încerc să uit şi eu.” Abel răspunde calm: „Aşa e. Te simţi vinovat atât timp cât ai remuşcări”868.

868 „Leyenda”, Elogio de la sombra, 1969. Vezi OC II, p. 391.

CAPITOLUL 26

Căsătoria

(1967–1968)

Borges căuta să uite de ultimele lui necazuri de natură emoţională

şi de conflictul cu mama lui apelând la remediul obişnuit – scrisul.

De la sfârşitul anului 1965, fusese absorbit de povestirile discutate în capitolul precedent. Dar, din a doua jumătate a lui 1965, a reînnoit relaţia cu vechiul lui prieten Bioy Casares, împreună readucându-l la viaţă pe imaginarul scriitor H. Bustos Domecq, autorul apocrif al povestirilor poliţiste care îl aveau drept protagonist pe burlescul Don Isidro Parodi, deşi acum cei doi îl vor folosi ca să-i ia în râs pe scriitorii şi artiştii modernişti. (La apariţia, în 1967, a Cronicilor lui Bustos Domecq, volumul avea următoarea dedicaţie: „Maeştrilor uitaţi, Picasso, Joyce, Le Corbusier”.) Cronicile au fost terminate până

la începutul lui iulie 1966; apoi Borges a invitat-o pe Esther Zemborain, veche prietenă, să colaboreze cu el la o Introducere în literatura nord-americană, la care cei doi au lucrat sporadic, în apartamentul lui Esther, până la sfârşitul anului869.

Pe lângă povestirile pe care le compunea şi colaborarea la mai multe proiecte cu prieteni de-ai lui, Borges îşi ţinea în continuare orele de anglo-saxonă, sâmbăta dimineaţa, la Biblioteca Naţională, care încă mai atrăgeau un grup de studenţi devotaţi lui. Cu un an în urmă, Borges invitase o tânără pe nume María Kodama să se alăture 869 Crónicas de Bustos Domecq, Losada: Buenos Aires, şi Introducción a la literatura norteamericana, Columba: Buenos Aires, au apărut amândouă în 1967. Vezi Obras completas en colaboración, pp. 297–371 şi respectiv 979–1046.

acestui grup870. María îl admira pe Borges încă de când tatăl ei de origine japoneză o dusese la una dintre prelegerile lui. Avea numai 12 ani atunci; un prieten de familie o prezentase scriitorului şi amândoi discutaseră despre cartea ei preferată, Alice în Ţara Minunilor. Borges uitase de prima lor întâlnire, dar, câţiva ani mai târziu, pe când era studentă la Universitatea din Buenos Aires, María s-a înscris la cursul lui despre epopee, un subiect care o fascina încă de când tatăl ei îi povestise despre samurai. După câtva timp, María a simţit că pierde pasul şi s-a gândit să renunţe la curs, dar colegii au îndemnat-o să-i spună profesorului despre greutăţile pe care le întâmpină. Borges a încurajat-o să persevereze şi a invitat-o la el după-amiaza pentru consultaţii. Cei doi s-au întâlnit apoi din când în când în confiterías ca să discute despre literatură şi, în cele din urmă, Borges a întrebat-o dacă nu vrea să vină la orele de anglo-saxonă.

Borges era cât se poate de impresionat de această fată pe jumătate japoneză, a cărei frumuseţe fragilă o făcea să pară mai tânără decât era. În plus, fata era blândă, modestă şi respectuoasă. Într-o perioadă

atât de zbuciumată pentru el, tânăra trebuie să fi fost o prezenţă

liniştitoare – scriitorul îşi putea petrece timpul făcând ce-i plăcea cel mai mult: să discute la nesfârşit pe subiecte literare în timp ce María îi sorbea fiecare cuvânt, de-abia venindu-i să creadă că i se acordase privilegiul de a se împărtăşi din înţelepciunea maestrului ei mult admirat. Cum era de aşteptat, foarte curând prietenia lui Borges cu tânăra s-a transformat în ceva mult mai intens, deşi încă îi venea greu să spună ce anume simţea pentru ea. Scriitorul îi dăruia cărţi şi 870 Evocarea în acest capitol a prieteniei dintre Borges şi María Kodama se bazează

pe interviurile luate M. Kodama în Buenos Aires pe 5 aprilie 1994 şi 21 noiembrie 1995.

îi telefona acasă din ce în ce mai des. Se prea poate ca María să nu-şi fi dat seama că acestea erau gesturi tipice de îndrăgostit şi să nu i se fi părut ciudat că se bucură de atâta atenţie din partea unui bărbat trecut de 65 de ani; mama ei a fost cea care, după o vreme, a început să fie oarecum îngrijorată de curtoazia cu care era tratată fiica ei încă

adolescentă de către profesorul ei.

