Prieteni, în această casă care este America oameni aparţinând mai multor naţiuni ale lumii conspiră pentru a se contopi într-un om nou, care încă nu s-a întrupat în niciunul dintre noi şi pe care deja îl vom numi „argentinian” ca să

începem să sperăm mai mult. Aceasta este o confederaţie fără precedent: o 556 „Tareas y destino de Buenos Aires”, în Homenaje a Buenos Aires en el cuarto centenaria de su fundación, Municipalidad de la Ciudad de Buenos Aires: Buenos Aires, 1936. Vezi Textos recobrados, 1931–1955, pp. 140–155. Citatele mele din acest paragraf sunt de la p. 154.

aventură generoasă a unor oameni de origini diferite, al căror scop nu este să-şi păstreze obârşia, ci să şi-o uite; acestea sunt origini care caută noaptea. Criollo este unul dintre confederaţi. Criollo, cel care are meritul de a fi întemeiat naţiunea ca atare, a ales acum să fie unul dintre cei mulţi557.

Borges reafirma criollismul tinereţii lui, progresist, democratic, împotriva naţionalismului xenofob întreţinut de cei de teapa lui Lugones, pentru care gaucho rămânea simbolul suprem al identităţii naţionale, o marcă a naţionalismului preluată recent de fraţii Irazusta şi acum chiar de intelectualii radicali din grupul FORJA.

Din nou, în aprilie 1936, răspunzând unui chestionar al revistei Nosotros, Borges îşi îndemna compatrioţii să creadă în capacitatea materială şi spirituală a republicilor Lumii Noi „de a supravieţui şi a-şi dezvolta cultura în eventualitatea unui război european”; scriitorul era convins că din punct de vedere cultural Americile nu erau inferioare Europei, „căci mai bine de un secol şi jumătate poezia lirică franceză s-a nutrit din Whitman şi Edgar Allan Poe”558.

Curând însă acest idealism americanista s-a dovedit ineficient căci nu mult după răspunsurile la chestionarul din Nosotros conflictele ideologice care ameninţau să sfâşie Europa au răbufnit în Spania prin rebeliunea generalului Franco împotriva republicii spaniole, în iulie. Intelectualitatea argentiniană s-a divizat radical în privinţa Războiului Civil din Spania, dată fiind apropierea dintre naţionalişti, Falanga Spaniolă şi integraliştii catolici. Ideologiile ireconciliabile ale Europei s-au manifestat din nou cu violenţă la un Congres 557 Acest pasaj a făcut parte din discursul publicat iniţial sub titlul „Página relativa a Figari”, în Criterio 30, 27 septembrie 1928. Vezi Textos recobrados, 1919–1929, p.

363. Vezi şi Capitolul 1 şi Capitolul 11.

558 „América y el destino de la civilización occidental”, Nosotros (segunda época), 1, aprilie 1936, pp. 60–61. Vezi Textos recobrados, 1931–1955, pp. 350–351.

Internaţional al Clubului PEN organizat la Buenos Aires între 5 şi 15

septembrie, ale cărui lucrări au fost date peste cap de dispute politice provocate în mare măsură de intervenţiile agresive ale scriitorilor fascişti. Marinetti, îndeosebi, s-a angajat într-o ceartă cu romancierul francez Jules Romains şi cu câţiva scriitori evrei şi comunişti italieni.

Marinetti a atacat-o şi pe Victoria Ocampo, „cea mai frumoasă şi mai bogată femeie din Buenos Aires”, cum o numea el, pentru că se considera o „cititoare obişnuită”, un termen pe care scriitoarea argentiniană îl atribuia, desigur, Virginiei Woolf şi doctorului Johnson, dar pe care nervosul italian îl vedea ca pe un semn de vulgarizare a literaturii şi, în consecinţă, o acuza pe Ocampo de

„bolşevism snob”559.

În 1936, viziunea politică a lui Borges a devenit şi mai sumbră, datorită consolidării mişcării naţionaliste de dreapta şi a afinităţilor ei cu fascismul. Nu există mărturii că ar fi participat la congresul Clubului PEN, deşi avea cu siguranţă ştiinţă de confruntările ruşinoase de acolo (se va referi mai târziu într-o recenzie de carte pentru populara revistă săptămânală El Hogar la altercaţia dintre Marinetti şi Jules Romains)560. Şi, dacă nu a participat, nu a făcut-o fiindcă deja îşi definise poziţia în legătură cu marile controverse ideologice ale zilei. Această poziţie fusese schiţată în răspunsurile lui la chestionarul din Nosotros în aprilie, în care afirma că marile realizări ale civilizaţiei europene nu-şi vor pierde din însemnătate în eventualitatea izbucnirii unui război în Europa. Cultura, cu alte cuvinte, transcende politica, iar autonomia culturii – dreptul 559 Vezi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges. A Literary Biography, pp. 297–299, şi María Esther Vázquez, Victoria Ocampo, Planeta: Buenos Aires, 1991, pp. 148–149.

