„datorie complexă şi dinainte fără rost” – rescrierea romanului Don Quijote de Cervantes. Ceea ce nu înseamnă să copieze romanul, ci să
„repete” cartea – cu alte cuvinte să-şi scrie propriul text independent 598 Vezi Textos cautivos, OC IV, pp. 368–369.
de Cervantes, dar care să coincidă „cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând” cu originalul. Pierre Menard, autorul lui Don Quijote ne prezintă astfel exact inversul idealului literar al lui Borges, fiindcă
acesta este tipul de scriere care duce la anihilarea totală a personalităţii. Dacă ar fi reuşit să rescrie Don Quijote, Menard şi-ar fi sacrificat individualitatea artistică, dar, în aceeaşi măsură, l-ar fi lipsit pe Cervantes de statutul de unic autor al acestui mare roman clasic. Succesul lui Menard ar fi însemnat distrugerea creaţiei originale, făcând din calitatea de autor un concept arbitrar – un autor ar fi echivalent cu orice alt autor – astfel încât, în decursul unei perioade suficient de lungi, în principiu orice operă ar putea fi scrisă
de orice autor.
Pe lângă această aşa-zisă moarte a autorului, Borges a dezvoltat ideea conform căreia timpul ar fi „corector de şpalturi”, pe care o menţionase în treacăt în recenzia cărţii lui Valéry. Dacă timpul schimbă sensul textelor astfel încât fiecare cititor înţelege altceva din acelaşi grup de cuvinte, atunci se poate spune că, într-un fel, cititorul inventează sensul oricărui text dat. Drept care aflăm că Pierre Menard a „îmbogăţit” arta cititului prin atribuirea unui text dat oricărui autor pe care l-ar vrea cititorul, umplând astfel „cu aventură
cărţile cele mai liniştite”: „A-i atribui lui Louis Ferdinand Céline sau lui James Joyce Imitaţia lui Hristos nu reprezintă o suficientă
renovaţie a acestor suave avize spirituale?”
O autoironie amară străbate Pierre Menard, căci în această
povestire Borges a golit scrisul de absolut orice scop vital. De fapt, demersul lui Menard îl transformă pe cititor în autor, iar pe autor, la rândul lui, într-un cititor glorificat, pentru care scrisul nu are nicio legătură cu experienţa sau sentimentul individual şi nu este mai originală decât opera unui scrib care „repetă” un text preexistent.
Mai mult de atât, observa Borges, o asemenea viziune despre scris şi
despre lectură duce la disoluţia sensului obiectiv. Scriitorul exemplifica felul în care Menard „îmbogăţea” lectura romanului Don Quijote, partea I, capitolul 9, în care istoria este numită „mama adevărului”. Ceea ce era retorică obişnuită pentru un scriitor baroc precum Cervantes devine o idee „singulară” pentru un francez al secolului al XX-lea – ca „mamă a adevărului”, istoria este văzută de Menard nu „ca o cercetare a realităţii, ci… ca origine a acesteia”:
„Adevărul istoric, pentru el, nu e ceea ce s-a întâmplat; e ceea ce apreciem că s-a întâmplat” liv . Şi astfel s-ar putea spune că noi inventăm adevărurile istoriei, noi inventăm realitatea, aşa cum cititorii ar putea inventa sensuri pentru textele literare, cititul, nu mai puţin decât scrisul, devenind un exerciţiu de solipsism.
Printr-una din acele ciudate ironii care păreau să se manifeste periodic în viaţa lui Borges, aceste reflecţii despre moartea autorului au fost întrerupte de o întâmplare neaşteptată în care scriitorul a fost la un pas de a cunoaşte realitatea propriei morţi fizice, în urma unui accident straniu, petrecut în Ajunul Crăciunului din 1938. Borges se dusese s-o ia de la locuinţa ei pe o tânără care locuia pe calle Ayacucho, la vreo cinci cvartale de casa lui, de pe avenida Pueyrredón. Tânăra fusese invitată să ia cina cu el şi cu mama lui.
Întrucât liftul nu funcţiona, scriitorul s-a hotărât să urce treptele în fugă, dar, din cauza luminii slabe, s-a lovit cu capul de o fereastră cu canaturi proaspăt vopsită care fusese lăsată deschisă ca să se usuce.
Chiar dacă Borges a primit primul ajutor, rana s-a infectat şi, timp de o săptămână, scriitorul a zăcut la pat, cu febră mare, insomnie şi halucinaţii. Într-una din seri, nu a mai putut să vorbească şi a trebuit să fie dus repede la spital pentru o operaţie de urgenţă, în toiul nopţii. Făcuse septicemie şi, vreme de o lună, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Într-un târziu şi-a revenit, cu teama de a fi rămas cu un handicap mental, în urma căruia nu va mai putea scrie niciodată. S-a
hotărât să scrie ceva ce nu mai scrisese până atunci, ca să nu sufere prea mult dacă nu reuşea să o facă, şi aşa s-a născut Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, elaborată în timp ce Borges îşi revenea după
boală, în lunile de vară australă dintre ianuarie şi aprilie 1939599.