În prima jumătate a anului 1966, Borges se gândise să accepte invitaţia la Harvard şi îşi fixase câteva idei pentru cele şase conferinţe pe care trebuia să le susţină ca profesor de poezie Charles Eliot Norton. Ceea ce-l îngrijora era durata vizitei – două trimestre în anul universitar 1967–1968. Era clar că avea nevoie de un însoţitor pe timpul şederii în Statele Unite, dar mama lui împlinise 90 de ani în mai 1966 şi, cu toate că era în putere şi vioaie, vârsta începuse să-şi spună cuvântul în călătoriile pe care le făcuseră cu câţiva ani în urmă. Nu mai era nimeni altcineva gata să petreacă aproape şase luni cu el într-o ţară străină, prin urmare, nu avea de ales: ori îşi lua mama cu el, ori refuza oferta universităţii. Problema a devenit şi mai delicată în momentul în care de la Harvard i s-a scris că i se pune la dispoziţie un apartament cu o cameră în Leverett House, un cămin de studenţi. Oferta i s-a părut inadecvată, aşa că i-a răspuns profesorului W.J. Bate, membru al Comitetului Charles Eliot Norton, dându-i o listă cu prelegerile pe care voia să le susţină şi propunând să predea unul sau două cursuri despre literatura sud-americană, dar şi explicând că are nevoie de un spaţiu mai mare, fiindcă venea însoţit de mama lui. Scrisoarea lui Borges se pare că lipseşte din arhivele Universităţii Harvard, dar o scrisoare a profesorului Bate către decan face lumină asupra problemei. Bate explica în amănunt că acesta era un caz destul de complicat, fiindcă Borges era aproape orb, dar şi singurul sprijin al mamei lui foarte bătrâne, de aceea era absolut necesar să vină şi ea. Borges spera că se va găsi un

apartament cu două camere pentru ei, nedorind desigur să împartă

aceeaşi cameră cu mama lui871.

Aceste probleme practice cu care se confrunta Borges anticipau o situaţie mult mai gravă – cine urma să aibă grijă de el când mama lui, care trecuse de 90 de ani, se va stinge din viaţă? Potrivit lui Emir Rodríguez Monegal, mama şi fiul „discutau problema deschis cu prietenii lor”872. Sora lui Borges, Norah, şi familia ei ieşeau din discuţie fiindcă Georgie se înstrăinase de Norah de la căsătoria ei cu Guillermo de Torre, pe care Borges îl antipatiza. Bioy Casares şi Silvina Ocampo nu-l puteau lua la ei fiindcă, în ciuda faptului că se vedeau aproape în fiecare zi de atâţia ani, în mare parte cei doi soţi îşi vedeau fiecare de treburile lor. După cum însăşi Doña Leonor credea de cuviinţă, singura soluţie era căsătoria, dar cine să fie partenera potrivită? Aceasta era cu siguranţă întrebarea care o îndepărtase pe mamă de fiu încă de când Georgie se îndrăgostise de prima fată, în Geneva.

Borges se întâlnea cu María Kodama regulat acum şi se îndrăgostise de ea, dar ce şanse avea cu o femeie atât de tânără?

Timpul lucra, desigur, împotriva lui, fiindcă nu avea când, chiar şi după calculele cele mai optimiste, să se însoare cu fata şi să o ia cu el la Harvard în anul următor. Între timp, Borges o prezentase pe María unui prieten de-al lui care tocmai se despărţise de soţie; cei doi păreau că se văd destul de des, motiv pentru care Borges credea, în mod eronat, după cum s-a aflat mai târziu, că María se ataşa sentimental de acel bărbat.

Aşadar, cu cine s-ar mai fi putut însura? În a doua jumătate a 871 Scrisoare de la W.J. Bate către Franklin L. Ford, 20 septembrie 1966, Arhivele Universităţii Harvard (UAI 15.1060).

872 Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, p. 469.

anului 1966, Borges reînnoise prietenia cu Margarita Guerrero şi o convinsese să colaboreze cu el la o a doua ediţie, adăugită, a volumului Manual de zoología fantástica, bestiarul cu fiinţe imaginare pe care îl scoseseră împreună în timpul scurtei lor legături amoroase la începutul anilor 1950 873 . Se pare că Borges se gândea la posibilitatea de a relua legătura cu Margot, dar ce şanse erau ca ea să

dureze? Foarte puţine, judecând retrospectiv.

Mama lui Borges avea însă alte planuri. Potrivit lui Bioy Casares, Doña Leonor auzise că Elsa Astete Millán, tânăra pe care Borges o curtase la sfârşitul anilor 1920, rămăsese văduvă cu câţiva ani în urmă, după 27 de ani de căsnicie cu Ricardo Albarracín, cu care avea un fiu874 . Leonor l-a convins pe Georgie să ia legătura cu ea prin sora Elsei, Alicia, care se căsătorise cu prietenul lui, Néstor Ibarra. Astfel s-a stabilit o întâlnire în casa Aliciei, unde cei doi au petrecut întreaga după-amiază discutând; a doua zi au luat cina în oraş875.

După toate aparenţele, Elsa Estete era o candidată foarte promiţătoare. La urma urmelor, între cei doi existase o oarecare afecţiune. De fapt, Elsa va susţine că fuseseră logodiţi: „Mă

logodisem cu el când aveam 20 de ani. Făcuserăm şi schimb de inele.