560 „ L’homme blanc de Jules Romains”, El Hogar, 17 septembrie 1927. Retipărită în Textos cautivos, OC IV, pp. 315–316 (p. 315).

artistului de a crea când şi ce doreşte fără teamă de dictatura ideologiilor unui partid sau ale unui regim – va deveni principiul politic de bază al lui Borges.

Borges găsise din nou o cauză şi, ca şi celelalte cauze pe care le îmbrăţişase în trecut, în ea exista mai mult decât o doză oarecare de făţărnicie: scriitorul voia să impună cauza antiideologiei într-un moment în care angajarea ideologică devenise ultima modă în Argentina, ca şi în Europa. În octombrie 1936, scriitorul va accepta să

îngrijească, pentru o jumătate de normă, rubrica literară bilunară

„Cărţi şi autori străini” a revistei El Hogar, un titlu care vorbea de la sine despre preferinţele lui pentru o concepţie „cosmopolită” asupra literaturii, privită cu ochi răi atât de naţionaliştii argentinieni de dreapta, cât şi de cei de stânga. Borges va umple pagina cu recenzii, ştiri literare şi schiţe biografice ale unor scriitori contemporani, un format care corespundea gusturilor lui eclectice, aducând în discuţie cărţi din mai multe culturi şi de diferite genuri, atât elitiste, cât şi populare, de la istorie, critică literară şi opere ale unor autori precum Joyce, Yeats, T.S. Eliot sau Evelyn Waugh, până la romane poliţiste şi science fiction.

Un exemplu şi mai grăitor al poziţiei lui antiideologice a fost încercarea de a fonda o revistă literară împreună cu Bioy Casares, devotată principiului libertăţii creative şi pluralismului cultural. Cei doi au hotărât să o numească Destiempo, un neologism ciudat care se traduce aproximativ prin „ieşit din timp” sau „netimp”, un titlu menit să arate, în cuvintele lui Bioy, „dorinţa noastră de a ne disocia de superstiţiile epocii” 561 . Prin acestea, Bioy înţelegea credinţa conform căreia scriitorii trebuie să se înroleze în solda naţionalismului sau a socialismului, sau a unei ideologii 561 Bioy Casares, Memorias, p. 78

asemănătoare: „Obiectam mai ales împotriva tendinţei unor critici de a trece cu vederea meritele intrinseci ale operelor literare şi de a se opri asupra unor aspecte folclorice, telurice sau legate de istoria literară sau de preocupări sociologice şi statistici”562. Destiempo a fost gata de tipar chiar în luna în care a avut loc congresul Clubului PEN

şi poate tocmai satisfacţia răutăcioasă de a înota împotriva curentului a fost cea care l-a îndemnat pe Borges să-i propună lui Bioy, în timp ce părăseau tipografia, să sărbătorească evenimentul istoric al naşterii revistei printr-o poză la un atelier foto din apropiere563.

Desigur, nu ar fi putut exista un contrast mai mare între zgomotul şi furia de la congresul Clubului PEN şi mica revistă căreia cei doi prieteni tocmai îi dăduseră „bun de tipar”. Destiempo era o publicaţie extrem de modestă, de numai şase pagini. Primul ei număr, care a apărut în octombrie, cuprindea colaborări de la scriitori recunoscuţi ca Alfonso Reyes şi Pedro Henríquez Ureña, ca şi de la câţiva dintre prietenii lui Borges din avangarda anilor 1920, precum Carlos Mastronardi, Horacio Rega Molina şi Xul Solar. Dar erau şi nume noi ca Manuel Peyrou, un jurnalist de la La Prensa care scria proză

poliţistă, şi Silvina Ocampo, sora Victoriei, care urmase cursuri de pictură, dar îşi încercase mâna şi în poezie sau proză. Contribuţiile lui Borges era patru dintre Confesiunile sfâşietoare pe care le publicase în Crítica în 1934, fără îndoială un semn al zbuciumului său sufletesc. Bioy apărea cu două fabule magice şi, împreună cu Borges, redacta o rubrică intitulată Museo („Muzeu”), care era un amestec de citate şi platitudini literare, o idee pe care Borges o va relua peste un deceniu, când va edita Los Anales de Buenos Aires.

562 Ibid., pp. 78–79

563 Ibid., p. 79

Cel de-al doilea număr din Destiempo a ieşit în noiembrie şi, chiar dacă nu avea nimic semnat de Borges, îi reflecta gusturile până la saţietate – prima pagina era ocupată în exclusivitate de un eseu destul de bombastic despre metafizică al lui Macedonio Fernández; mai era un eseu al pictorului Xul Solar scris în neocrillo, o limbă

inventată de el şi pe care numai el o înţelegea; şi câteva poeme ale unor nume mai puţin însemnate ale avangardei din anii 1920. Bioy contribuia cu o povestire, la fel şi Silvina Ocampo. De o oarecare importanţă era şi o parabolă de Franz Kafka, una dintre primele traduceri dintr-un scriitor încă necunoscut lumii vorbitoare de limba spaniolă, dar pe care Borges îl descoperise de curând şi faţă de care, după cum vom vedea mai încolo, va avea curând o empatie deosebită.

