580 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 12 septembrie 1994
581 Ibid.
sfârşit ca autor de ficţiune.
CAPITOLUL 16
Moartea tatălui
(1938–1939)
În ultimele luni ale anului 1937, tatăl lui Borges a suferit un atac cerebral de pe urma căruia partea stângă a corpului i-a rămas paralizată. La vârsta de 64 de ani, doctorul Borges era orb, slăbit de un anevrism şi imobilizat la pat. Borges va face aluzie la starea tatălui său în povestirea Celălalt (El otro): „mâna stângă deasupra celei drepte părea mâna unui copil peste aceea a unui gigant”582li.
Atacul cerebral a distrus tot ce mai rămăsese din voinţa doctorului Borges de a trăi: voia să moară, spunea el, voia să moară „de tot”, şi cu trupul, şi cu mintea, fără nicio speranţă în viaţa de apoi.
Este foarte probabil ca starea gravă a tatălui să-l fi îndemnat pe Borges să-şi caute o slujbă cu normă întreagă pentru prima dată în viaţa lui. Avea 38 de ani, nu avea nicio diplomă, nici măcar baccalauréat- ul elveţian, pe care nu reuşise să-l termine. Lucrând până acum numai ca jurnalist literar cu jumătate de normă, pentru perioade scurte şi prost plătite, Borges şi-a dat seama că cea mai bună modalitate de a fi independent din punct de vedere financiar era să ocupe un post de ajutor de bibliotecar la Serviciul Bibliotecii Municipale. Pe 8 ianuarie 1938, a început să lucreze la Biblioteca Miguel Cané, în cartierul muncitoresc Almagro Sur din sudul oraşului Buenos Aires, practic la celălalt capăt al capitalei. Salariul lui era de numai 210 pesos pe lună, deşi mai târziu, prin intervenţia unor prieteni, a fost majorat la 240 de pesos, care însemna tot foarte puţin.
582 „El otro”, în El libro de arena, 1975. Vezi OC III, pp. 11–16 (p. 12).
În prima zi petrecută la bibliotecă a descoperit cu surprindere că
„eram vreo 50 şi făceam ceea ce 15 ar fi făcut foarte uşor”583. I s-a cerut să fie catalogator şi curând a înţeles că zestrea bibliotecii era atât de săracă, încât catalogarea părea inutilă. Dar s-a apucat serios de treabă pentru ca, a doua zi, colegii să-l ia deoparte şi să-l certe că e prea sârguincios – catalogarea fusese planificată ca să dea impresia că lucrează, de aceea trebuia să reducă numărul de cărţi pe care le clasifica în fiecare zi, altfel rămâneau toţi fără slujbă.
Dacă postul lui la bibliotecă avea vreun avantaj, acela era că putea să termine catalogarea într-o oră şi să petreacă restul timpului citind sau scriind fie la subsol, fie sus, pe acoperiş, la căldura soarelui de vară. Altfel viaţa la Miguel Cané era destul de searbădă pentru un scriitor ca Borges. Niciunul dintre colegi nu se arăta interesat de cărţile lui; îşi omorau timpul discutând despre fotbal sau curse de cai, când nu spuneau bancuri deocheate. Atitudinea lor de masculi feroce îi repugna: unul dintre ei şi-a scos cămaşa ca să se laude cu cicatricele de pe urma încăierărilor la care luase parte; când una dintre cititoare a fost violată în drum spre toaletă, personalul masculin a dat vina pe apropierea dintre toaletele femeilor şi cele ale bărbaţilor584. Borges a văzut cu adevărat unde nimerise în momentul în care un coleg de-al lui a întâlnit într-o enciclopedie o notiţă
biografică despre un oarecare Jorge Luis Borges şi i-a atras atenţia asupra coincidenţei de nume, nedându-şi seama că erau una şi aceeaşi persoană585.
Două prietene din clasa de sus l-au vizitat o dată la bibliotecă şi au 583 „Un eseu autobiografic”, p. 241
584 Vezi „Entretiens avec James E. Irby”, Cahiers de L’Herne, p. 399, şi „An Autobiographical Essay”, p. 241.
585 Ibid., p. 398, şi ibid., p. 242
fost atât de oripilate de cele văzute acolo, încât l-au sunat şi i-au spus: „Poate ţi se pare amuzant să lucrezi într-un loc ca acela, dar promite-ne că vei găsi o slujbă de cel puţin 900 de pesos înainte de sfârşitul lunii”586. Postul de ajutor de bibliotecar nu era nici pe departe una dintre glumele perverse ale lui Georgie; era postul pe care îl obţinuse prin forţe proprii, ca adult independent, şi îi provoca o suferinţă de neînchipuit:
În aceşti ani, din când în când noi, funcţionarii municipali, eram recompensaţi cu câte un pachet de două livre de ceai din yerba mate. Seara, când mergeam cale de zece cvartale până la staţia de tramvai, ochii mi se umpleau de lacrimi. Aceste mici daruri primite de sus îmi marcau existenţa tristă şi neînsemnată587.
