cred că Borges a început să lucreze la scurt timp după luna aprilie la o versiune revizuită a romanului autobiografic pe care îl abandonase cu doi ani în urmă. Diferenţa fundamentală dintre cele două versiuni ale romanului, afirmă autorul, era că în 1932 figura lui Almotásim, deşi simbolică, dădea impresia că este o persoană reală cu trăsături idiosincrasice personale, în timp ce, în 1934, romanul „decade în alegorie” – Almotásim devine „emblema lui Dumnezeu”, iar călătoriile eroului simbolizează evoluţia sufletului aflat în
„ascensiune mistică”511xli. Cu alte cuvinte, versiunea din 1932 descria un proces care culmina într-un deznodământ specific – identitatea finală între autor, personaje şi cititor, simbolizată de legenda panteistă a Simorghului-Aleph, „pasărea care, într-un fel, reprezintă
toate păsările”. Dar, în versiunea din 1934, faptul că Dumnezeul căutat se numeşte Almotásim, care înseamnă „căutătorul de sprijin”, presupunea o „teologie extravagantă” pe care Borges o explica astfel:
…Cel Atotputernic caută pe Cineva, iar acest Cineva pe Cineva superior (sau pur şi simplu necesar şi egal) şi tot aşa până la Sfârşitul – mai bine spus la 511 Vezi „El acercamiento a Almotásim”, OC I, pp. 414–418 (p. 417). Această
povestire a apărut prima dată în Historia de la eternidad, 1936, şi a fost retipărită în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, care a fost inclusă în Ficciones, 1944. Borges însă a omis-o din Ficciones în Obras completas, deşi povestirea va rămâne în ediţiile englezeşti ale acestei culegeri.
Nesfârşitul – Timpului, ori în mod ciclic512xlii.
Acest sfârşit sau nesfârşit submina clar scopul scrierii unui roman autobiografic, căci dacă Borges ar fi intenţionat să scrie romanul Apropierea de Almotásim pentru a exprima ceea ce era fundamental pentru el, ar fi ajuns la concluzia că nu există sfârşit şi nici destin în viaţa unui om. Pe de altă parte, prin abandonarea romanului autobiografic ar fi recunoscut că, până la urmă, scrisul nu-ţi aduce mântuirea, nu poate justifica existenţa autorului. Pierderea lui Norah Lange îi distrusese încrederea în realitatea esenţială a sinelui
– un om nu se deosebeşte, în principiu, de alt om, fiindcă identitatea personală nu este decât o succesiune de stări mentale discontinue în infinitul timpului.
Tentaţia de a se sinucide în acest moment al vieţii trebuie să fi fost destul de puternică, dar, chiar dacă scriitorul nu a cedat unei disperări totale, mărturiile indică o gravă cădere psihică. Pe 15
septembrie, Borges a publicat un set de trei texte scurte în Crítica sub titlul comun Confesiuni, din care răzbătea teama de dezintegrare, nebunie şi moarte513. Unul dintre texte se referă la dorinţa de a crea un tigru atotputernic, care se materializează în imaginea contrastantă a unei fiinţe nu mai mari decât un câine şi la fel de evazivă ca o pasăre; un altul descrie cazul unei tinere nebune care nu suportă oglinzile fiindcă în ele nu vede decât reflecţii ale feţei lui Borges; în al treilea text, autorul îşi imaginează că unghiile de la picioare îi cresc fără încetare, chiar şi după ce a murit, singura formă
512 „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p. 417
513 Aceste „Confesiones” au apărut prima dată în Crítica, 15 septembrie 1934, sub pseudonimul Francisco Bustos, iar ulterior au fost incluse în El hacedor, 1960. Vezi în OC II: „Dreamtigers”, p. 161, „Los espejos velados”, p. 164, şi „Las uñas”, p. 163.
de viaţă de apoi în care mai crede. Ca o „confesiune” finală, Borges a introdus şi post-scriptumul la Durata Infernului, eseul pe care îl publicase la patru luni după ce Norah Lange îl respinsese în februarie 1929, la întoarcerea din Norvegia, în care descria coşmarul trezirii într-o încăpere ciudată, fără să-şi dea seama cine şi unde este: M-am întrebat cu teamă unde sunt? şi am înţeles că nu ştiam. M-am întrebat cine sunt? şi nu m-am putut recunoaşte. Teama a crescut în mine. M-am gândit: acest priveghi îndurerat este de-acum Infernul, acest priveghi fără ţintă îmi va fi veşnicia514xliii.
