glacială dintr-o nişă întunecată corespundea, într-o altă nişă, cu o altă Diană; un balcon cu un altul; scări duble se deschideau în balustrade duble.
Aşteptându-se să-l ia prin surprindere pe ucigaş, Lönnrot se 647 „La muerte y la brújula” a apărut prima dată în Sur 92, mai 1942, şi a fost inclusă în Ficciones, 1944.
trezeşte brusc faţă în faţă cu Scharlach şi îşi dă seama că el este cel care va fi cea de-a patra victimă.
Dualităţile vilei Triste-le-Roy ating apogeul în această confruntare între duşmani, dar, chiar în punctul culminant al povestirii, pe cei doi îi încearcă o tristeţe identică: detectivul şi criminalul par să fie mai curând aceeaşi imagine în oglindă decât două extreme.
Dualităţile exasperante ale vilei se dizolvă astfel într-o unitate, dar aceasta nu este unitatea mistică a sinelui împlinit cu cosmosul; este unitatea vidă a solipsismului, unde totul nu este decât o altă
versiune a aceluiaşi lucru. Triste-le-Roy – le roi triste – reprezintă
sălaşul acelui rege trist, subiectul solipsist, care chiar dacă îşi este suveran nu poate relaţiona decât cu sine însuşi. Lönnrot şi Scharlach, prin urmare, sunt două ipostaze ale aceleiaşi persoane, astfel încât Moartea şi busola, după cum va sublinia chiar Borges, este „într-un mod simbolic” o poveste despre „un om care se sinucide”648.
Există însă în această povestire amintirea unor vremuri mai fericite. Toate ferestrele pe care le deschide Lönnrot la Triste-le-Roy dau spre „aceeaşi tristă grădină, de la diferite înălţimi şi din diferite unghiuri”. Dragostea s-a ofilit şi a murit în Triste-le-Roy – Lönnrot dă peste „o singură floare într-o cupă de porţelan” într-unul din dormitoare; la prima atingere, „petalele vechi s-au desprins” lxv .
Putem desluşi aici o aluzie la mitul dantesc al lui Borges, o aluzie care este codată şi în titlu, căci Moartea şi busola arată că intelectul de unul singur duce la moarte, în vreme ce dragostea oferă o busolă
(cunoscută marinarilor drept „roza vânturilor”) care ne izbăveşte scoţându-ne din noi înşine şi legându-ne de alţii.
Moartea şi busola a fost publicată în mai 1942, un an care, cum va afirma revista Leoplan, nu a fost „foarte propice” pentru Borges din 648 „Commentaries”, în The Aleph and Other Stories, p. 269
punct de vedere al sănătăţii649. E foarte posibil ca problemele lui să fi fost cauzate de o deteriorare serioasă a vederii. Suferise o operaţie de cataractă în 1941 şi poate încă una în anul următor – există o referire la orbire, „văzutul întuneric al lui Milton”lxvi – într-un poem scris în această perioadă, care ar putea exprima teama pierderii totale a vederii650.
Aceste frecvente accese de boală îl apropiaseră şi mai mult de mama lui, Leonor Acevedo – ea îl îngrijise după accidentul aproape fatal de la sfârşitul anului 1938, iar el se bazase pe ajutorul ei săptămâni la rând după multiplele lui operaţii la ochi. Boala şi moartea tatălui său au jucat şi ele un rol important în apropierea dintre ei: Borges apreciase mult devotamentul pe care mama lui îl arătase soţului ei bolnav şi îi admira curajul cu care făcea faţă
văduviei. În plus, acum mama şi fiul locuiau singuri sub acelaşi acoperiş, situaţie ce va rămâne neschimbată până la moartea lui Leonor Acevedo. În 1941, Borges şi mama lui se mutaseră deja din casa familiei, de pe calle Anchorema nr. 1672, unde locuiseră
împreună cu Norah Borges şi soţul ei, de la revenirea acestuia din Spania în timpul Războiului Civil, într-un apartament de pe avenida Quintana nr. 263, pentru ca de aici să se mute în 1947 într-un mic apartament de la etajul şase pe calle Maipú nr. 994.
Pe măsură ce se simţea din ce în ce mai îndatorat faţă de mama lui, Borges devenea tot mai conştient de legăturile emoţionale dintre 649 Titlul din numărul din decembrie 1942 al publicaţiei Leoplan suna astfel: „Para este escritor el año 1942 no ha sido muy propicio en cuanto a salud se refiere”
(„Pentru acest scriitor, anul 1942 nu a fost foarte favorabil în ceea ce priveşte sănătatea”).
