încununeze acest efort cu un exemplu de scriere extatică spre care năzuise mereu, dar pe care nu fusese niciodată în stare să o realizeze.
Îşi propunea să facă acest lucru prin inventarea unui punct magic –
un „Aleph” – care să ofere personajului „Borges” o viziune atotcuprinzătoare a universului. Marea dificultate consta în 667 Pentru o descriere mai detaliată a contextului autobiografic al povestirii Aleph vezi Capitolul 7, Capitolul 9 şi Capitolul 13.
încercarea de a descrie o experienţă mistică necunoscută fiindcă
niciodată nu avusese parte de premisa esenţială – dragostea unei femei.
Şi totuşi, spre sfârşitul anului 1944, îl găsim pe Borges destul de optimist în privinţa scrisului. În răspunsurile la un chestionar ce urma să apară într-o nouă revistă literară numită Latitud, scriitorul spunea că intenţionează ca în viitorul apropiat să lucreze la câteva povestiri metafizice şi fantastice, ca şi la o proză poliţistă în colaborare cu Bioy Casares668. Pe termen lung, Borges îşi propunea să scrie o nuvelă sau un roman scurt intitulat Congresul, care să
împace „obiceiurile lui Whitman cu cele ale lui Kafka”. „Cea mai mare ambiţie literară” era însă, pentru el, „scrierea unei cărţi, a unui capitol, a unei pagini, a unui paragraf care să conţină totul pentru toţi… care să mă scape de toate aversiunile, preferinţele şi obiceiurile mele.” Această operă transcendentală trebuia să fie şi „insondabilă, şi eternă”: trebuia „să păstreze (pentru mine, ca şi pentru toţi ceilalţi) un unghi al umbrei aflat mereu în schimbare, să corespundă într-un fel sau altul trecutului şi chiar viitorului tainic, să nu poată fi epuizată prin analiză şi să fie trandafirul fără scop, trandafirul atemporal, platonic”.
Vedem în viziunea mistică a Alephului că Borges îşi propunea într-un fel să anticipeze prin punctul culminant al noii lui povestiri scrierea pasională, transcendentală, „trandafirul atemporal”, de care se entuziasma în chestionarul revistei Latitud. Şi acum, că se 668 „De la alta ambición en el arte. Contesta Jorge Luis Borges”, Latitud 1, februarie 1945. Retipărit în Textos recobrados, 1931–1955, pp. 352–354 (p. 353). Dat fiind că
acest chestionar a fost publicat în februarie 1945, Borges trebuie să fi răspuns la întrebări în decembrie 1944 sau la începutul lui ianuarie 1945, când era deja îndrăgostit de Estela Canto.
îndrăgostise de Estela Canto, voia ca tânăra să-i înflăcăreze imaginaţia pentru a putea exprima în cuvinte acea experienţă a extazului. Estela îşi va aminti cum, într-o noapte, lângă Plaza Constitución, Borges a anunţat-o că scrie o povestire despre „un loc ce conţine toate celelalte locuri din lume” şi că ar vrea ca ea să-l ajute să enumere toate locurile pe care voia să le numească. Estela a refuzat să colaboreze cu el, bănuind că aceasta era doar o stratagemă
prin care Borges încerca să cucerească „poetesele în devenire”. În cursul următoarelor două luni însă, Borges îşi va repeta invitaţia de câteva ori. S-ar putea ca scriitorul să fi simţit nevoia de a fi aproape de femeia pe care o iubea, ca să facă viziunea Alephului cât mai convingătoare.
La două săptămâni după ce începuseră să iasă împreună, Estela a plecat din Buenos Aires fără să-l anunţe pe Borges, deşi practic se întâlnea cu el în fiecare seară. Pe 18 decembrie, Borges i-a trimis acasă o scrisoare, în care se întreba unde este, neştiind dacă mai era în Buenos Aires sau dacă plecase în Uruguay. Dispariţia Estelei îl făcea să se îndoiască de sentimentele ei, cu toate că, în ceea ce-l priveşte, mărturisea că niciodată nu se simţise mai apropiat de ea; se gândea la ea mereu, dar întotdeauna şi-o imagina că stă cu spatele la el sau în profil. Şi adăuga într-un post-scriptum că luase un bilet de loterie pentru amândoi, un mod ciudat, sublinia el, de a spori incertitudinea.