Pierre Menard a apărut în Sur, în luna mai, şi cu toate că a fost primită cu aplauze de prietenii lui, reacţia lor nu a fost de ajuns ca să-i înlăture senzaţia de neîmplinire600. Încă mai era ros de grijile de dinaintea accidentului, griji agravate în iulie 1939 când şi-a pierdut postul de redactor al paginii culturale bilunare de la El Hogar. Nu rămăsese decât cu postul amărât de la Biblioteca Miguel Cané, deprimarea lui răzbătând şi dintr-un eseu pe care l-a publicat în august, intitulat Biblioteca totală, în care îşi imagina întregul univers sub forma unei biblioteci601. Biblioteca totală pornea de la ideea că, într-o perioadă suficient de lungă, un număr limitat de litere şi simboluri ar genera un număr finit de combinaţii şi, în consecinţă, de cărţi. Astfel, această bibliotecă ar conţine toate cărţile care ar putea fi scrise şi ar descrie tot ce a existat sau există în univers. Într-o astfel de bibliotecă, toţi scriitorii ar putea fi reduşi la condiţia lui Pierre Menard, căci, după cum remarca Lewis Carroll, s-ar putea întreba nu: „Ce carte să scriu?”, ci: „Pe care carte să o scriu?” Oricât de îngrozitoare i se părea această idee, Borges a mers şi mai departe, imaginându-şi o „bibliotecă totală” scufundată în imensitatea înspăimântătoare a timpului infinit, unde pentru fiecare „rând inteligibil” ar exista „milioane de cacofonii absurde, de ghiveciuri şi 599 Vezi „An Autobiographical Essay”, p. 243.
600 „Pierre Menard, autor del Quijote” a apărut prima dată în Sur 56, mai 1939, ulterior fiind inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
601 „La biblioteca total”, Sur 59, august 1939, pp. 13–16. Retipărită în Borges en Sur, pp. 24–27.
incoerenţe verbale”, unde este posibil ca „generaţiile omului să
treacă” fără ca rafturile monstruoasei biblioteci să ofere „o singură
pagină acceptabilă”.
Coşmarul bibliotecii totale l-a dus pe Borges cu gândul la un coşmar asemănător, cel al Sfintei Treimi, scriitorul asociind ambele coşmaruri cu ideea de Infern:
Una dintre obişnuinţele minţii este născocirea de imagini înfiorătoare. A născocit Infernul, a născocit predestinarea pentru Infern, a născocit ideile platonice, himera, sfinxul, numerele transfinite anormale (în care partea nu este mai mică decât întregul), măştile, oglinzile, opera, Treimea teratologică: Tatăl, Fiul şi Duhul indisolubil, într-un singur organism602.
Biblioteca – forma platonică a bibliotecii tatălui din Palermo, unde crescuse Borges, sau Biblioteca Miguel Cané, la care lucra acum – va deveni metafora supremă a solipsismului, o lume contrară, o temniţă a „irealităţii” atât de prezentă, de parcă universul viu s-ar fi transformat într-un infern al cărţilor fără sfârşit:
M-am străduit să salvez de la uitare o grozăvie mai mică: vasta, contradictoria Bibliotecă, ale cărei deşerturi verticale de cărţi sunt mereu în pericol de a se preface în alte deşerturi, afirmând totul, negând totul şi apoi încurcând totul, ca o zeitate care şi-a pierdut minţile603.
În această stare de spirit solipsistă Borges a conceput o nouă
povestire, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, care va apărea în Sur, în mai 1940604. Aceasta era o parodie a idealismului filosofic al episcopului 602 „La biblioteca total”, în Borges en Sur, p. 27
603 Ibid.
604 „Tlön, Uqbar, Tertius”, Sur 68, mai 1940, şi inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
Berkeley, în care membrii unei organizaţii secrete conduse de un milionar pe nume Ezra Buckley inventează o planetă, Tlön, ai cărei locuitori nu pot percepe realitatea fizică din afara conştiinţei lor.
Printr-o serie de situaţii comice strălucite, Borges schiţa consecinţele unui astfel de idealism congenital asupra limbilor vorbite, ştiinţei, matematicii, literaturii şi religiilor practicate pe Tlön.
Există însă şi câteva aluzii autobiografice în subtextul povestirii, printre care şi figura lui Herbert Ashe, taciturnul inginer englez afectat de „irealitate”, prieten cu tatăl lui Borges, care moare în urma unui anevrism, ca şi doctorul Borges. În sfârşit, se insinuează şi un pic de paranoia atunci când Borges descrie două întâmplări trăite de el, care sugerează că Ezra Buckley şi conspiratorii ar putea încerca să
contamineze lumea cu idealismul sinistru al planetei Tlön. Prin urmare, povestirea reflectă temerile lui Borges de a sfârşi ca o reflecţie a tatălui său – rupt de lumea din jur şi copleşit de simţul irealităţii de care scrisul singur nu-l mai putea salva.
CAPITOLUL 17
Exemplul lui Dante
(1939–1940)
În 1939, Bioy se cam săturase să-şi administreze ferma de vite, dorind să joace un rol mai important pe scena literară a oraşului Buenos Aires. Devenise prieten apropiat cu Silvina Ocampo după
