Divina Comedie a lui Dante l-a ajutat pe Borges să-şi relanseze proiectul de mântuire prin scris. Exista însă o diferenţă între Dante şi Borges. Dante era creştin şi astfel se putea inspira din credinţa că
Beatrice îi putea înlesni mântuirea. Borges era sceptic, dacă nu chiar ateu, deci cum putea el să compenseze pierderea finală, „moartea”
lui Beatrice a lui, Norah Lange? Prin 1940, după părerea mea, lui Borges i-a venit ideea unei „noi Beatrice”, care să-i ofere ceea ce Norah promisese, dar nu o făcuse niciodată – o dragoste care să-i inspire capodopera autobiografică capabilă să-i justifice viaţa ca om şi scriitor. Astfel, lectura cărţii lui Dante l-a făcut pe Borges să
inventeze un mit poetic al propriei mântuiri. Termenii acestui mit 613 „El encuentro en un sueño”, Ibid., OC III, p. 369
dantesc pot fi reconstituiţi dintr-un şir întreg de aluzii şi simboluri din scrierile lui Borges. Nu avem spaţiu aici pentru a le aborda sistematic, dar cred că unele dintre aceste iluzii şi, mai ales, semnificaţia biografică centrală a mitului însuşi vor deveni clare în paginile ce urmează.
Planul dantesc al lui Borges a pornit de la vila Lange de pe calle Tronador, un loc în care dragostea lui Concepción Guerrero şi, mai târziu, a lui Norah Lange îl făcuseră să se simtă cu adevărat integrat în realitate. Acesta era, cum s-ar spune, Edenul lui, dar faptul că
fusese respins de Norah îl alungase din acest paradis terestru, ducând la moartea imaginaţiei lui. De atunci îndurase infernul solipsismului, simbolizat de „biblioteca totală”; apariţia unei noi Beatrice avea să-l scape de acolo şi să-i readucă fericirea pe care o gustase cândva pe calle Tronador. Însufleţit de dragostea pentru această nouă Beatrice, o dragoste simbolizată de trandafir, Borges va scrie o carte care va fi împlinirea adevăratului său eu. De acolo va trece în „paradis” – o recunoaştere a relaţiei vitale dintre sine şi lume, o sinteză cvasimistică reprezentată de Aleph sau de legenda panteistă a Simorghului.
Acest model dantesc al mântuirii îl va ajuta pe Borges să se înţeleagă aproape până la sfârşitul vieţii, după cum vom vedea la timpul potrivit. Scrisul şi experienţa se vor lega la fel de strâns pe cât, credea el, se legaseră şi în compunerea de către Dante a Divinei Comedii. Drept rezultat, lumea lui interioară va fi saturată de dramatism, dat fiind că întreaga lui soartă părea să depindă de apariţia unei „noi Beatrice”, care să-i garanteze inspiraţia de a scrie o carte capabilă să dea un scop final existenţei lui.
Bioy Casares va descrie impactul pe care Dante l-a avut asupra lui Borges ca pe „ una ebullición”, un ferment, asemuindu-l cu cel din vremurile bune petrecute alături de familia Lange şi de membrii
avangardei614. Borges îl va ruga pe Bioy să-l ducă în automobilul său în mai multe barrios mărginaşe care în anii 1920 fuseseră orillas, periferia marelui oraş. Bioy nu a fost niciodată sigur de motivul pentru care prietenul lui voia să se întoarcă în aceste locuri, dar îl amuza să-i satisfacă aceste capricii ciudate, drept care parca maşina şi pornea alături de Borges în plimbări nocturne pe străzi sărăcăcioase, anoste, prin barrios din nord-vestul oraşului, precum Palermo, Villa Urquiza, Villa Ortúzar şi Saavedra, care păreau să-i spună foarte multe lui Borges: acestea erau patria lui, ţinuturile lui natale, îi spunea el lui Bioy615. Nostalgia lui Borges după zilele fericite când era liderul avangardei era încă foarte puternică. Din când în când Borges îşi ducea prietenul la intersecţia dintre calle Tronador şi calle Pampa, unde se afla vila familiei Lange. Vila fusese dată cu chirie încă de la începutul anului 1934, dar lui Borges, potrivit spuselor lui Bioy, îi plăcea să se simtă aproape de surorile Lange – voia „să le absoarbă atmosfera” – şi uneori vizita apartamentul de pe calle Esmeralda nr. 1394 unde locuia acum Señora Berta Erfjord de Lange împreună cu fiicele ei încă nemăritate, Haydée, Chichina şi Norah (deşi ultima îşi petrecea o mare parte din timp acasă la Oliverio Girondo)616.