Cel de-al treilea număr al revistei Destiempo, proiectat pentru luna decembrie, nu va mai apărea însă. Bioy, susţinătorul ei financiar, fusese chemat de urgenţă la estancia ca să ia măsuri împotriva unei epidemii care ameninţa să-i omoare toate oile. Incidentul a dus la suspendarea pe timp nedefinit a revistei, decizie luată şi ca urmare a reţinerii lui Bioy la fermă pentru a se opune construirii unei şosele care urma să treacă peste domeniile lui564. Bioy va avea nevoie de un an întreg ca să-şi rezolve problemele de la estancia.

Către sfârşitul anului 1937, Borges şi Bioy au încercat din nou să

lanseze Destiempo. În decembrie, a apărut un al treilea număr în acelaşi format ca şi primele două, cuprinzând un poem de Bioy, o povestire de Ocampo, două Inscripţii de Borges şi o pagină întreagă

de reflecţii despre artă şi argentinieni semnată de Macedonio Fernández. Renaşterea revistei Destiempo a fost însoţită de un proiect 564 Vezi scrisoarea lui Bioy Casares în Macedonio Fernández: Epistolario. Obras completas, vol. II, Corregidor: Buenos Aires, ediţia a doua, 1991, pp. 352–353.

ambiţios – înfiinţarea unei edituri, o iniţiativă care reprezenta o încercare şi mai hotărâtă din partea lui Borges şi a lui Bioy de a influenţa scena literară argentiniană. Ideea îi aparţinea lui Ulyses Petit de Murat, care tocmai căuta un editor pentru ultima lui culegere de poeme. De ce n-ar apărea cartea sub auspiciile Destiempo? Cel de-al treilea număr al revistei conţinea o reclamă

pentru „Editorial Destiempo” care anunţa publicarea atât a cărţii lui Petit de Murat în decembrie 1937, cât şi a altor cinci titluri planificate pentru anul 1938: Alfonso Reyes despre Mallarmé (februarie), noi poeme de Carlos Mastronardi (aprilie), o carte intitulată Buenos Aires de Ezequiel Martinez Estrada (iunie), o Antologie de povestiri ireale (august) şi Fragmente de Novalis, o ediţie tradusă şi adnotată de Borges (octombrie). Pe 12 decembrie, Bioy i-a scris lui Macedonio Fernández rugându-l să includă una dintre cărţile lui în această serie şi explicându-i că, dacă se rezolvau problemele financiare ale Editorial Destiempo, spera să publice o culegere de povestiri fantastice de Santiago Dabove, o culegere de povestiri poliţiste de Manuel Peyrou şi câteva traduceri (nespecificate). Din păcate, aceste dificultăţi financiare nu au putut fi soluţionate, Editorial Destiempo nereuşind să publice decât cartea lui Petit de Murat. Şi revista a trebuit să-şi înceteze apariţia, după cel de-al treilea număr, în decembrie 1937, deoarece era întâmpinată cu o indiferenţă totală, aproape întreg tirajul fiind distribuit în mod gratuit din lipsă de cerere565.

Eşecul revistei Destiempo a zădărnicit în mare măsură eforturile lui Borges de a-şi recâştiga poziţia în lumea literară. Dacă în trecut capta atenţia unei întregi generaţii de scriitori, acum de-abia dacă

mai putea ţine la un loc un grup din ce în ce mai restrâns de prieteni.

565 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 12 septembrie 1994

Mai rău de-atât, în timp ce capacitatea lui de influenţă se diminua, naţionaliştii deveneau din ce în ce mai agresivi în interpretarea lor antiliberală a istoriei. În 1936, Julio Irazusta a publicat un eseu polemic despre Rosas, la o sută de ani de la ascensiunea acestuia la putere, care a reaprins vechiul conflict argentinian dintre civilizaţie şi barbarie, reabilitându-l pe tiran ca pe un eroic apărător al valorilor tradiţionale criollo împotriva influenţelor străine venite din Marea Britanie şi Europa liberală. Borges îl lăudase şi el pe Rosas la un moment dat, dar, chiar şi în anii 1920, opinia lui despre Rosas fusese cât se poate de diferită de cea a naţionaliştilor de dreapta – afirmase că Rosas reprezintă o manifestare foarte primitivă şi limitată a valorilor criollo şi sperase să pună bazele unei culturi criollo mult mai cuprinzătoare, în rezonanţă „cu lumea şi sinele, cu Dumnezeu şi cu moartea”566, fără a fi nostalgică sau xenofobă.

Dar amintirea laudelor aduse de Borges lui Rosas încă mai dăinuia printre foştii lui tovarăşi care între timp deveniseră

naţionalişti. În 1938, Borges a fost invitat de scriitorul Ernesto Palacio să devină membru al Instituto Juan Manuel de Rosas recent înfiinţat, un centru de cercetare a istoriei şi politicii argentiniene.

Borges nu voia să aibă de a face cu istoriografia revizionistă