acesta era un fel de bilet de sinucigaş. Poemul era una dintre primele variante ale unei scrieri care a supravieţuit într-un caiet ce conţine câteva texte publicate de Borges în 1940. Din pasajele din acest poem neterminat, care au fost traduse în engleză şi publicate de Donald Yates, deducem că la baza dorinţei lui de a se sinucide era eşecul în plan literar, datorat în ultimă instanţă, îndoielilor privind potenţa lui sexuală631.
Poetul îşi descrie insatisfacţia în faţa scrierilor lui imperfecte şi 630 Textul este disponibil numai într-o traducere în limba engleză a lui Donald A.
Yates, pe care am parafrazat-o şi am condensat-o aici. Vezi Donald A. Yates,
„Behind «Borges and I»”, Modern Fiction Studies, 19 (1973), pp. 317–324 (p. 322).
631 Vezi ibid., p. 323.
explică de ce vrea să se sinucidă, nu din disperare sau plictiseală, ci ca să afle dacă există cu adevărat. Avem aici o altă mărturie că în 1940 Borges ajunsese la concluzia că din proiectul lui de a se mântui prin scris se alesese praful, singura alternativă rămânând sinuciderea. Poemul însă speculează mai departe că scriitorul s-ar putea să fie deja mort – fie în urma accidentului din 1938, când se lovise la cap pe scara întunecată din clădirea de pe calle Ayacucho, fie în urma experienţei trăite într-o cameră închiriată din mijlocul Europei, cu 20 de ani înainte. Această experienţă se referă, fără
îndoială, la întâlnirea nereuşită cu acea femeie din Geneva, în 1919, o experienţă despre care crede că ar fi legată de sentimentul copleşitor de irealitate pe care îl degajă poemul, deşi este o legătură pe care încă nu o înţelege prea bine.
Profunzimea deziluziei încercate de Borges este evidentă şi în trei povestiri pe care le-a scris în aceste luni. În Ruinurile circulare (Las ruinas circulares), pe care a publicat-o în Sur în decembrie 1940, îşi imagina un „om cenuşiu” lxi care soseşte la un templu circular închinat zeului focului632. Omul roagă zeitatea să-i dea puterea de a visa un fiu şi de a-l introduce în lumea reală. Dorinţa îi este îndeplinită – omul va visa un fiu despre care toată lumea va crede că
este aievea, cu excepţia zeului focului şi a visătorului care vor şti că
este doar o fantasmă, imună la foc. „Omul cenuşiu” simte un fel de extaz, scopul vieţii lui părând a fi fost atins. Dar, la scurtă vreme, templul este distrus de foc şi „omul cenuşiu” descoperă că flăcările nu-l ating. Atunci îşi dă seama că şi el, ca şi fiul visurilor lui, este o fantasmă – altcineva îl visa. Borges continuă în ianuarie 1941 cu Loteria din Babilonia (La loteria en Babilonia), în care porneşte de la 632 „Las ruinas circulares”, Sur 75, decembrie 1940. Inclusă ulterior în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
ideea că viaţa este o loterie şi imaginează o situaţie în care este imposibil de spus dacă viaţa babilonienilor este supusă hazardului sau deciziilor unei societăţi secrete633. Într-o altă parabolă scrisă în 1941, Biblioteca Babel (La biblioteca de Babel), universul este comparat cu o bibliotecă în care omenirea caută fără folos scopul ascuns al edificiului vast şi geometric în care este prinsă ca într-o capcană634.
Toate cele trei povestiri reflectă spulberarea visului dantesc al mântuirii aşa cum îl vedea Borges. Dragostea trecuse pe lângă el din nou şi, neatins de zeul focului, scriitorul era puţin mai mult decât o fantasmă visată de o altă fantasmă, „omul cenuşiu” care fusese tatăl lui. În consecinţă, nu putea afla scopul existenţei lui; viaţa lui putea fi supusă hazardului sau destinului. Într-adevăr, universul semăna cu biblioteca lui Twirl, deşi la scară cosmică: era o „bibliotecă totală”, circulară la nesfârşit, în care „aceleaşi volume se repetă în aceeaşi dezordine”lxii.
