Borges a început un nou experiment pentru a-şi prezenta sub forma unui roman „teoria personală despre eternitate” ca „stil al dorinţei”
înrădăcinate în nostalgie. O scurtă descriere a acestui experiment ne-a parvenit în Cercetarea operei lui Herbert Quain (Examen de la obra de Herbert Quain) 536 . Se spune că romanul a fost publicat în 1936 cu titlul Aprilie martie, care trimite la un alt amănunt autobiografic, inversând lunile martie şi aprilie ale anului 1934, când Borges a implorat-o pentru ultima oară pe Norah Lange, iar aceasta l-a respins pentru totdeauna.
Structura romanului Aprilie martie, aflăm noi, este „regresivă şi ramificată”; primul dintre cele 13 capitole cuprinde „dialogul ambiguu al unor necunoscuţi pe peron”, cel de-al doilea povesteşte întâmplările din ziua precedentă, cel de-al treilea relatează
întâmplările dintr-o altă versiune a zilei precedente, iar cel de-al patrulea întâmplările altei versiuni a aceleiaşi zile; fiecare dintre aceste trei versiuni ale aceleiaşi zile se ramifică în alte trei versiuni ale unor zile precedente, alcătuind astfel nouă naraţiuni diferite în cadrul unei singure opere. Romanul este o reprezentare a unui labirint temporal care conţine diferitele evoluţii posibile existente în momente diferite din trecut, excluse de curgerea liniară a timpului.
Ca în tot ce a scris Borges, Aprilie martie avea şi un subtext autobiografic, o inimă îndurerată care bate în adâncurile naraţiunii, cum s-ar spune, căci acesta era un roman conceput de „omul înduioşat şi surghiunit” care îşi imagina toate ipostazele fericirii pe care le-ar fi trăit dacă Norah Lange i-ar fi împărtăşit dragostea, un roman născut din nostalgie, căruia îi plăcea să se joace cu ideea că
536 „Examen de la obra de Herbert Quain” a apărut prima dată în Sur 79, aprilie 1941, ulterior fiind inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.
timpul ar putea fi reversibil până la urmă sau că s-ar putea ramifica în dimensiuni multiple, permiţându-i să recupereze într-una ce s-ar fi putut pierde într-alta. Redarea acestei „eternităţi” a nostalgiei sub formă narativă era însă imposibilă: structura ramificată a romanului Aprilie martie ar fi generat o infinitate de povestiri, ramificându-se spre infinit, deşi „furia simetrică”xlviii a lui Herbert Quain, ni se spune, a reuşit să le reducă numai la nouă.
Spre sfârşitul anului 1935, Borges s-a hotărât să adune la un loc mai multe texte în proză pentru a le publica într-un nou volum, intitulat Istoria eternităţii. Cartea era un amestec foarte pestriţ – pe lângă eseul care îi dădea titlul, Borges a inclus eseul despre timpul circular şi Eterna Reîntoarcere pe care îl scrisese parţial în Salto, o lungă recenzie în trei părţi a traducerilor din O mie şi una de nopţi, studiul despre kenning-urile scandinave pe care îl dedicase lui Norah Lange şi, cel mai ciudat, două Note, din care una susţinea că
este recenzia unui roman publicat la Bombay şi numit Apropierea de Almotásim. Borges prezenta intriga pe scurt şi explica diferenţa fundamentală dintre versiunea din 1932 a romanului şi cea din 1934.
Legenda Simorghului însă – acel simbol al iluminării panteiste, acel avatar al Alephului – era redusă doar la o simplă notă de subsol537.
Care să fi fost cititorii pe care i-a avut în vedere Borges pentru acest amalgam de texte neobişnuite? Fără cheia contextului lor autobiografic, nimeni nu ar fi putut pricepe semnificaţia vitală pe care aceste scrieri o aveau de fapt pentru autorul lor. Borges se retrăsese atât de mult în lumea lui, încât pur şi simplu tăiase orice cale de comunicare cu cititorii. Istoria eternităţii avea să marcheze nadirul destinului său de scriitor. A fost publicată pe 29 aprilie 1936
şi, până la sfârşitul anului, s-au vândut doar 37 de exemplare.
537 Vezi această notă de subsol în „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p.418.
CAPITOLUL 15
Izolare
(1936–1937)
Dintre cei 37 de cititori care au cumpărat câte un exemplar din Istoria eternităţii, unul aspira la statutul de scriitor şi se numea Adolfo Bioy Casares. Pofta de curiozităţi literare a acestui tânăr era atât de mare încât, impresionat de aşa-zisa recenzie a Apropierii de Almotásim, Bioy Casares a comandat inexistentul roman de la un librar din Londra. La timpul potrivit, Bioy Casares va deveni unul dintre tovarăşii cei mai apropiaţi şi mai loiali ai lui Borges, ca şi coautor, alături de acelaşi Borges, al câtorva culegeri de povestiri şi scenarii de film.
S-au întâlnit pentru prima oară la începutul anului 1932, la un dejun dat de Victoria Ocampo în onoarea unui scriitor francez aflat în vizită la Buenos Aires 538 . În pofida diferenţei de vârstă
considerabile – Bioy avea doar 18 ani la vremea aceea, iar Borges 32, cei doi s-au împrietenit imediat şi s-au retras într-un colţ discutând aprins despre scriitorii care le plăceau sau pe care îi detestau. La un moment dat Borges, neîndemânatic ca întotdeauna, a răsturnat o veioză, atrăgând atenţia Victoriei care a venit repede la ei şi le-a şuierat printre dinţi: „Nu mai staţi aici ca nişte nătărăi, haideţi să
vorbiţi cu musafirii”539. Dar Borges şi Bioy Casares s-au făcut că nu aud şi s-au hotărât să plece, continuându-şi discuţia în maşină, în timp ce Bioy îşi conducea noul prieten acasă.