650 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 15 septembrie 1994. Citatul este din
„Del infierno y del cielo”, publicat prima dată în Poemas (1922– 1943), Losada: Buenos Aires, 1943, şi ulterior în El otro, el mismo, 1964. Vezi OC II, pp. 243–244.
ei, fapt ce îi provoca anumite nelinişti. Acestea sunt evidente în Moartea şi busola, unde însuşi numele criminalului evreu, Redlxvii Scharlach, îl asociază pe acesta cu acea culoare interzisă a tiranului Rosas, duşmanul notoriu al familiei mamei lui. Scharlach este motivat de dorinţa de a se răzbuna pe Christian Lönnrot pentru că
acesta încercase să-l convertească la catolicism. Chiar şi aşa, ucigaşul evreu rămâne bântuit de teama că „toate drumurile duc la Roma”lxviii, că ar putea fi înghiţit de un ordin religios atotcuprinzător care să-i distrugă identitatea. Faptul că, în cele din urmă, Red Scharlach îşi dă seama că este doar imaginea în oglindă a lui Lönnrot îl umple de mâhnire, sugerând că revolta lui împotriva „Romei”, eforturile lui de a fi unic şi liber, ca şi cele ale pretinsului gaucho Otálora din Mortul, ar putea fi doar nişte simple amăgiri. Temerile lui Scharlach erau, de fapt, temerile lui Borges, căci exista pericolul ca ataşamentul din ce în ce mai mare faţă de „Mamă” – Madre, cum îi spunea el – să-i compromită independenţa şi aşa fragilă.
Şi totuşi, această apropiere redescoperită dintre mamă şi fiu îl ajuta pe Borges să vadă mai clar natura inhibiţiei misterioase, kafkiene, care, iar şi iar, îi anihilase eforturile de a se răzvrăti împotriva mamei. Pe 26 iulie 1942, la doar două luni de la apariţia nuvelei Moartea şi busola, Borges a publicat Forma spadei (La forma de la espada) în La Nación 651 . Naratorul este un fermier irlandez din Argentina a cărui faţă era străbătută de o cicatrice înspăimântătoare, în formă de semilună. Irlandezul îi spune lui Borges că a luptat pentru independenţa Irlandei şi că a fost dat pe mâna britanicilor de un tovarăş de-al lui pe nume John Vincent Moon. Până la urmă
Borges află că naratorul este chiar Moon, trădătorul, care a vrut să
651 „La forma de la espada” a apărut prima dată pe 26 iulie 1942 în La Nación, ulterior fiind inclusă în Ficciones, 1944.
scape de povara vinei spunându-i lui Borges povestea propriei trădări şi dându-se drept victima. Cicatricea de pe faţa lui a fost făcută de spada celui pe care îl trădase şi rămâne acolo, „semnul infamiei”lxix, de neşters.
Povestirea este potenţată de propriile sentimente de vinovăţie ale lui Borges şi anumite detalii trimit la ceea ce ar fi putut cauza această
vinovăţie. Ferma trădătorului se numeşte La Colorada, care înseamnă „Roşia”. Roşul era culoarea interzisă a lui Rosas, dar expresia la colorada este folosită în Argentina şi cu referire la o femeie cu părul roşu. În aceste analogii se poate desluşi un conflict ce se ducea în mintea lui Borges, punând semnul egal între libertatea asociată cu o roşcată (o colorada precum Norah Lange) şi trădarea unui erou (unul precum, mutatis mutandis, colonelul Suárez, strămoşul lui din partea mamei, care a luptat în războaiele de independenţă ale Americii de Sud împotriva spaniolilor). Iar preţul plătit pentru o astfel de trădare a unui erou este să ţi se cresteze faţa cu spada onoarei.
Borges încerca să găsească motivele misterioasei inhibiţii care îl împiedicase să-şi împlinească pasiunea pentru o femeie. În Mortul, îşi exprimase dorinţa de a se revolta împotriva autorităţii strămoşilor lui şi pusese eşecul acestei revolte pe seama unei stratageme care îi sleise „dorinţa de putere”. „Forma spadei” însă dezvăluie cealaltă
faţă a monedei – teama lui foarte acută de a-şi trăda strămoşii şi de a fi pedepsit fiindcă a atras asupra familiei „semnul infamiei”.
Împreună, cele două povestiri ilustrează dilema care paralizase imaginaţia creativă a lui Borges – pe de o parte scriitorul tânjea după
libertatea de a-şi afirma voinţa şi pe de altă parte dorea să nu păteze numele familiei. Şi într-o situaţie, şi-n alta, risca să trădeze – dacă
opta pentru libertate, risca „semnul infamiei”, iar dacă se supunea spadei onoarei, îşi trăda dorinţele adevărate, ceea ce însemna
moartea lui ca scriitor.
În a doua jumătate a anului 1942, părea imposibil ca Borges să
rezolve dilema şi să-şi învingă inhibiţia, iar acest lucru însemna că
trebuia să renunţe la speranţa de a se mântui prin scris, fapt ce depindea atât de mult de dragostea unei femei. Disperarea pe care o simţea la gândul că trebuia să renunţe la mitul dantesc al mântuirii a dus la o nouă povestire, Miracolul secret (El milagro secreto) 652 .
Personajul central este un scriitor evreu pe nume Jaromir Hladík, arestat de nazişti şi condamnat la moarte prin împuşcare, la scurt timp după invadarea Cehoslovaciei de către germani, în martie 1939.
Pe măsură ce se apropie ziua execuţiei, Hladík simte că nu poate muri fără să-şi justifice existenţa. Îşi trece în revistă cariera literară
(care nu este foarte diferită de cea a lui Borges la vremea aceea) şi îşi doreşte să „se mântuiască de tot acest trecut echivoc şi lânced”
terminând tragedia lui, Duşmanii. Ca şi Oglinda secretă a lui Herbert Quain, piesa lui Hladík reflectă relaţia lui Borges cu Norah Lange şi Oliverio Girondo. Duşmanii se concentrează pe rivalitatea tacită