633 „La lotería en Babilonia” a apărut prima dată în Sur 76, ianuarie 1941. Inclusă
ulterior în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
634 „La biblioteca de Babel” a apărut prima dată în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi ulterior în Ficciones, 1944.
CAPITOLUL 18
Grădina potecilor ce se bifurcă
(1940–1944)
Necazurile lui Borges erau agravate de nefericirea pe care i-o provocau evenimentele din Europa. Invadarea Poloniei de către Hitler la începutul lunii septembrie 1939, urmată de izbucnirea ostilităţilor, îl umplea de teamă. Borges vedea războiul ca pe un conflict apocaliptic între bine şi rău. În octombrie 1939, scria în Sur că
o victorie a Germaniei va duce la „ruinarea şi degradarea întregii planete” şi din acest motiv spera ca războiul să ducă la „anihilarea lui Adolf Hitler”635. Războiul din Europa va polariza atenţia lumii literare argentiniene: scriitori liberali şi socialişti, care se declarau de partea Aliaţilor şi împotriva lui Hitler, vor prelua controlul SADE
(Sociedad Argentina de Escritores), Societatea Scriitorilor Argentinieni; naţionaliştii pro-Axă vor reacţiona prin înfiinţarea unei uniuni proprii a scriitorilor. Borges se va apropia mult de SADE, anii de război fiind martorii reapariţiei lui ca figură naţională
în cultura politică a Argentinei, după o lungă perioadă de relativă
obscuritate în anii 1930. Această implicare politică însă nu-i va afecta preocupările literare, opoziţia lui faţă de puterea din ce în ce mai mare a naţionaliştilor de dreapta, ca şi temerile lui privind extinderea influenţei naziste în Argentina aducând un plus de exigenţă şi intensitate operelor lui.
La sfârşitul anului 1940, Adolfo Bioy Casares a publicat La invención de Morel, romanul inspirat de principiile susţinute de 635 „Ensayo de imparcialidad”, Sur 61, octombrie 1939, retipărit în Borges en Sur, pp. 28–30.
Borges în săptămâna pe care cei doi prieteni o petrecuseră împreună
la estancia, în 1935. Romanul lui Bioy oferea un exemplu practic al teoriei ficţiunii în viziunea lui Borges: acţiunea era plasată pe o insulă, ea însăşi o metaforă a „sferei autonome” a artei, iar naraţiunea se baza pe un element fantastic – o maşinărie capabilă să
producă imagini holografice ale fiinţelor umane – dezvoltat cu o rigoare extraordinară pentru a aborda chestiuni metafizice ce ţin de dragoste şi solipsism, timp şi eternitate.
Admiraţia lui Bioy faţă de Borges rămânea neştirbită. În prefaţa la o antologie de povestiri fantastice, Antología de la literatura fantástica, pe care Bioy, Silvina Ocampo şi Borges o alcătuiseră în anul precedent şi care a fost publicată la o lună după La invención de Morel, Bioy îl copleşea cu laude pe Borges pentru că inventase un nou tip de ficţiune:
Cu Apropierea de Almotásim şi Pierre Menard, cu Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, Borges a creat un nou gen literar, care se împărtăşeşte şi din eseu, şi din proză. Acestea sunt exemple de inteligenţă fără limite şi imaginaţie ingenioasă, fără slăbiciuni, fără efuziuni lirice, fără sentimentalism şi patos, şi sunt destinate cititorilor intelectuali, iubitorilor de filosofie, aproape numai specialiştilor în literatură636.
