Două scrisori au rămas în urma acestei ciudate întâlniri cu Elsa la începutul anului 1944660. Una este datată „vineri 31”, care înseamnă
probabil sfârşitul lunii ianuarie 1944, şi arată că Borges petrecuse dimineaţa şi după-amiaza precedentă în compania Elsei.
Borges considera întâlnirea lor ca fiind un miracol: femeia i-a devenit indispensabilă şi o imploră să nu dispară din viaţa lui fiindcă trebuie să-l scoată din această existenţă searbădă, din singurătate. Totul în afară de Elsa pare ireal; ar vrea să o copleşească
oferindu-i o descriere minuţioasă a dormitorului său pentru ca tot ce îl înconjoară să piardă puţin din impresia de fantasmă. Nu mai poate de bucurie la gândul că s-ar putea să o revadă peste câteva zile, dar cât de greu îi vine când ştie că, pentru a o vedea, va trebui să aştepte toate acele zile.
În cealaltă scrisoare, datată 4 februarie 1944, Borges îi spune Elsei că se gândeşte la ea cu aceeaşi intensitate: zilele şi nopţile de singurătate pe care trebuie să le îndure nu numai că l-au făcut extrem de nefericit, dar nici nu au existat fiindcă nu a putut să le petreacă alături de ea. Tocmai corectase şpalturile la povestirea Tema trădătorului şi a eroului şi voia să i-o dedice ei. Într-un post-scriptum 660 Am consultat copii dactilografiate după aceste două scrisori adresate Elsei Astete Millán prin bunăvoinţa Colección Jorge Luis Borges, Fundación San Telmo, Buenos Aires.
menţionează că, în primele ore ale dimineţii, simţea o dorinţă
infinită, dar şi inutilă, adăugând că încerca să nu se mai gândească la necazuri afundându-se în muncă.
Cum se pot interpreta această întâlnire şi înflăcăratele misive scrise de Borges? Presupun că, după căsătoria lui Norah Lange şi tragica pierdere suferită de sora ei, Haydée, Borges încerca să-şi relanseze planul dantesc de mântuire, într-o perioadă în care era supus unui stres emoţional extrem de intens. Şi, disperat, a găsit-o pe Elsa Astete ca pe o posibilă candidată la rolul „noii Beatrice”, capabilă să-l vindece miraculos de sentimentele contradictorii care îl chinuiau de atâta vreme. Dar Borges pierduse contactul cu realitatea
– Elsa îl respinsese o dată şi, fiindcă se căsătorise cu un alt bărbat cu şase ani înainte, avea şi mai puţine motive ca să dea curs rugăminţilor lui disperate.
Planul dantesc nu putea fi reînnoit: nu mai exista nicio speranţă
de a se mântui şi, prin urmare, nicio speranţă pentru tatăl său.
Perversa treime a tatălui, fiului şi strămoşului duh părea să fie condiţia inevitabilă a existenţei lui. Într-o nouă povestire intitulată
Trei versiuni ale lui Iuda (Tres versiones de Judas), Borges a reformulat paradoxul trădătorului şi al eroului, exprimându-l în termenii dramei creştine a pierzaniei şi a mântuirii, forţându-l până la a concepe blasfemia unui „trădător-mântuitor”661. Un teolog gnostic pe nume Nils Runeberg crede că Iuda a fost adevăratul mântuitor fiindcă Iisus nu ar fi putut muri pe cruce dacă nu ar fi fost trădat de Iuda. Acesta este „teribilul secret” al lui Dumnezeu: şi-a trimis fiul, pe Iuda, în Iad ca să mântuiască omenirea. Mai departe, Runeberg crede că el însuşi a fost pedepsit prin faptul că a descoperit secretul 661 „Tres versiones de Judas” a apărut prima dată în Sur 118, august 1944, ulterior fiind inclusă în Ficciones, 1944.