Suferinţa lui Borges era accentuată de faptul că ştia câtă
dezamăgire îi producea tatălui său. Şi-l amintea cum comenta o bine-cunoscută apoftegmă a generalului José de San Martín, eliberatorul, în care întemeietorul naţiunii preamărea datoria fundamentală a omului de a-şi împlini destinul: „Serás lo que debes ser, y si no, no serás nada” – „Trebuie să fii ceea ce se cuvine să fii, altfel nu vei fi absolut nimic”, care în parafraza cinică a doctorului Borges devenea:
Trebuie să fii ceea ce se cuvine să fii – trebuie să fii un gentleman, catolic, argentinian, membru al Jockey Club-ului, admirator al generalului Uriburu, admirator al vastelor peisaje ale lui Quirós, altfel nu vei fi absolut nimic – vei fi evreu, pierde-vară, prim-ajutor într-o bibliotecă; Ministerul Culturii îţi va ignora cărţile, iar doctorul Rodrigues Larreta nu-ţi va trimite niciun exemplar cu autograf din cărţile lui588.
586 „An Autobiographical Essay”, p. 241
587 Ibid., p. 242
588 Vezi răspunsul lui Borges la un chestionar în Latitud 1, februarie 1945. Retipărit
„Prim-ajutor” arată că această conversaţie a avut loc la începutul anului 1938, după ce Georgie se angajase la Biblioteca Miguel Cané.
Deziluzia tatălui trebuie să-l fi durut destul de mult pe Borges, dar şi mai mult îl durea faptul că în ochii acestuia era şi el un ratat. Nici unul, nici altul nu avuseseră parte de prea multe reuşite – tatăl nu îşi împlinise aspiraţiile de scriitor, iar acum era orb şi paralizat, în timp ce fiul se dovedise o speranţă deşartă într-ale poeziei, ajungând la înălţimea ameţitoare a postului de „prim-ajutor” la o bibliotecă
municipală dintr-un colţ uitat de lume al oraşului Buenos Aires.
Şi totuşi, pe măsură ce i se apropia sfârşitul, doctorul Borges nu putea accepta postura scriitorului ratat. Recunoştea că nu este mulţumit de romanul lui, El Caudillo, şi se pare că o parte din vină i-o atribuia lui Georgie: îi displăceau metaforele expresioniste pe care fiul lui i le sugerase în Majorca: „Am introdus multe metafore ca să-ţi fac pe plac, îi spunea el lui Georgie, dar sunt foarte slabe şi trebuie să le scoţi”589. Apoi îi cerea fiului „să rescrie romanul într-o manieră directă, fără subtilităţi şi înflorituri”, cei doi discutând cum să-l facă mai bun590.
Această cerere stranie de a rescrie El Caudillo era ea însăşi un indiciu al faptului că doctorul Borges îşi recunoştea eşecul: când Georgie începuse să scrie poezie, tatăl lui i-a spus: „Fiecare din noi trebuie să se salveze singur; nu trebuie să cauţi sfatul nimănui”591. La sfârşitul vieţii însă nefericitul doctor Borges, nereuşind să se salveze singur ca scriitor, a apelat la ajutorul fiului. Cererea lui l-a pus pe în Textos recobrados, 1931–1955, pp. 352–354 (pp. 352–353).
589 Carrizo, p. 20
590 „An Autobiographical Essay”, pp. 219–220
591 Sorrentino, p. 96
Georgie într-o situaţie extrem de delicată: cum să-şi „salveze” tatăl, când propria încercare nereuşită de a scrie un roman prin care să se autojustifice îl adusese în pragul sinuciderii cu patru ani în urmă?
În dimineaţa zilei de 24 februarie, Borges a primit un telefon de la mama lui – anevrismul recidivase şi tatăl lui mai avea doar câteva ore de trăit. Borges a plecat de la bibliotecă şi a traversat oraşul ajungând acasă cu puţin înainte ca părintele lui să se stingă.
Demnitatea stoică cu care doctorul Borges şi-a dat ultima suflare l-a mişcat profund, admiraţia amestecându-se cu o durere insuportabilă, după cum reiese dintr-un poem pe care l-a scris curând după aceea, 32 de versuri necizelate, scrise pe o hârtie liniată, ruptă dintr-un caiet şi datată clar 1938592. Lângă textul scris de mână
este schiţat un copac mare, imaginea forţei şi a rezistenţei care se leagă de imaginea cu care începe poemul:
Te-am văzut murind în picioare,
împlinit, aşa cum mor vitejii;
te-am văzut murind cu neînfricarea
