îşi dăduse seama că nu voia să-l sune ea acasă, de aceea evita să o facă pe cât era posibil.

Comportamentul Doñei Leonor, potrivit Estelei, „înlătura orice posibilitate” de a fi mai apropiată de Borges. I se părea absurd ca un bărbat de 45 de ani să dea socoteală mamei lui pentru orice mişcare pe care o făcea şi nu l-a scutit de umilinţa de a i-o spune de la obraz.

Borges însă insista că o iubeşte la nebunie şi că voia să-şi întemeieze o familie împreună cu ea. Îi spunea că, în zilele de după cearta lor, îi venise să se arunce de la balconul apartamentului unui prieten de-al lui, de la etajul cinci. Ştia că va orbi odată şi-odată, zicea el, dar asta nu conta atât timp cât ea era cu el: dragostea ei îi va aduce izbăvirea, scriitorul numind-o din nou Beatrice a lui Dante şi asigurând-o că

puteau fi foarte fericiţi împreună.

Estela era un spirit combativ, o aşa-zisă Femeie Nouă care nu era dispusă să suporte niciun afront de la o bătrână snoabă şi de la fiul ei timorat. Dar era impresionată de nevoia disperată de dragoste a lui Borges; simţea că bărbatul este foarte sincer însă era convinsă că, dacă ar fi acceptat să se mărite cu el imediat, fără niciun fel de condiţii, Borges şi-ar fi trăit clipa de fericire pentru ca, nu peste mult timp, să dea fuga la un telefon public ca să-i ceară voie mamei lui,

căci niciodată n-ar fi îndrăznit să o înfrunte pe Leonor Acevedo.

În timp ce Estela îl îndemna pe Borges să-şi impună voinţa în faţa mamei, soarta a făcut ca scriitorul să fie martorul unui alt atac împotriva a tot ce reprezenta Doña Leonor. După calculele Estelei, cearta ei cu Borges a avut loc cam la o săptămână după primul ceai luat împreună cu mama lui, pe 20 septembrie. Peste mai puţin de două săptămâni, criza politică ce plutea în aer de la sfârşitul războiului a izbucnit în Argentina. Pe 9 octombrie 1945, junta a părut că cedează presiunii privind întoarcerea la democraţie.

Vicepreşedintele, colonelul Perón, a fost arestat şi închis pe insula Martín García. Dar Perón era prea puternic ca să fie înlăturat atât de uşor de pe scena politică. Susţinătorii lui au început imediat să agite spiritele pentru eliberarea lui. Amanta lui, frumoasa actriţă Eva Duarte, o oratoare explozivă, i-a chemat pe descamisados, săracii „fără

cămaşă” pe ei ai marilor cartiere ale oraşului Buenos Aires, să se ridice şi să-şi elibereze conducătorul. Junta militară a cedat până la urmă, eliberându-l pe Perón după ce sindicatele au organizat o demonstraţie masivă în Buenos Aires, pe 17 octombrie. Perón apărea acum drept cel mai puternic om din Argentina şi, în urma alegerilor din februarie 1946, va câştiga detaşat preşedinţia.

Borges considera că toată tevatura asta cu întemniţarea şi eliberarea lui Perón nu era decât o mascaradă politică, un spectacol folosit ca pretext pentru ca Perón să pună mâna pe putere.

Evenimentele din 17 octombrie i-au confirmat temerea că mişcarea condusă de Perón va duce la o dictatură populistă prăsită de naţionalismul xenofob şi antisemit pe care îl denunţase încă de la sfârşitul anilor 1920. La finele lunii octombrie, Borges s-a dus la Montevideo pentru a susţine o conferinţă la universitate; în încheiere, cineva a citit Poemul presupunerilor pentru a se reaminti publicului poziţia asumată de scriitor în timpul loviturii militare din

1943.

După doi ani însă situaţia era departe de a se limpezi.