lui Dumnezeu, pedeapsa lui semănând în mod straniu cu nenorocirile care s-au abătut asupra tatălui lui Borges – orbirea şi anevrismul. Într-adevăr, subtextul povestirii poate fi înţeles cel mai bine din perspectiva imaginată a tatălui lui Borges, căci doctorul Borges îşi dorise ca Georgie să „trădeze” spada strămoşească a onoarei ca să-i salveze pe amândoi cu condeiul lui, dar revolta lui Georgie nu se soldase cu nimic, fiind şi el trimis în Iad de spiritul patriarhal şi neîndurător al strămoşilor. Povestirea se sfârşeşte în timp ce Runeberg colindă străzile din Malmö, „frânt de nesomn şi de ameţitoare dialectică” lxxii , strigând să-i fie hărăzită graţia de a împărtăşi Iadul cu Iuda mântuitorul.
Borges ajunsese într-o fundătură şi tentaţia de a se sinucide trebuie să fi fost la fel de mare ca în alte situaţii asemănătoare din trecut. A rezistat, fără îndoială, abandonându-se scrisului şi redirecţionându-şi tendinţele sinucigaşe spre politică. La data publicării povestirii Trei versiuni ale lui Iuda în revista Sur, august 1944, junta militară părea să pregătească înfiinţarea unui stat fascist în Argentina. Partidele politice activau în clandestinitate; liderii muncitorilor fuseseră îndepărtaţi din sindicate; proprietăţile şi organizaţiile evreieşti erau supuse unui atac continuu. Numirea lui Gustavo Martínez Zuviría în funcţia de ministru al justiţiei şi educaţiei era de rău augur pentru libertatea intelectuală. Autor al unor romane foarte populare, pe care le semna cu pseudonimul
„Hugo Wast”, Zuviría era un vajnic naţionalist şi un notoriu antisemit, al cărui scop declarat era „transformarea Argentinei într-o ţară cu adevărat creştină” şi „stârpirea doctrinelor bazate pe ura de clasă şi ateism”662. Zuviría a impus educaţia religioasă în şcolile de stat şi înlăturarea comuniştilor din universităţi. Între timp, cenzura 662 David Rock, Authoritarian Argentina, p. 137
se insinua în presă, iar publicaţiile naţionaliste de dreapta denunţau
„liberalismul”, „imperialismul” şi „cosmopolitismul”. Dar, şi mai rău, din grupul de tineri ofiţeri care puseseră la cale lovitura de stat din 1943 apăruse un lider charismatic – colonelul Juan Domingo Perón care, ca ministrul al muncii, îşi asigura sprijinul masiv al cetăţenilor printr-o serie de măsuri populiste care îi îndepărtau pe muncitori de sindicatele tradiţionale. Perón avea toate atributele unui Mussolini şi nu avea să mai dureze mult până să orchestreze un puci care să-i dea puterea să transforme Argentina într-o dictatură
fascistă. De aici şi până la preluarea ţării de către nazişti nu mai era decât un pas.
Fără doar şi poate, acestea erau vremuri tulburi pentru Argentina şi Borges va fi la înălţimea aşteptărilor sfidând totalitarismul din ce în ce mai evident în apărarea cauzei libertăţii culturale. În a doua parte a anului 1944, s-a hotărât să publice o culegere de şase povestiri noi pe care le scrisese după Grădina potecilor ce se bifurcă.
Titlul ales pentru noua carte era Artificii (Artificios), în ton cu convingerea lui că ficţiunea constituie un orbe autónomo artificial, dar care afirma şi dreptul lui de a nu se angaja politic şi de a fi cât dorea el de „cosmopolit”. Scandalul iscat cu doi ani înainte de necâştigarea Premiului Naţional pentru Literatură făcuse din Borges unul dintre cei mai proemineţi opozanţi intelectuali ai regimului, iar prietenii lui din grupul Sur şi din SADE de abia aşteptau să folosească Artificios în scopuri politice. Scriitorul comunist Enrique Amorim a fost cel care a venit cu o idee ce va stoarce un maximum de capital politic din publicare povestirilor lui Borges propunând ca SADE să
înfiinţeze un premiu şi să i-l dea lui Borges. Stratagema trebuie să-i fi surâs lui Borges, care s-a hotărât să scoată Grădina potecilor ce se bifurcă, subiectul unei vechi controverse, sub aceeaşi copertă cu Artificios ca să pună gaz peste foc, cum s-ar spune. Această colecţie
dublă a fost intitulată Ficţiuni (Ficciones), un titlu la fel de nepolitic ca şi Artificios, dar care avea să-i facă pe cei de teapa lui „Hugo Wast”
să vadă roşu în faţa ochilor. Volumul a apărut pe 4 decembrie 1944 şi câteva luni mai târziu a primit pe drept „Gran Premio de Honor”, special creat pentru el de SADE663.