De fapt, Estela plecase în Uruguay pentru o vreme, foarte probabil ca să stea cu iubitul ei englez şi, cu toate că Borges pare să
nu fi ştiut de existenţa rivalului, nesiguranţa provocată de plecarea ei îi va afecta capacitatea de a termina Aleph. Într-o scrisoare trimisă
în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945, spune că înaintează cu povestirea despre locul care include toate celelalte locuri, dar repetă
că ajutorul ei, cu anumite detalii, i-ar fi de mare folos, dat fiind că
finalul pare a se subdiviza la infinit, ca şi parcursul broaştei din paradoxul lui Zenon. Îi simte lipsa teribil şi nu poate înţelege ce se întâmplă cu oraşul Buenos Aires fiindcă îi aduce mereu aminte de ea
– Corrientes, Lavalle, San Telmo, intrarea în subterráneo, toate aceste locuri îi vorbesc cu fervoare despre Estela.
După întoarcerea Estelei la Buenos Aires, cei doi au continuat să
se vadă dar, nu peste multă vreme, a fost rândul lui Borges să plece într-o vacanţă de vară – fusese invitat de verişoara lui, Esther Haedo, şi de soţul ei, Enrique Amorim, să petreacă aproape toată luna februarie la vila lor de lângă Salto, în Uruguay. A luat Aleph cu el, dar, pe toată durata şederii la familia Amorim, a continuat să aibă
aceleaşi dificultăţi în a găsi finalul potrivit pentru povestire. Într-o carte poştală îi spunea Estelei (în engleză) că îi e dor de ea şi îi mulţumea pentru bucuria pe care i-o făcuse scrisoarea ei. Spera să
termine prima versiune a povestirii pe care voia să i-o dedice, cea despre locul care cuprinde toate celelalte locuri din lume. Şi totuşi, nu reuşea să închege o versiune care să-l mulţumească; Estela îi lipsea atât de mult! I-a scris din nou cu puţin înainte de a reveni la Buenos Aires, spunând cât de copleşit era de amintirea zâmbetului ei, de inflexiunea vocii ei când îi rostea numele, „Georgie”, a ceasului său aşezat pe poşeta ei, a degetelor ei care rupeau o foaie de hârtie. Era nespus de fericit că în numai o săptămână (poate şi mai puţin) se vor vedea din nou, dar gândul că trebuia să aştepte atât de mult i se părea de nesuportat.
Într-adevăr, Borges de-abia aştepta să fie alături de Estela. Trei zile mai târziu, într-o miercuri, pe 4 martie, i-a mai trimis o scrisoare, mărturisindu-se cuprins de un sentiment de nevrednicie – se simţea nevrednic de serile şi dimineţile petrecute împreună, nevrednic de locurile atât de frumoase pe care le văzuse, iar cauza acestui sentiment erau îndoielile chinuitoare privind atitudinea Estelei faţă
de el. Zilele îi erau pline de frământări şi de incertitudini fiindcă nu mai primise nicio veste de la ea. Nu înţelegea motivele tăcerii ei şi tot ce îi cerea era un semn că el încă mai există pentru ea. Deşi avea să
sosească vineri în Buenos Aires, se folosea de acest prilej ca să-i mai spună o dată că o iubeşte şi o asigura că puteau fi foarte fericiţi împreună.
De îndată ce s-a întors în Buenos Aires, Borges i-a scris Estelei – în engleză – se pare doar ca să-i spună cât de bucuros era că o va revedea. Chiar se scuza pentru excesul de sentimentalism din epistola lui şi că scria aidoma unui autor prost de poeme în proză, după propria expresie. Îi mai spunea şi că în momentul în care ea îi va citi scrisoarea, el va fi terminat povestirea pe care i-o promisese, prima dintr-o serie mai lungă.