În noiembrie 1934 – luna în care Norah s-a mutat într-un apartament aproape de casa lui Oliverio Girondo – îl găsim pe Borges în Uruguay, ca oaspete al verişoarei lui, Esther Haedo, şi al soţului ei, romancierul Enrique Amorim, la vila lor de vară de pe colina oraşului riveran Salto. I-a trimis tatălui său o carte poştală, datată 13 noiembrie, în care apărea o fotografie a vilei familiei Amorim, atrăgându-i atenţia asupra unei sculpturi de pe pajiştea din faţa casei: „Spectrul acestei femei… este figura sculptată la prova unei corăbii aşezate pe un soclu”, o observaţie banală, dar care în spaniolă are conotaţii precise, căci termenul folosit de Borges este mascarón de proa, Proa („provă”) fiind numele celor două reviste literare pe care le editase în anii 1920515. Dacă se putea spune că, în acele zile, o femeie fusese „figura sculptată” la Proa, ea nu putea fi decât Norah Lange. Evident că Borges nu şi-o putea scoate din minte 514 „Un infierno” a apărut în Crítica, 15 septembrie 1934, sub pseudonimul Francisco Bustos; vezi OC II, p. 238. A fost post-scriptum la „La duración del infierno”, Síntesis 25–27, iunie 1929, ulterior fiind inclus în Discusión, 1932; vezi OC
II, pp. 235–238.
515 Vezi M. de Torre, Borges: fotografías y manuscritos, p. 91.
pe Norah, fapt care îi poate explica apatia pe timpul şederii în Salto căci, într-o carte poştală pe care i-a scris-o mamei lui pe 22
noiembrie, spunea că eseul despre Nietzsche la care lucra (despre timpul infinit şi Eterna Reîntoarcere) înainta „fără inspiraţie, dar şi fără poticneli” şi că numai piscina „potoleşte şi domesticeşte vara”516.
Scriitorul a mai uitat de durerea lui într-o vizită la estancia lui Amorim, în provincia Tacuarembó, lângă graniţa cu Brazilia. Aflat în automobilul condus de prietenul lui, Amorim, a văzut deodată o mulţime de călăreţi şi a exclamat plin de uimire: „Dumnezeule mare!
Trei sute de gauchos!”, dar Amorim, care crescuse printre gauchos pe estancia lui, a replicat dispreţuitor: „Trei sute de gauchos aici e ca şi cum ai vedea trei sute de angajaţi la Gath şi Chaves [un magazin universal] în Buenos Aires”517. Dar, pentru un porteño ca Borges, câmpiile din nordul Uruguay-ului au fost o relevaţie: „Tot ce-am văzut atunci – gardurile din piatră, vitele cu coarne lungi, harnaşamentul bătut cu argint al cailor, bărboşii gauchos, pripoanele, struţii – era atât de primitiv, chiar barbar, făcând din călătoria mea mai mult o incursiune în trecut decât una în spaţiu”518.
I se părea poate că se întoarce într-o vreme în care adevăraţii gauchos cutreierau pampasul precum personajele din Martín Fierro, iar viaţa la ţară era la fel de aspră precum cea descrisă de Sarmiento în cartea lui clasică, Facundo. Şi, ca pentru a încununa această
senzaţie de întoarcere în timpuri barbare, Borges a fost martorul unei crime.
Incidentul a avut loc în timp ce vizitau Rivera, un oraş despărţit 516 Ibid., p. 92
517 Sorrentino, p. 15
518 „Commentaries” în The Aleph and Other Stories, p. 271
de o singură stradă lată de Santa de Livramento, perechea lui din Brazilia. Acestea erau locuri fărădelege, unde îşi făceau veacul bandiţii şi contrabandiştii. Într-o dimineaţă, Borges şi Amorim stăteau într-o tavernă aproape de un capanga, garda de corp a unui mahăr din partea locului, când un ins beat a venit la masa lui şi a început să-l bată la cap. Capanga şi-a pierdut răbdarea, a scos pistolul şi a tras două gloanţe în el. Borges a pierdut momentul, fiindcă era prea adâncit în conversaţie ca să fie atent la ce se întâmplă la masa alăturată, şi mai târziu şi-a amintit doar că l-a văzut pe beţiv cum se apropie de capanga şi apoi împuşcăturile. Ce l-a frapat însă pe Borges a fost nonşalanţa ucigaşului – a doua zi dimineaţa l-au văzut din nou, la aceeaşi tavernă, comandându-şi băutura obişnuită519.