Decernarea acestui „Mare Premiu” a avut loc în cadrul unui dineu în iulie 1945 care, mai mult chiar decât dineul dat în cinstea lui Borges după ce acesta nu reuşise să primească Premiul Naţional pentru Grădina potecilor ce se bifurcă, a devenit un eveniment politic, o adunare a scriitorilor care sprijineau Unión Democrática. În discursul de mulţumire, Borges a dezvăluit o parte din suferinţa insuportabilă din care se decantaseră aceste ficciones 664. Cum fusese criticat pentru opera lui „dezumanizată” atunci când i se refuzase Premiul Naţional în 1941, Borges a vorbit despre cei 20 de ani de
„obscuritate” care precedaseră acordarea premiului SADE.
„Rezistase cu otrăvuri periculoase”: se hrănise cu „întuneric, amărăciune, frustrare, seri inutile interminabile şi indiferenţă din partea celorlalţi”. Se bucura că premiul era acordat unei opere fantastice, fiindcă literatura fantastică, departe de a fi un „gen marginal”, era de fapt cea mai veche dintre toate: „vise, simboluri şi imagini ne traversează mereu viaţa; o învălmăşeală de lumi imaginare curge neîncetat prin lumea noastră”. Dar încheia pe o 663 Volumul Ficciones a fost publicat de Editorial Sur, Buenos Aires. Această primă
ediţie a cuprins opt povestiri apărute iniţial în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi alte şase povestiri ce făceau parte din Ar tificios; Ficciones păstra şi prologurile la cele două culegeri. Alte trei povestiri, care acum sunt incluse în volumul canonic Ficciones, vor fi adăugate în a doua ediţie publicată de Emecé în 1956.
664 „Agradecimiento a la demonstración ofrecida por la Sociedad Argentina de Escritores”, Sur 129, iulie 1945. Retipărit în Borges en Sur, pp. 300–302.
notă politică, criticându-i pe naţionalişti şi denunţând ideologia nazistă pe care aceştia o admirau atât de mult. Nazismul, a spus el, punea scriitorului următoarea problemă: ridica în slăvi superioritatea patriei, a limbii, a religiei şi a rasei individului, această
convingere constituind una dintre temele tradiţionale ale literaturii, numai că „o sectă perversă” „contaminase atât de mult aceste înclinaţii vechi şi inocente”, încât a le da curs astăzi era o formă de
„complicitate”. De aceea din 1939 nu mai scrisese niciun rând care să
conducă la confuzie în această chestiune. Deşi nu era „făcut pentru acte de eroism”, iar existenţa lui fusese „o suită impardonabilă de experienţe nefericite” (mezquindades), spera la o mai mare demnitate în viaţă ca scriitor.
Şi totuşi, în pofida acestei aluzii criptice la viaţa lui nefericită, întreaga viziune a lui Borges se schimbase de la publicarea volumului Ficciones în decembrie 1944. Înainte de a-şi prezenta discursul de mulţumire la dineul oferit de SADE în iulie 1945, se îndrăgostise de o femeie tânără şi avea motive să creadă că aceasta ar putea fi „noua Beatrice” care să-l scape de infernul descris în ficţiunile lui şi să-l conducă spre un paradis pe care numai dragostea îl putea desfereca.
Partea a IV-a
Despre Infern şi Paradis
(1944–1969)
CAPITOLUL 19
„Noua Beatrice”
