Este foarte posibil ca aceste observaţii să fi apărut în urma discuţiilor pe care cei doi le-au avut în cursul săptămânii petrecute de Borges la ferma lui Bioy cu câteva luni în urmă. Bioy îşi va aminti mai ales una dintre ele, care l-a făcut să-şi schimbe felul de a citi şi a scrie. Nu o va descrie pe larg, ci îşi va mărturisi surpriza că Borges se declara adeptul unei arte conştiente, deliberate: „A luat partea lui Horaţiu şi a profesorilor împotriva eroilor mei, străluciţii poeţi şi pictori ai avangardei”546. Putem bănui că Borges aborda ideile pe care le prezentase cu câţiva ani mai înainte în cele două eseuri fundamentale, Postularea realităţii şi Arta narativă şi magia – ficţiunea nu este o oglindă a lumii, ci un orbe autónomo, un joc de simboluri care se supune unor reguli înrudite mai mult cu legile magiei decât cu presupusele legi ale unei realităţi care oricum nu poate fi cunoscută; deşi scrisul îşi are rădăcinile în experienţa autorului, 544 Ibid., pp. 52–58

545 Recenzie la La Estatua Casera, Sur 18, martie 1936. Vezi Borges en Sur, pp. 130–

131.

546 Bioy Casares, Memorias, p. 77

această experienţă primară nu trebuie exprimată direct cititorului; reticenţa expresiei trebuie însoţită de o sobrietate stilistică pe măsură

pentru a contracara ceea ce Borges ajunsese să considere a fi o tendinţă spre prolixitate în limba spaniolă. Efectul aceste discuţii a fost că „a doua zi, poate în aceeaşi noapte”, Bioy „a trecut în cealaltă

tabără” şi curând va începe să aplice noile principii borgesiene în propriile scrieri547.

În 1937, Bioy a început să lucreze la un nou roman, a cărui idee de bază i-a venit după ce şi-a văzut imaginea reflectată în oglinda veneţiană triptică din camera de toaletă a mamei lui. În clipa aceea, s-a gândit la o maşinărie capabilă să producă imaginea holografică

perfectă a unei persoane. La început a vrut să scrie „un fals eseu în maniera lui Borges, în care să comenteze pe marginea inventării unei astfel de maşinării”, dar mai târziu „posibilitatea de a dezvolta ideea într-un roman m-a făcut să mă răzgândesc”548. Bioy va lucra la acest proiect în următorii trei ani, răstimp în care va suferi „o metamorfoză totală” ca scriitor549. Rezultatul a fost La invención de Morel (Invenţia lui Morel), cronica unui naufragiat care întâlneşte un grup de oameni pe o insulă pustie, descoperind în cele din urmă că

aceştia sunt imagini holografice proiectate de o maşinărie inventată

de eponimul Morel. Acesta a fost romanul care l-a făcut celebru pe Bioy şi care va deveni un clasic al literaturii latinoamericane.

Se prea poate ca Borges să fi acţionat ca un catalizator pentru imaginaţia creativă a lui Bioy, dar ce a scris el în această perioadă? Se pare că a abandonat naraţiunea şi a abordat teatrul. Bioy şi-l amintea scriind o piesă, deşi Borges nu a discutat detaliile intrigii cu 547 Ibid, p. 78

548 Ibid., pp. 92–93

549 Ibid., p. 86

prietenul lui550. Dar, peste mai mulţi ani, Borges se va referi pe scurt la această piesă: „Mă gândisem la o dramă în două acte: în primul act, spectatorul să aibă parte de ceva foarte nobil şi impunător, iar în actul al doilea să descopere că, de fapt, este vorba de ceva destul de agasant”551. Această descriere se potriveşte cu Oglinda secretă, o piesă

în două acte descrisă în Cercetarea operei lui Herbert Quain, unde în primul act „personajele sunt persoane cu averi uriaşe şi de spiţă

veche; iar sentimentele lor, nobile, chiar dacă sunt vehemente”, iar în actul al doilea „totul este uşor oribil, totul se amână sau se anulează”552.

Oglinda secretă începe în casa de la ţară a generalului Thrale a cărui fiică, Ulrica, este adorată de dramaturgul Wilfred Quarles, căruia i-a oferit un sărut distrat. Actul întâi constă dintr-o

„privighetoare şi o noapte”, urmată de „un duel secret pe o terasă”

după ce Ulrica îi întoarce spatele lui Quarles şi îşi anunţă logodna cu ducele Rutland553xlix. Aceleaşi personaje apar cu alte nume în actul al doilea. Quarles a devenit scriitorul ratat John William Quigley, care nu a văzut-o niciodată pe domnişoara Thrale, dar simte nevoia morbidă de a-i colecţiona fotografiile pe care le găseşte în revistele Tatler şi Sketch. Până la urmă se ajunge la concluzia că primul act este pe de-a-ntregul invenţia lui Quigley şi că reşedinţa de la ţară a generalului Thrale nu este altceva decât pensiunea în care locuieşte şi pe care a transfigurat-o şi a glorificat-o în imaginaţia lui.

În Oglinda secretă, găsim reflectarea relaţiilor dintre Borges, Norah 550 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995

551 Burgin, Conversations, 1969, p. 56

552 „Examen de la obra de Herbert Quain” a fost publicat prima dată în Sur, aprilie 1941, ulterior fiind inclus în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944. Vezi OC I, p. 464.