Lui Borges îi plăcuse întotdeauna compania lui Haydée – tânăra era inteligentă, citită, vorbea mai multe limbi străine (între ei comunicau mai mult în engleză) şi avea un aer misterios care cu siguranţă că îl intriga pe un bărbat cu înclinaţii romantice ca Borges.
După cum îşi aminteşte Bioy, Borges apreciase întotdeauna
„consolarea” pe care i-o oferise Haydée pentru „durerea şi 614 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995
615 Ibid.
616 Ibid.
necazurile” pricinuite de sora ei617. Tânăra îi oferise şi suportul moral atât de necesar după accidentul lui aproape fatal din Ajunul Crăciunului din 1938. De atunci cei doi începuseră să se întâlnească
după serviciu ca să meargă la cinema sau la un restaurant din centrul oraşului unde luau cina. Există o fotografie bine-cunoscută, făcută într-un parc pe 1 aprilie 1939, în care Haydée apare îmbrăcată
elegant, în alb, în timp ce Georgie arată caraghios, cu barba lui ciudată, basca şi costumul prea strâmt.
În primele luni ale anului 1940, după calculele mele, Borges a început să nutrească altfel de sentimente pentru Haydée, convingându-se că e îndrăgostit de ea. Chiar a cerut-o în căsătorie, dar tânăra, cum era de aşteptat, l-a refuzat – din punctul ei de vedere erau doar prieteni care se cunoşteau din copilărie, dat fiind că erau primos, „veri”, prin alianţă, după tipicul hispanic618. Borges însă nu s-a lăsat cu una, cu două şi a continuat să vină la banca la care lucra Haydée ca secretară bilingvă, făcându-i curte cu şi mai mare asiduitate. Acest mod ciudat de a curta a devenit până la urmă o glumă obişnuită pentru cei doi – Borges o cerea în căsătorie prin semne de peste drum, iar Haydée refuza clătinând din deget.
Pentru tot restul vieţii Borges va susţine în stânga şi-n dreapta că
a iubit-o mult pe Haydée Lange. Haydée, pe de altă parte, îi va spune prietenei ei apropiate, poetesa Olga Orozco, că Borges, deşi făcea tot felul de aluzii, nu-i declarase niciodată că o iubeşte. De unde această curioasă reticenţă emoţională în a o curta pe Haydée?
Poate că indiferenţa ei îi convenea căci, atât timp cât Haydée se complăcea în ritualul cererilor lui în căsătorie, presupusa lui 617 Ibid.
618 Evocarea relaţiei lui Borges cu Haydée Lange în această perioadă se bazează pe un interviu cu Olga Orozco în Buenos Aires, 17 noiembrie 1995.
dragoste pentru ea putea rămâne în sfera unui vis poetic.
Dragostea lui Borges pentru Haydée, în opinia mea, se datora mai mult logicii estetice decât oricărei emoţii irezistibile: se convinsese singur că este îndrăgostit de ea ca să o poată distribui în rolul „noii Beatrice”. La urma urmelor, tânăra era legătura lui cea mai apropiată
cu paradisul pierdut de pe calle Tronador şi mai conta şi simetria deloc neglijabilă – Haydée era sora lui Norah, prin urmare, era normal ca o soră să deschidă drumul celeilalte în mitul lui dantesc al mântuirii personale.
