucrând unele teme din anii 1930 – ciclicitatea timpului, rivalii care sunt doar reflecţii în oglindă ale aceleiaşi persoane, şi mai multe erezii gnostice despre relaţiile misterioase dintre lumea de dincolo şi lumea noastră695. Casa lui Asterion (La casa de Asterión), mai-iunie, repovestea mitul Minotaurului, un monstru singuratic prins în propriul labirint, dar care, în această versiune, vrea să fie scăpat de chinuri de spada lui Tezeu696. Căutarea lui Averroes (La busca de Averroes), iunie, poate să fi fost o povestire mai recentă, deşi Borges făcuse aluzie la o versiune mai veche în 1945697. Marele filosof musulman încearcă să descopere ce trebuie să fi înţeles Aristotel prin cuvintele „tragedie” şi
„comedie”, dar, fiindcă habar nu are ce este teatrul, este prins într-un labirint al ideilor preconcepute şi nu le poate defini decât eronat, în termenii genurilor arabe consacrate. În sfârşit, în iulie 1947
Borges a publicat Zahirul, o povestire care a pus capăt fluxului creativ născut din durerea pricinuită de plecarea Estelei698.
Zahirul, după cum va remarca Borges, „era mai mult sau mai puţin acelaşi «Aleph»”699. Ca şi în Aleph, personajul principal este
„Borges”, care poartă o dragoste neîmpărtăşită unei frumoase femei de vază pe nume Teodelina Villar. Femeia moare pe 6 iunie şi, după
694 A fost publicată prima dată sub titlul „Los immortales” în Los Anales de Buenos Aires, 12 februarie 1947, şi sub titlul „El immortal” în El Aleph, 1949.
695 „Los teólogos”, Los Anales de Buenos Aires 14 aprilie 1947, şi El Aleph, 1949.
696 „La casa de Asterión”, Los Anales de Buenos Aires 15–16, mai-iunie 1947, şi Elaleph, 1949
697 „La busca de Averroes”, Sur 152, iunie 1947, şi El Aleph, 1949
698 „El Zahir”, Los Anales de Buenos Aires, 17 iulie 1947, şi El Aleph, 1949
699 Carrizo, p. 235
ce pleacă de la priveghi în primele ore ale zilei de 7 iunie, „Borges”
se opreşte la o cârciumă ca să bea ceva şi primeşte rest o monedă de 20 de centavo. Acea monedă este Zahirul şi are o însuşire ciudată: cine o are nu poate scăpa nicicum de imaginea ei. Zahirul este o metaforă a dragostei pe care Borges tocmai o pierduse – cârciuma în care alter ego-ul lui ficţional primeşte moneda se afla la întretăierea străzilor Chile şi Tacuarí, unde locuia Estela Canto, iar anul încrustat pe monedă este 1929, anul morţii lui Beatriz Viterbo din Aleph.
Zahirul, ni se spune, poate lua forme diferite în locuri diferite: într-o regiune din India, află „Borges”, Zahirul a luat odată forma unui tigru, printre victimele lui fiind şi un fachir musulman care a murit în închisoare, lăsând nenumărate desene ale tigrului fatidic pe pereţi, pe tavan şi pe podeaua celulei. (Avem aici o aluzie ironică la povestirea Scriptura zeului, o versiune brută, optimistă, despre care îi povestise Estelei Canto când văzuseră amândoi tigrul la Grădina Zoologică din Palermo, în 1945.)
Chinurile descrise de Borges în această povestire – insomnia, durerea, amintirile înnebunitoare ale infernalei monede – sunt, desigur, confesiuni dislocate ale situaţiei extreme în care se afla.
Estela ar fi trebuit să fie „noua Beatrice” care să-i inspire o operă –
„trandafirul fără scop, trandafirul platonic, atemporal” –, dar iată-l din nou, scufundat în irealitatea eului labirintic, fără speranţa de a contempla Trandafirul mistic al dragostei. Chiar şi aşa, Borges a încercat să reziste vidului crezând cu disperare că Zahirul ar putea fi
„umbra Rozei şi sfâşierea Vălului”, şi sperând fără niciun temei că
numai intensitatea durerii lui va putea rupe vălul solipsismului şi îl va împinge spre un adevăr suprem de dincolo de sine. „Îndărătul monedei se află, poate, Dumnezeu”lxxvi, se încheie povestirea.
CAPITOLUL 21
Speranţe deşarte