Eram logodiţi în toată regula”876. Şi chiar după ce Elsa s-a măritat cu un altul, la începutul anilor 1940 se întâmplase ceva între ei fiindcă

Borges îi trimisese mai multe scrisori înflăcărate. În timp ce se discuta posibilitatea transformării prieteniei în altceva, se pare că

vechea pasiune a început să renască. Elsa i-a arătat lui Borges un inel 873 Această a doua ediţie avea 34 de contribuţii noi şi a fost publicată în 1967 sub titlul El libro de los seres imaginarios, Kier: Buenos Aires.

874 Potrivit lui Bioy Casares într-o discuţie cu Alastair Reid. Interviul autorului cu Reid, Edinburgh, 14 august 1997.

875 „Habla la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.

876 Ibid.

pe care i-l dăduse chiar el, faptul că femeia îl păstrase atâţia ani impresionându-l profund 877 . La rândul lui, Borges i-a arătat o fotografie de-a ei, pe care Elsa i-o dăduse cu 40 de ani în urmă, iar Doña Leonor i-a spus că Georgie o privea în fiecare seară înainte de a merge la culcare878.

Chiar şi aşa, Borges nu se putea hotărî. Fani, menajera, pretindea că a auzit-o pe Doña Leonor cum îi spunea lui Georgie într-o zi la prânz: „Cu cine vrei să te însori, cu Margarita Guerrero sau cu Elsa Astete?”879 Borges nu a răspuns. În ianuarie 1967, timp de câteva zile scriitorul s-a dat la fund – Esther Zemborain, care era nerăbdătoare să termine manuscrisul volumului Introducere în literatura nord-americană, pur şi simplu nu a putut da de Borges mai multe săptămâni la rând880. Până la urmă a ales-o pe văduva între două

vârste, dar trebuie să fi fost o decizie extrem de grea fiindcă, până în ianuarie 1967, după cum am văzut, Borges încheiase ciclul de povestiri în care vorbeşte despre lepădarea lui de conflictul dintre spadă şi pumnal şi, de-abia ce gustase din această libertate psihologică fără precedent, că se şi confrunta cu necesitatea practică

de a-şi găsi un tovarăş de viaţă. Elsa Astete a acceptat propunerea lui Borges şi amândoi au fost de acord să se căsătorească civil, dar, după

cum îşi va aminti Elsa, Doña Leonor a „încurajat” ideea unei cununii religioase 881 , căci absenţa unei ceremonii religioase ar fi fost echivalentă cu un scandal în cercurile sociale pe care le frecventa Leonor Acevedo. În consecinţă, s-a hotărât ca Georgie şi Elsa să aibă

877 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995.

878 „Habla de la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.

879 Vezi interviu cu Fani Uveda, Oggi, 26 octombrie 1987, reprodus în limba spaniolă în Siete Dias, 26 noiembrie 1987.

880 Interviu cu Esther Zemborain de Torres, Buenos Aires, 27 noiembrie 1995.

881 „Habla la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6 februarie 1983.

căsătoria civilă în august, iar cununia religioasă câteva săptămâni mai târziu.

Vestea logodnei a fost primită cu o anumită doză de scepticism de către prietenii lui Borges. Nimeni nu auzise vreodată de Elsa Astete fiindcă femeia nu făcea parte din lumea literară a oraşului Buenos Aires şi nici din cercul doamnelor din înalta societate în care se învârteau Borges şi mama lui. Când Georgie a invitat-o pe Elsa să ia prânzul, împreună cu mai multe prietene de-ale lui, acestea au ajuns la concluzia că aleasa lui Borges se îmbracă fără gust, este provincială şi destul de ştearsă; iar când Elsa a venit pentru prima oară acasă la familia Bioy, până şi servitoarea a râs pe ascuns când a văzut-o pe cea despre care toată lumea spunea că e logodnica lui Señor Borges882. Leonor Acevedo însă era încântată de Elsa, care se purta cu mult respect – mergând până la a-şi ceda locul viitoarei soacre lângă Georgie, pe sofa, după cum a remarcat cineva când se aflau în vizită la Susana Bombal883.

Impresia Maríei Kodama era că Borges nu era prea încântat de această logodnă. Într-o după-amiază, când tânăra s-a dus să ia ceaiul la apartamentul lui din Maipú, Borges purta un inel de logodnă, dar, în clipa în care Doña Leonor a ieşit din cameră, Borges a dispărut şi el şi, când s-a întors, María a observat că îşi scosese inelul. Cu alt prilej, Doña Leonor i-a spus despre apropiata căsătorie a fiului ei şi i-a sugerat Maríei să-l felicite. María s-a conformat în timp ce Borges o conducea jos cu liftul, dar a rămas surprinsă cât de jenat părea scriitorul când i-a pomenit de logodnă.

De fapt, Borges era disperat. După cum s-a şi exprimat într-un poem numit Labirintul (El laberinto), pe care l-a publicat în La Nación, 882 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 25 noiembrie 1995.