La începutul anului 1940, cred eu, ataşamentul romantic de Haydée Lange îl inspirase îndeajuns pe Borges ca să purceadă la compunerea capodoperei lui danteşti. Aceasta urma să fie un roman cu titlul Congresul. În 1971, Borges îi dezvăluia lui Fernando Sorrentino că se gândise la Congresul „cu mai bine de 30 de ani în urmă”, ceea ce i-ar plasa originea prin 1940; din nou, în aprilie 1971, declara că ideea îl „urmărea de 30–40 de ani” 619 . Acest lucru sugerează că ideea trebuie să-i fi venit prin 1930, dar, după cum am afirmat deja, sunt înclinat să cred că Borges a văzut Congresul ca pe o reformulare a proiectului autobiografic pe care încercase să-l realizeze fără succes în Apropierea de Almotásim, un text ale cărui origini pot fi plasate cu siguranţă în 1930–1931.
În ciuda perioadei de gestaţie care acoperă mai multe decenii, Borges a vorbit rareori despre Congresul. Cea mai completă
prezentare a operei în sine pe care am găsit-o se află într-un interviu din 1955, în care Borges îşi schiţa scopurile generale:
Va fi o carte în care vor fi implicate toate celelalte cărţi ale mele, o carte nouă, o 619 Sorrentino, p. 38, şi respectiv „Borges at N.Y.U.”, în „Prose for Borges”, Triquarterly, 25 (1972), p. 459
carte care va rezuma şi în plus va fi concluzia a tot ce am scris până acum… va fi un roman fantastic nu fiindcă este despre fantome sau science fiction, ci în sens psihologic… Congresul – un Congres ideal – va începe ca un roman şi se va sfârşi ca un basm620.
La momentul publicării, în 1971, Congresul fusese redus la dimensiunile unei nuvele (deşi va fi cel mai lung text în proză pe care îl va scrie Borges vreodată)621. Din nefericire, absenţa unor versiuni mai vechi înseamnă că nu se poate lucra decât pe textul din 1971, dar şi această versiune publicată ne poate lămuri asupra modului în care Borges s-a inspirat din Dante ca să scrie o naraţiune care să-i hotărască destinul de scriitor.
Congresul apare sub forma unor memorii scrise de Alejandro Ferri, un celibatar de peste 70 de ani care trăieşte modest şi singur, în Buenos Aires. Ferri descrie o experienţă definitorie pe care a trăit-o la scurt timp după ce a sosit în capitală din provincia lui natală, cu câţiva ani înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea. Povestea începe după ce Ferri este invitat de prietenul lui, un poet pe nume José Fernández Irala, să se alăture unei societăţi secrete ai cărei membri intenţionează să organizeze un „Congres al Lumii” la care să
participe delegaţi din toate naţiunile. Ideea îi aparţine unui fermier bogat, Alejandro Glencoe, de origine scoţiană, care îşi împarte timpul între Buenos Aires şi o estancia, din Uruguay, numită La Caledonia. Societatea are 15–20 de membri, secretarul fiind şi singura femeie din grup, o frumoasă norvegiană pe nume Nora Erfjord. Curând Ferri îşi dă seama că puterea din spatele tronului 620 Noticias Gráficas, 6 septembrie 1955, p. 5. Retipărit în Textos recobrados, 1931–
1935, p. 371. (Aici interviul este datat 19 iulie 1955.) 621 El Congreso a fost publicată prima dată în Buenos Aires de El Archibrazo în 1971 şi ulterior inclusă în El libro de arena, Emecé: Buenos Aires, 1975.
este un personaj sinistru, Twirl. Ferri observă că Twirl îl exploatează
pe Glencoe: mai întâi recomandă înfiinţarea unei biblioteci de studii pentru Congres, apoi spune că biblioteca trebuie extinsă pentru a-i include pe clasicii fiecărei naţiuni şi în fiecare limbă de pe glob.
Volumele necesare sunt furnizate de către unul dintre asociaţii lui Twirl, un librar pe nume Nierenstein, şi sunt achitate de Glencoe.
Twirl propune apoi ca delegaţii la Congres să adopte o limbă
universală şi recomandă trimiterea a doi delegaţi, din nou pe cheltuiala lui Glencoe, unul la Londra şi celălalt la Paris, pentru a stabili care limbă universală este mai potrivită. Ferri este trimis la Londra; poetul Eguren, un alt asociat de-al lui Twirl, la Paris.