538 Bioy Casares, Memorias, Tusquets: Barcelona, 1994, p. 108
539 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 31 martie 1994. O relatare uşor diferită
apare în Memorias de Bioy, p. 108.
În ciuda simpatiei reciproce, prietenia dintre cei doi a avut nevoie de mai mulţi ani ca să se cimenteze. Borges şi Bioy Casares proveneau din medii sociale foarte diferite: primul era un produs al clasei de mijloc urbane, familia celui de-al doilea era un stâlp al oligarhiei crescătorilor de animale (tatăl lui era ministru în guvernul conservator la vremea când îl cunoştea pe Borges). Oricum, Borges încă mai suferea din cauza lui Norah Lange, iar Bioy, care studia Dreptul la Universitatea din Buenos Aires, pierzându-şi interesul faţă de şcoală, s-a mutat la Rincón Viejo, estancia familiei din provincia Buenos Aires. Acolo şi-a propus să pună pe picioare moşia care fusese arendată în ultimii 20 de ani, arendaşul neglijându-şi în mare parte atribuţiile. Tânărul Bioy a început aspra ucenicie de fermier făcând comerţ cu vite, plantând copaci, schimbând gardurile din sârmă, renovând casele de la fermă, totul cu banii câştigaţi în urma speculaţiilor cu terenuri. Era o îndeletnicire care îi lua mult timp, dar pe care reuşea să o combine cu cititul şi scrisul, dat fiind că
scopul lui principal era să devină scriitor.
Prietenia dintre Borges şi Bioy Casares a devenit mai strânsă în cursul unei săptămâni petrecute împreună la estancia lui Bioy prin vara lui 1935. Adolfito, cum îi ziceau rudele şi prietenii lui Bioy, fusese rugat de un unchi să scrie un pliant publicitar pentru o nouă
marcă de iaurt fabricată de firma familiei, La Martona, una dintre cele mai mari concerne de produse lactate din Argentina. Lui Bioy i s-a părut că ar fi mai incitant să scrie pliantul împreună cu Borges, drept care şi-a invitat prietenul la Rincón Viejo. Borges nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, dar, odată ajuns la fermă, s-a hotărât să se comporte ca un om din partea locului, pretinzând chiar că ştie să
călărească, deşi, când s-a văzut nevoit să încalece, după cum îşi
amintea Bioy, aluneca mereu din şa540.
Activităţile în aer liber au fost curând abandonate, până şi conceperea pliantului lăsând loc preocupării lor preferate – discuţiile despre cărţi. Întrucât le plăcea atât de mult proza poliţistă, Borges a sugerat să scrie o povestire împreună şi chiar a schiţat un plan în care directorul unei şcoli de băieţi, un olandez masiv pe nume doctor Pretorius, îşi ucidea elevii „prin mijloace hedoniste”, cum ar fi jocurile obligatorii şi ascultatul muzicii la toate orele din zi şi din noapte 541 . Deşi povestirea despre doctorul Pretorius a fost abandonată după câteva pagini, Bioy va susţine că această primă
încercare de a scrie împreună a reprezentat punctul de plecare pentru toate scrierile parodice pe care le va semna alături de Borges mulţi ani de acum încolo, cu pseudonimele H. Bustos Domecq şi B.
Suárez Lynch542.
Bioy spunea că fusese „un autor prolific de cărţi îngrozitoare”543.
Avusese un debut precoce la vârsta de 15 ani, când tatăl lui plătise pentru publicarea unei culegeri de povestiri; următorii trei ani îi petrecuse străduindu-se fără succes să scrie un roman de mari dimensiuni despre un imigrant spaniol care vrea să se stabilească în pampas; în 1933, găsise un editor pentru o carte intitulată Diecisiete disparos contra el futuro (17 gloanţe trase spre viitor), care trebuia să fie
„o glumă despre consecinţele avute de cele 17 povestiri din volum asupra reputaţiei autorului”; în anul următor, apăruse „un volum masiv de povestiri” numit Caos, care „abunda în transcrieri sau parafraze ale unor vise”, atrăgând invariabil recenzii dintre cele mai 540 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 31 martie 1994
541 Bioy Casares, Memorias, p. 77
542 Ibid.
543 Ibid., p. 86
nefavorabile; în 1935, publicase un roman influenţat, printre alţii, de Joyce, Apollinaire şi Cocteau, pe care mai târziu îl va taxa drept
„incomprehensibil, anost şi prea literar”544. În acelaşi an publicase La Estatua Casera (Statuia din casă), o culegere de povestiri fantastice, poeme şi reflecţii, pe care Borges o va recenza pentru Sur în martie 1936. Borges sublinia că fantezia trebuie să-şi aibă rădăcinile în experienţa autorului: „Cred că o examinare generală a literaturii fantastice ar spune foarte puţin despre fantastic”; într-adevăr, ceea ce i se părea admirabil la cartea lui Bioy erau „ocazionalele confesiuni autobiografice” ale autorului şi „veridicitatea, muzica, emoţia şi disperarea ei minuţios exprimată”545.