Opunându-i-se lui Perón, Borges ridica spada onoarei atât de dragă

mamei lui, susţinând valorile pentru care strămoşii lui luptaseră şi îşi dăduseră viaţa; era convins că apără civilizaţia împotriva barbarilor peronişti care, dacă erau lăsaţi în voia lor, mai mult ca sigur aveau să distrugă ţara. Această atitudine publică luată

împotriva lui Perón îl va dezorienta în privinţa loialităţii faţă de persoanele apropiate. Ura evidentă a Estelei Canto faţă de Doña Leonor îl speria pe Borges, scriitorul ştiind că o va pierde pe „noua Beatrice” dacă nu îşi sfida mama, dar, în contextul ascensiunii colonelului Perón, o astfel de revoltă emoţională putea fi asociată cu infamia şi trădarea. Borges era prins din nou în vechiul conflict dintre dorinţă şi loialitate, motiv pentru care, în toată perioada asumării şi consolidării puterii de către Juan Perón, va fi, după cum vom vedea, cuprins de un mare zbucium sufletesc care, deşi dureros, se va dovedi extrem de fertil din punct de vedere literar.

În primăvara aceea, probabil la începutul lunii noiembrie 1945, o întâmplare curioasă a readus în prim-plan problemele nerezolvate ale acestor îndrăgostiţi atât de dificili. Borges şi Estela şedeau într-o seară în Parque Lezama, când un poliţist le-a cerut buletinele.

Întrucât nici Borges, nici Estela nu aveau actele asupra lor, poliţistul i-a arestat pentru comportament indecent şi tulburare a liniştii în locuri publice. Era o acuzaţie absurdă, mai ales în ceea ce-l priveşte pe timidul Borges; cel mult, considera Estela, ar fi putut să-şi treacă

braţul pe după umerii ei în timp ce şedeau pe banca din parc. Dar au fost obligaţi să-l însoţească pe poliţist până la secţie, unde au aşteptat câteva ore ca să apară un ofiţer. Lui Borges i-a venit ideea să-l înmoaie pe poliţist spunându-i că şi pe el îl interesează criminologia, fiind redactorul unei serii de romane poliţiste pentru Emecé, o

editură bine-cunoscută. Impresionat, poliţistul le-a dat drumul, dar nu înainte de a-i avertiza: să se poarte frumos şi, când cei doi au protestat susţinând că purtarea lor fusese ireproşabilă, poliţistul le-a explicat că lucrurile erau destul de confuze, dată fiind situaţia politică de după puciul peronist din 17 octombrie.

Chiar dacă acesta a fost un incident banal, din punctul de vedere al Estelei a accentuat animozitatea care apăruse între cei doi după ce Doña Leonor pur şi simplu le interzisese să se întâlnească singuri în casa ei. În zilele de după arestare, Estela a observat că lui Borges îi era ruşine că fusese reţinut de poliţie până la ora trei dimineaţa şi supărat că nu-i putuse telefona mamei. Întregul episod, credea ea, i se părea înjositor – ca şi cum ar fi fost pedepsit pentru un lucru care nu se cuvenea. Estela bănuia că Georgie fusese muştruluit de mama lui care probabil că-i spusese că, dacă ar fi ieşit cu o doamnă

respectabilă, nu ar fi fost arestat, şi o deranja când se gândea că

scriitorul nu îndrăznise să-i ia apărarea în faţa Doñei Leonor.

După acest incident, serile lor împreună au devenit mai scurte: nu mai mergeau la cafenea după ce ieşeau de la cinema, nu mai făceau acele lungi plimbări nocturne care le plăceau atât de mult; acum luau subterráneo imediat ce ieşeau de la film, Borges o conducea până

la uşa apartamentului şi apoi se grăbea să prindă ultimul tren spre casă. Curând, Estela s-a săturat de această situaţie şi, la sfârşitul lunii noiembrie, s-a hotărât să petreacă lunile de vară în Uruguay.