Acum că o putea vedea din nou pe Estela, Borges a devenit şi mai agitat – îi telefona în fiecare dimineaţă şi îi trimitea bileţele şi cărţi poştale în care îi amintea, inutil, că aveau întâlnire seara. Estela era uimită de aceste efuziuni care pot fi explicate prin nevoia lui Borges de a ajunge într-o stare de frenezie erotică pentru a exprima în scris viziunea mistică în Aleph. Apoi, într-una din zile, a apărut la apartamentul ei cu un pachet care, spunea el, conţinea un obiect ce reprezenta toate obiectele din lume. Borges îl numea „Aleph”, un cuvânt care pentru Estela nu însemna nimic, cu atât mai puţin când în pachet a găsit un caleidoscop. El însă era fericit ca un copil şi şi-a justificat interesul faţă de jucărie printr-o stranie explicaţie mistică –
era un obiect magic, care putea fi una dintre manifestările lui Dumnezeu. Cea mai probabilă explicaţie a ciudatei stări de exaltare a lui Borges este că, după mai multe încercări, ajunsese la viziunea Aleph pe care şi-o dorise şi era extrem de bucuros că Estela îl inspirase să compună cea mai încântătoare scriere de până atunci.
Borges a continuat să se exprime într-un limbaj personal pe care
numai el îl putea descifra – îi repeta Estelei că el este Dante, iar ea este Beatrice şi că ea îl putea elibera din infern, chiar dacă ea nu ştia natura acelui infern. Aleph, îi spunea Borges Estelei, va constitui începutul unei lungi serii de povestiri, eseuri şi poeme, toate dedicate ei.
Într-o seară din martie 1945, Borges a invitat-o pe Estela să
meargă să viziteze staţiunea Adrogué. Au luat cina la hotel Las Delicias, unde familia Borges îşi petrecuse vacanţele de vară după
întoarcerea din Europa. Estela credea că Borges alesese Adrogué fiindcă era un loc „terifiant” pentru el, „sacru”. Hotel Las Delicias cunoscuse cu siguranţă vremuri mai bune:
Trecerea timpului era evidentă: romburile albastre şi roşii din ferestre fuseseră
parţial înlocuite cu geamuri obişnuite; ferigile şi palmierii în ghiveci nu mai erau acolo. Sufrageria, mare şi prost luminată, era aproape pustie. Mâncarea din meniul fix era le fel de proastă ca într-o pensiune. Dar asta nu mai conta pentru el în seara aceea. Şeful de sală şi doi sau trei chelneri au venit ca să-l salute. Se vedea că este fericit şi emoţionat în această sufragerie veche, din a cărei splendoare nu mai rămăsese nimic669.
După aceea s-au plimbat prin împrejurimi, care erau la fel de părăginite ca şi clădirea. Borges a propus ca de acolo să meargă în oraşul Mármol, care se afla doar la o staţie de cale ferată, şi apoi să
revină pe jos la Adrogué, o distanţă de vreo 20 de cvartale. În timp ce se întorceau la Adrogué, era clar că Borges voia să-i spună ceva Estelei fiindcă din când în când o lua de braţ şi o împingea uşor de parcă ar fi vrut să o ducă într-un loc anume. Uneori se oprea din drum şi nu mai contenea să recite versuri din Divina Comedie: La un moment dat Estela şi-a dus aminte de un pasaj în care Beatrice îl 669 Canto, p. 96
roagă pe Virgiliu să-l însoţească pe Dante în călătoria lui prin Infern, dar Borges a luat-o în râs pe Beatrice, nevoită să-l linguşească pe Virgiliu ca să-şi atingă scopul.
Din descrierea pe care Estela o face acelei nopţi, se pare că Borges îşi imagina povestea vieţii din perspectiva Divinei Comedii, jucându-se cu ideea că Beatrice l-a rugat pe Virgiliu să-l conducă pe Dante prin Infern şi Purgatoriu, spre Paradis, unde urma să aibă
viziunea Trandafirului mistic. Şi probabil că o adusese pe Estela la hotel Las Delicias fiindcă acolo trecuse prin chinurile iadului de mai multe ori – de fapt, asocia în mintea lui hotelul cu insomnia, cu coşmarul şi chiar cu sinuciderea, la care se gândise în cel puţin două