Bioy şi-a rugat mentorul să scrie un cuvânt înainte la La invención de Morel, Borges folosindu-se de acest prilej ca să reitereze ideile fundamentale din eseul lui din 1932 Arta narativă şi magia. Scriitorul afirma că romanul realist sau psihologic nu are „formă” – „libertatea totală” a romancierului are drept rezultat „dezordinea totală”637. Mai 636 Antología de la literatura fantástica, Sudamericana: Buenos Aires, 1940. Citatul meu este din ediţia tipărită de Edhasa-Sudamericana: Barcelona, 1977, p. 13.
637 Citatele sunt din prologul lui Borges, „Adolfo Bioy Casares: La invención de Morel” , retipărit în Prólogos con un prólogo de prólogos, pp. 23–24.
mult decât atât, romanul realist „preferă ca noi să uităm că este un artificiu verbal”, Borges punându-l în contrast cu „rigoarea intrinsecă” a romanului de aventuri care „nu se prezintă ca o transcriere a realităţii: este un obiect artificial care nu tolerează
niciun element care nu poate fi justificat”. Intriga este cea care ocupă
locul central, susţinea scriitorul şi, contrazicându-i pe cei care se lamentau că secolul al XX-lea era incapabil să producă intrigi interesante, afirma că, dacă secolul respectiv era superior în vreun fel celorlalte, superioritatea lui consta în valoarea extraordinară a intrigilor, şi cita operele lui Chesterton, Kafka şi Henry James. În ceea ce priveşte La invención de Morel, „am discutat cu autorul detaliile intrigii; l-am recitit; nu consider că fac o greşeală sau o hiperbolă dacă spun că este perfect”.
Oricât de mult ar fi admirat intriga romanului lui Bioy, este imposibil ca lui Borges să-i fi scăpat faptul că discipolul lui pur şi simplu îl eclipsase căci, dacă exista un lucru pe care Borges nu reuşise să-l realizeze după zece ani de încercări acesta era o naraţiune cu intrigă. Gustul amar al nereuşitei este evident în Cercetarea operei lui Herbert Quain, o farsă în genul Apropierii de Almotásim sau al lui Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, care a fost publicată în Sur, aprilie 1941638. Acest text se vrea a fi necrologul unui scriitor irlandez, cu o operă mică, doar patru scrieri foarte diferite una de alta, şi poate fi interpretată ca o parodie la adresa producţiilor literare lipsite de succes ale lui Borges. Prima carte a nefericitului Quain a fost un roman poliţist intitulat Zeul labirintului, care răsturna regulile genului, naratorul lăsând să se înţeleagă că
soluţia găsită de detectiv este greşită. Cea de a doua a fost un roman, 638 „Examen de la obra de Herbert Quain”, Sur 79, aprilie 1941, şi inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
Aprilie martie, în care Quain încerca să scrie o naraţiune capabilă să
înfăţişeze timpul ca pe un labirint care se ramifică la infinit. Cea de a treia a fost o piesă în două acte, Oglinda secretă, despre dragostea lui Wilfren Quarles pentru Ulrica Thrale şi duelul lui cu un rival, ducele Rutland, în care realitatea acţiunii din primul act era pusă sub semnul întrebării în cel de-al doilea. Cea de a patra carte a lui Quain a fost o culegere de opt povestiri numită Declaraţii, fiecare prefigurând sau promiţând „un subiect foarte bun, în mod voluntar distrus de autor” pentru ca să creadă cititorii că l-au inventat chiar ei. Quain susţinea că „cititorii erau o specie dispărută”: dintre toate tipurile de fericire pe care le oferă literatura, „cea mai înaltă era invenţia”, dar, „pentru că nu toţi sunt capabili de o astfel de fericire, mulţi vor trebui să se mulţumească doar cu simulacre”. Prin urmare, Quain şi-a scris povestirile ca să flateze vanitatea pseudocreativă a cititorilor săi, „acei «scriitori imperfecţi» al căror nume este legiunea” lxiii , iar Borges, considerând că face parte din această
categorie, pretindea că a fost îndeajuns de „naiv” ca să împrumute Ruinurile circulare din cea de-a treia povestire a lui Quain, intitulată
elocvent Trandafirul zilei de ieri.