După cum mărturiseşte chiar ea, Estela s-a întâlnit cu iubitul ei englez în Uruguay: „Am petrecut câteva dintre cele mai frumoase luni din toată viaţa mea în compania lui. Am uitat cu totul de Georgie faţă de care, într-un fel, nu m-am purtat deloc bine”670.

670 Vezi interviu cu Estela Canto în La Nación, 7 octombrie 1990.

Borges i-a scris cât a fost plecată, dar Estela nu-şi va aminti dacă s-a deranjat să-i răspundă. Avea prea multe pe cap, nu neapărat legate de spionul englez, pentru că se va despărţi şi de acesta: „Eram nestatornică. Într-o zi frumoasă a plecat şi nu l-am mai văzut… În momentul acela eram deja îndrăgostită de un alt bărbat, un partizan spaniol”671.

În vreme ce Estela se îndrăgostea de alţi bărbaţi în cele trei luni petrecute în Uruguay, Borges trecea printr-o profundă criză

emoţională. Dându-şi seama că este în pericol de a-şi pierde

„logodnica” din nou, s-a hotărât să-şi învingă cronica timiditate faţă

de femei. Un prieten i-a recomandat un psiholog, doctorul Miguel Kohan-Miller, pe care Borges a început să-l viziteze de două ori pe săptămână. Spre deosebire de zilele noastre, când psihoterapia este foarte populară printre argentinieni (există chiar şi un cartier în Buenos Aires numit „Freudsville”), psihanaliza era puţin cunoscută

sau practicată la vremea aceea. Kohan-Miller era psiholog judiciar, şi nu psihanalist; cunoştinţele lui despre teoria freudiană nu erau foarte avansate, prin urmare, Borges nu a fost supus unei psihanalize în sensul clasic al cuvântului 672 . Şedinţele lui cu Kohan-Miller par să se fi desfăşurat mai mult la întâmplare: uneori terapeutul cânta la pian, iar conversaţia se îndrepta spre literatură –

doctorul era un mare admirator al operei lui Borges şi chiar va primi un exemplar cu autograf din Ficciones, care va deveni unul dintre lucrurile lui cele mai de preţ.

Natura analizei poate fi reconstituită din informaţiile oferite de Estela Canto în memoriile ei şi dintr-un interviu dat de doctorul 671 Ibid.

672 Interviu cu doctor Germán García, preşedintele Asociaţiei Psihanalitice din Argentina, Buenos Aires, 24 septembrie 1994

Kohan-Miller la bătrâneţe: şedinţele se axau pe discutarea suferinţei lui Borges, cu referire în primul rând la relaţiile cu tatăl lui 673.

Kohan-Miller considera că Borges a fost un om care suferea de mai multe inhibiţii, printre care cea creată de faptul că se bâlbâia şi de teama de a vorbi în public. Doctorul credea că dificultăţile de ordin personal cu care se confrunta Borges îşi aveau rădăcina într-un sentiment acut de vinovăţie, dar era convins că aceste inhibiţii puteau fi învinse în contextul unei relaţii bazate pe grijă şi încredere cu o femeie, mai ales prin căsătorie.

Aceste şedinţe cu Kohan-Miller l-au încurajat pe Borges să-şi pună în aplicare intenţia de a se căsători cu Estela, dar, judecând după scrisorile pe care i le-a trimis acesteia, era asaltat de incertitudini. O vizita pe mama Estelei aproape în fiecare zi, încercând să afle când se va întoarce fiica ei din lunga vacanţă de vară petrecută în Uruguay. Într-una din scrisorile din această

perioadă Borges nu-şi putea ascunde neliniştea: îi mulţumea Estelei pentru scrisorile ei, pe care le găsea impresionante, şi îşi reitera dorinţa de a fi cu ea, de a o simţi alături şi, înainte de a încheia, o întreba scurt – când se întoarce?