Privind retrospectiv, Borges îşi va da seama că aceste ţinuturi sălbatice de la graniţă îl impresionaseră „mult mai mult decât toate regatele lumii, cu toate splendorile lor” 520 . Vizitase frontiera braziliană într-o vreme în care gândul la roşcata Norah Lange încă
nu-i dădea pace şi astfel cele două experienţe se vor împleti strâns în mintea lui. Ideea unei povestiri inspirate din crima la care asistase i-a venit când încă se mai afla în Santa Anna de Livramento. A apărut câţiva ani mai târziu sub titlul Mortul (El muerto) şi descria cariera unui băiat de la oraş care se face gaucho şi încearcă să submineze puterea conducătorului unui grup de contrabandişti 521 . Sfidarea şefului merge până la a se culca cu amanta lui roşcată. La sfârşit însă
tânărul este împuşcat mortal de capanga şefului.
519 Relatarea mea porneşte de la „Commentaries” de Borges în The Aleph and Other Stories, p. 271, şi de la interviul lui cu Carlos Peralta, „L’électricité des mots” în Cahiers de L’Herne, p. 413.
520 „Commentaries” în The Aleph and Other Stories, p. 271
521 „El muerto” a fost publicat prima dată în Sur 145, noiembrie 1946, şi apoi inclus în El Aleph (1949).
Mortul este, într-un fel, o povestire despre „dorinţa de putere”
nietzscheană, răspunzând permanentei dorinţe a lui Borges de a ridica pumnalul împotriva autorităţii străvechii spade a onoarei. Mai mult decât atât, această „dorinţă de putere” este asociată cu dorinţa sexuală în persoana amantei roşcate, răsplata revoltei tânărului împotriva şefului bandei. Povestirea Mortul este semnificativă şi fiindcă proiectează conflictele din lumea interioară a lui Borges pe fundalul istoriei Argentinei, prin această asociere clară a dorinţei sexuale cu fărădelegile comise de gauchos, scriitorul creând o paralelă între propriul conflict între spadă şi pumnal, şi conflictul fundamental al Argentinei, cel dintre „civilizaţie” şi „barbarie”.
Vedem această analogie şi în valoarea de simbol a părului roşu al concubinei, dacă ne gândim că roşul era culoarea interzisă în casa Borges din cauza asocierii ei cu tiranul Rosas şi federales, vechii inamici ai loialităţii unitario a familiei. Prin stabilirea acestei punţi simbolice între realităţile interne şi cele externe, Borges căuta legătura dintre percepţia mereu fragilă a identităţii personale şi rolul familiei lui în făurirea unei identităţi naţionale argentiniene. Deja se crea convingerea că ezitarea lui de a-şi afirma voinţa în faţa mamei provenea din teama de a compromite statutul familiei ca descendentă a unor eroi care câştigaseră independenţa de sub jugul Spaniei şi apoi luptaseră pentru cauza civilizaţiei şi împotriva barbariei reprezentate de gauchos şi caudillos.
Borges se afla de-abia la începutul a ceea ce va deveni o lungă şi dureroasă introspecţie prin scris. Vizita în ţinuturile de la graniţa dintre Uruguay şi Brazilia a început să scoată la iveală complexitatea realităţii lui interioare; în povestirea inspirată de această vizită
descoperise un filon bogat, atât de bogat încât va deveni şi sursa altor povestiri. Pe lângă Mortul, va scrie trei povestiri plasate în aceste teritorii sau făcând trimitere la ele – Tlön, Uqbar, Orbis Tertius,
Cealaltă moarte (La otra muerte) şi Evanghelia după Marcu (El Evangélico según Marcos) 522 . (În această ultimă povestire, ca şi în Mortul, eroul este pedepsit fiindcă s-a culcat cu o roşcată.) Borges va explora teme similare cu cele din Mortul şi în alte povestiri – civilizaţie şi barbarie, revoltă, trădare şi pedeapsă. Şi va reveni (la timpul cuvenit) la ideea mântuirii prin scris, dar, începând din 1934, va fi din ce în ce mai atras de proză ca mijloc de introspecţie.
La câteva săptămâni după ce revenit din vacanţa în Uruguay, Borges şi-a pierdut slujba la Crítica: a fost înştiinţat scurt, împreună
cu Petit de Murat, de un nou redactor şef-adjunct că redacţia avea alte planuri şi că Revista Multicolor îşi va înceta apariţia523. Editarea suplimentului literar îi abătuse gândurile de la ale lui într-o vreme de mare suferinţă – acum, când era departe de a se fi refăcut complet, fiind torturat de insomnie şi de „coşmaruri atroce”524, se temea că va cădea iarăşi pradă vechii lui obsesii.