553 „Examen de la obra de Herbert Quain”, OC I, p. 464

Lange şi Oliverio Girondo. Ulrica, descrisă drept „trufaşă” şi

„amazoană”, aminteşte de Norah Lange, a cărei „trufie” Borges a lăudat-o în repetate rânduri; tatăl ei, generalul Thrale, ne duce cu gândul la tatăl lui Norah, Gunnar Lange, care fusese comandantul artileriei honduriene într-un război împotriva El Salvadorului; ducele Rutland, rivalul lui Quarles la mâna frumoasei Ulrica, ne trimite la Girondo prin faptul că este bogat, aristocrat şi, după cum sugerează şi numele, craidon. Iar nefericitul Quarles-Quigley este, clar, imaginea lui Borges, cel bolnav de dragoste.

În schimbarea radicală dintre primul şi al doilea act, Borges trebuie să fi încercat să exprime lovitura suferită prin pierderea lui Norah, o lovitură atât de năucitoare încât punea sub semnul întrebării realitatea întregii lui experienţe sentimentale. Era, evident, obsedat de Norah Lange, iar imaginaţia lui se blocase fără speranţă –

îşi pierduse inspiraţia lirică după ce Norah îl respinsese la întoarcerea ei din Norvegia în 1929 şi de atunci rămăsese incapabil să exorcizeze această traumă prin exprimarea ei într-o formă literară

satisfăcătoare.

Pe lângă aceste probleme de ordin personal şi literar, mijlocul anilor 1930 îi va răpi lui Borges orice speranţă că viziunea unei noi Argentine – democratică, liberală şi ospitalieră cu imigranţii şi străinii – va prinde contur vreodată. În pofida dezamăgirii profunde produse de înlăturarea de la putere, în 1930, a eroului său, preşedintele Irigoyen, Borges continuase să se identifice cu aripa irigoyenista militantă, cu tendinţe naţionaliste, a partidului, simpatizând făţiş cu reacţiile adesea violente ale Partidului Radical faţă de Concordancia, coaliţia guvernamentală a generalului Justo.

Scriitorul a mers până acolo încât, în 1934, a fost de acord să scrie o prefaţă la un poem gauchesc de Arturo Jauretche; acesta descria o

rebeliune armată a militanţilor radicali care, în decembrie 1933, reuşise să ocupe şi să apere pentru scurt timp oraşul El Paso de los Libres, în provincia Corrientes. Poemul a fost scris în vreme ce Jauretche îşi ispăşea pedeapsa în închisoare pentru rolul jucat în rebeliune; în prologul lui, Borges preamărea curajul dezinteresat al lui Jauretche şi al camarazilor lui, mai ales fiindcă eşecul „răscoalei patriotice” era inevitabil, gara, avionul, telegraful şi mitraliera garantând practic rapida „restabilire a Ordinii”554.

Dar curând entuziasmul manifestat de Borges faţă de irigoyenismo va începe să scadă. În anul următor, pe 29 iunie 1935, Arturo Jauretche, împreună cu Raúl Scalabrini Ortiz, care fusese membru al Comitetului Tinerilor Intelectuali pentru Irigoyen, textierul Homero Manzi, autor al câtorva dintre cele mai cunoscute tangouri ale perioadei, cât şi alţi scriitori reputaţi, au fondat un nou grup de presiune irigoyenista numit FORJA (Fuerza de Orientación Radical de Joven Argentina), al cărui moto era „Aparţinem unei Argentine coloniale; vrem o Argentină liberă”. Borges a fost invitat să se alăture grupului, dar a refuzat din motive care rămân necunoscute; scriitorul trebuie să fi ştiut însă că scopul grupului FORJA era de a presa conducerea Partidului Radical ca să adopte politici care să

scape Argentina de dependenţa economică de Marea Britanie555.

Intelectualii din FORJA adoptaseră de fapt revizionismul istoric de dreapta al fraţilor Irazusta şi în această convergenţă ideologică a dreptei şi a stângii în problema naţionalismului economic, ca şi în ostilitatea concomitentă împotriva Marii Britanii, Borges trebuie să fi 554 „Prólogo” la Arturo M. Jauretche, El Paso de los Libres. Relato gaucho de la última revolución radical (Diciembre de 1933), dicho en veno por el paisano Juliáan Barrientos, que anduvo en ella (1934), Corregidor: Buenos Aires, 1992, pp. 23–24 (p. 23).

555 Horacio Salas, Borges: una biografía, Planeta: Buenos Aires, p. 148

sesizat pericolul unui derapaj spre un stat fascist în Argentina.

Cheia evoluţiei gândirii politice a lui Borges în anii 1930 a fost ura lui faţă de fascism şi nazism. Marea lui teamă era că naţionaliştii, în zelul lor de a scoate Argentina de sub influenţa economică a Marii Britanii, ar putea sfârşi prin a-l copia pe Mussolini, dacă nu chiar pe Hitler. În timp ce Europa părea că se îndreaptă inexorabil spre război, Borges a revenit o vreme la aşa-numitul său americanismo din tinereţe. În februarie 1936, ca o contribuţie la serbările prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la întemeierea oraşului Buenos Aires de către Don Pedro de Mendoza, Borges a vorbit la radio despre istoria republicii argentiniene şi despre rolul vital jucat de Buenos Aires în această istorie556. Scriitorul recunoştea că locuitorii oraşului erau legaţi sentimental de gaucho, privindu-l ca pe un simbol al trecutului ţării, în ciuda faptului că gaucho fusese inamicul istoric al marelui oraş. Dar gaucho, după părerea lui, era o figură condamnată

să rămână în trecut; era un simbol nostalgic fiindcă destinul porteños era mai complex: oraşul în care locuiau „creştea ca un copac sau ca un chip familiar într-un coşmar”. Borges îi îndemna pe porteños să

accepte şi să îmbrăţişeze viitorul cu speranţă în suflet şi adăuga un pasaj integral dintr-un apel de-al lui din 1928 către tinerii naţionalişti criollo: