Aşadar, Congresul reprezintă mitul dantesc al mântuirii în accepţia lui Borges. Cele două elemente constitutive ale acestui mit –

redobândirea dragostei unei femei şi scrierea unei cărţi – sunt evidente în versiunea existentă a nuvelei, deşi într-o formă

considerabil atenuată, ceea ce poate fi rezultatul unui proces de condensare de la roman la nuvelă la care a fost supus Congresul de-a lungul anilor. În cele două femei, Nora Erfjord şi roşcata Beatriz Frost, avem un dédoublement al lui Norah Lange. Există o foarte mică

sugestie că, într-o versiune precedentă a Congresului, Ferri s-ar fi îndrăgostit de Nora Erfjord, fiind apoi respins de aceasta – căci în Londra, Beatriz Frost refuză cererea în căsătorie a lui Ferri pe motiv

că, „întocmai ca şi Nora Erfjord, era adeptă a credinţei predicate de Ibsen şi nu voia să-şi lege viaţa de nimeni”. Şi mai există o aluzie că, într-o altă versiune, episodul legăturii lui Ferri cu Beatriz Frost ar fi dus la recâştigarea afecţiunii Norei Erfjord, dat fiind că, la întoarcerea în Buenos Aires, Ferri ne spune că „Nora mă sărută şi mă

îmbrăţişă, iar sărutul şi îmbrăţişarea ei mi le amintiră pe ale altcuiva”lix.

Dacă pierderea şi recâştigarea dragostei unei femei fac obiectul unor aluzii în Congresul, la fel face şi tema elaborării unei opere autobiografice care să reprezinte mântuirea autorului ei. Congresul, în care Ferri îşi rememorează trecutul la persoana întâi, este până la urmă o consecinţă mult întârziată a revelaţiei lui mistice, în care autorul este împăcat cu sine, senin, şi îşi acceptă locul în lume, în pofida faptului că nu s-a căsătorit niciodată. În plus, motivul pentru care şi-a scris memoriile este de a renunţa la jurământul făcut de membrii societăţii secrete şi de a împărtăşi cititorilor natura revelaţiei lui – conştientizarea realităţii omniprezente a panteistului

„congres al lumii”.

E greu de spus, după mărturiile existente, cât de departe ajunsese Borges în elaborarea Congresului în 1940, cert este că în luna septembrie a aceluiaşi an era foarte necăjit. Un poem intitulat Noaptea ciclică (La noche cíclica), pe care l-a publicat în La Nación pe 6

octombrie, ni-l dezvăluie în toiul unei crize personale627. Poemul este o viziune de coşmar în care Buenos Aires-ul, în loc să fie versiunea panteistă a Trandafirului lui Dante, cum dă de înţeles sfârşitul nuvelei Congresul, a devenit un labirint ale cărui „uliţe strânse în 627 „La noche cíclica” a fost publicat ulterior în Poemas (1922–1943), Losada: Buenos Aires, 1943, şi în El otro, el mismo, 1964. Vezi OC II, pp. 241–242.

spaţiu decupat/ culoare sunt de teamă difuză şi de vis”, un labirint în care minotaurul geme în noaptea infinită a „casei puturoase”, unde

„se va-nturna nesomnul în noapte”, unde „pitagoreic” un „disc obscur, rotit” îl duce pe Borges înapoi spre acele arrabales pe care le-a cutreierat în nopţile tânjind de dor ale tinereţii şi îl lasă într-un „colţ

îndepărtat” din nordul, sudul sau vestul oraşului, „dar care-ntotdeauna cu un smochin te-mbie/ Bătrân, cu-n zid în soare ori un trotuar curat” – o scenă care evocă acea întâmplare atemporală

care i-a provocat trăirea stranie, mistică din A te simţi în moarte (Sentirse en muerte), la scurt timp după ce fusese părăsit de Norah Lange în 1926–1927628:

Acesta-i Buenos Aires. Şi timpul, ce-a lăsat

Iubirea şi arginţii, abia de-mi lasă mie

Această stinsă roză şi-o vană-mpărăţie

De străzi ce-s botezate cu numele purtat

De vagi străbuni: Laprida, Cabrera, Soler, Suárez…

Motivul acestei răbufniri de durere era că Haydée Lange se îndrăgostise de un alt bărbat şi, ca şi cum soarta ar fi vrut să pună

sare pe rana lui Borges, noul ei iubit făcea parte dintr-un grup de poeţi, cunoscut mai târziu drept „Generaţia 1940”, care fusese luat sub oblăduire de unul dintre cei mai puternici mecena literari din Buenos Aires – Oliverio Girondo629. Curtea pe care Borges i-o făcuse lui Haydée se sfârşea astfel într-o parodie cruntă a dezertării lui Norah în favoarea lui Girondo. Departe de a fi „noua Beatrice” care să-i redea fericirea pe care o cunoscuse cândva pe calle Tronador, 628 Vezi Capitolul 10.

629 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 15 septembrie 1994

Haydée îl făcuse să închidă din nou cercul infernal al solipsismului.

Borges s-a trezit din nou rătăcind prin „scobita noapte”, doar cu

„dorul (planul?) unui poem necontenit” lx , după cum spune în Noaptea ciclică. Cu alte cuvinte, trebuia să abandoneze Congresul, proiectata lui capodoperă, marele „poem” dantesc prin care spera să

se salveze şi să-şi salveze tatăl de la uitare.

Pierderea lui Haydée l-a adus din nou în pragul sinuciderii, cel puţin în imaginaţie, deoarece în acelaşi caiet în care scrisese Tlön, Uqbar şi Orbis Tertius a schiţat următorul scenariu: după ce şi-a îndeplinit sarcinile de slujbaş la biblioteca din suburbia anostă

Boedo, şi-a cumpărat un revolver dintr-o prăvălie de pe calle Entre Ríos, un roman poliţist de Ellery Queen pe care îl citise deja şi un bilet-dus spre Adrogué, unde a tras la hotel Las Delicias, a băut fără

să plătească vreo trei pahare de brandy şi apoi s-a împuşcat într-una din camerele de la etaj630.

Borges adăuga că a lăsat în urmă un poem pe care îl scrisese la Biblioteca Miguel Cané chiar în după-amiaza aceea, sugerând că

acesta era un fel de bilet de sinucigaş. Poemul era una dintre primele variante ale unei scrieri care a supravieţuit într-un caiet ce conţine câteva texte publicate de Borges în 1940. Din pasajele din acest poem neterminat, care au fost traduse în engleză şi publicate de Donald Yates, deducem că la baza dorinţei lui de a se sinucide era eşecul în plan literar, datorat în ultimă instanţă, îndoielilor privind potenţa lui sexuală631.

Poetul îşi descrie insatisfacţia în faţa scrierilor lui imperfecte şi 630 Textul este disponibil numai într-o traducere în limba engleză a lui Donald A.

Yates, pe care am parafrazat-o şi am condensat-o aici. Vezi Donald A. Yates,

„Behind «Borges and I»”, Modern Fiction Studies, 19 (1973), pp. 317–324 (p. 322).

631 Vezi ibid., p. 323.

explică de ce vrea să se sinucidă, nu din disperare sau plictiseală, ci ca să afle dacă există cu adevărat. Avem aici o altă mărturie că în 1940 Borges ajunsese la concluzia că din proiectul lui de a se mântui prin scris se alesese praful, singura alternativă rămânând sinuciderea. Poemul însă speculează mai departe că scriitorul s-ar putea să fie deja mort – fie în urma accidentului din 1938, când se lovise la cap pe scara întunecată din clădirea de pe calle Ayacucho, fie în urma experienţei trăite într-o cameră închiriată din mijlocul Europei, cu 20 de ani înainte. Această experienţă se referă, fără

îndoială, la întâlnirea nereuşită cu acea femeie din Geneva, în 1919, o experienţă despre care crede că ar fi legată de sentimentul copleşitor de irealitate pe care îl degajă poemul, deşi este o legătură pe care încă nu o înţelege prea bine.

Profunzimea deziluziei încercate de Borges este evidentă şi în trei povestiri pe care le-a scris în aceste luni. În Ruinurile circulare (Las ruinas circulares), pe care a publicat-o în Sur în decembrie 1940, îşi imagina un „om cenuşiu” lxi care soseşte la un templu circular închinat zeului focului632. Omul roagă zeitatea să-i dea puterea de a visa un fiu şi de a-l introduce în lumea reală. Dorinţa îi este îndeplinită – omul va visa un fiu despre care toată lumea va crede că

este aievea, cu excepţia zeului focului şi a visătorului care vor şti că

este doar o fantasmă, imună la foc. „Omul cenuşiu” simte un fel de extaz, scopul vieţii lui părând a fi fost atins. Dar, la scurtă vreme, templul este distrus de foc şi „omul cenuşiu” descoperă că flăcările nu-l ating. Atunci îşi dă seama că şi el, ca şi fiul visurilor lui, este o fantasmă – altcineva îl visa. Borges continuă în ianuarie 1941 cu Loteria din Babilonia (La loteria en Babilonia), în care porneşte de la 632 „Las ruinas circulares”, Sur 75, decembrie 1940. Inclusă ulterior în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.

ideea că viaţa este o loterie şi imaginează o situaţie în care este imposibil de spus dacă viaţa babilonienilor este supusă hazardului sau deciziilor unei societăţi secrete633. Într-o altă parabolă scrisă în 1941, Biblioteca Babel (La biblioteca de Babel), universul este comparat cu o bibliotecă în care omenirea caută fără folos scopul ascuns al edificiului vast şi geometric în care este prinsă ca într-o capcană634.

Toate cele trei povestiri reflectă spulberarea visului dantesc al mântuirii aşa cum îl vedea Borges. Dragostea trecuse pe lângă el din nou şi, neatins de zeul focului, scriitorul era puţin mai mult decât o fantasmă visată de o altă fantasmă, „omul cenuşiu” care fusese tatăl lui. În consecinţă, nu putea afla scopul existenţei lui; viaţa lui putea fi supusă hazardului sau destinului. Într-adevăr, universul semăna cu biblioteca lui Twirl, deşi la scară cosmică: era o „bibliotecă totală”, circulară la nesfârşit, în care „aceleaşi volume se repetă în aceeaşi dezordine”lxii.

633 „La lotería en Babilonia” a apărut prima dată în Sur 76, ianuarie 1941. Inclusă

ulterior în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.

634 „La biblioteca de Babel” a apărut prima dată în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi ulterior în Ficciones, 1944.

CAPITOLUL 18

Grădina potecilor ce se bifurcă

(1940–1944)

Necazurile lui Borges erau agravate de nefericirea pe care i-o provocau evenimentele din Europa. Invadarea Poloniei de către Hitler la începutul lunii septembrie 1939, urmată de izbucnirea ostilităţilor, îl umplea de teamă. Borges vedea războiul ca pe un conflict apocaliptic între bine şi rău. În octombrie 1939, scria în Sur că

o victorie a Germaniei va duce la „ruinarea şi degradarea întregii planete” şi din acest motiv spera ca războiul să ducă la „anihilarea lui Adolf Hitler”635. Războiul din Europa va polariza atenţia lumii literare argentiniene: scriitori liberali şi socialişti, care se declarau de partea Aliaţilor şi împotriva lui Hitler, vor prelua controlul SADE