La scurt timp după revenirea în Buenos Aires, Girondo a achiziţionat o casă impresionantă în stil neocolonial la capătul nemonden al străzii Suipacha, o zonă de locuinţe insalubre şi vile vechi care dădea spre linia de cale ferată ce merge paralel cu El Bajo 470 „Discusión sobre Jorge Luis Borges”, Megáfono 1, august 1933. Buenos Aires, p.
24
de la gara Retiro. Acolo s-a instalat într-un fast boem, înconjurat de picturi, sculpturi şi alte lucrări de artă adunate de prin călătoriile lui în lume. Se spunea că Girondo avea cea mai mare colecţie particulară de obiecte precolumbiene din aur din toată America de Sud şi, dintre multele curiozităţi adunate, cea care îi amuza cel mai mult pe prietenii lui era un şir de broaşte râioase împăiate şi îmbrăcate, pe care Girondo le expusese în holul noii lui case.
Curând, Girondo a adunat în jurul lui un mare cerc de tineri scriitori şi artişti şi, dată fiind reputaţia lui scandaloasă, a devenit obiectul unei curiozităţi bolnăvicioase. Se zvonea că fostul copil-minune al avangardei se preta, împreună cu ortacii lui, la tot felul de lucruri ce nu puteau fi numite în orgii care ţineau până în zori, deşi adevărul era – cel puţin potrivit prietenilor lui – că aceste fieste erau destul de inofensive, pe lângă dans nefiind vorba decât de consumul unor uriaşe cantităţi de alcool471.
Borges trebuie să se fi temut că apetitul dovedit al lui Norah pentru activităţi mondene o va face din nou vulnerabilă la farmecele lui Girondo. Poate că un semn al nesiguranţei lui a fost şi decizia curioasă de a-şi republica eseul despre kenning-urile scandinave sub forma unei broşuri tipărite pe banii lui într-o ediţie limitată472. A păstrat post-scriptumul prin care dedica eseul lui Norah Lange, prin care îi amintea tinerei de „zilele eroice” ale ultraismului şi de sângele ei scandinav, dar cealaltă dedicaţie pe care a scris-o pe exemplarul dăruit ei este mai entuziastă, atribuindu-i meritul de a-i fi trezit interesul faţă de literatura scandinavă şi, în acelaşi timp, trădându-şi incertitudinea: „Lui Norah, această imperfectă vizită a unei teme 471 Interviuri cu Gloria Alcorta de Girondo, Paris, 3 iunie 1995, şi Olga Orozco, Buenos Aires, 7 noiembrie 1995
472 Las kenningar, Francisco A. Colombo: Buenos Aires, 1933
inspirate de ea. Lui Norah, cu obişnuita mea admiraţie şi statornică
afecţiune. Lui Norah, mereu strălucitoare, Georgie”473.
Dacă Borges nu era sigur care era situaţia cu Norah, acest lucru nu se întâmpla fiindcă tânăra se întâlnea din nou cu Girondo – Norah pare că se ţinea departe de el –, ci fiindcă era tentată să-şi întindă
aripile şi să zboare ca o „femeie de tip nou”. În 1931, acceptase opinia lui Girondo potrivit căreia romanul inspirat de călătoria ei spre Norvegia nu putea fi publicat; în 1933, nu mai era dispusă să ia în seamă sfatul fostului ei iubit, drept care a predat romanul lui José Torrendel de la Editorial Tor, una dintre editurile de prestigiu din Argentina. Din întâmplare, Torrendel tocmai se pregătea să lanseze primele cărţi în ediţie broşată de pe piaţa argentiniană, intenţionând să sărbătorească această istorică aventură prin publicarea simultană
a zece titluri de tot atâţia autori. Un om priceput la publicitate, Torrendel a ales romanul picant al Norei Lange pentru a fi unul dintre cele zece. Fără îndoială pentru a amplifica senzaţionalul, romanul a primit titlul 45 días y 30 marineros (45 de zile şi 30 de marinari), provocator pentru o carte scrisă de o tânără într-o ţară
conservatoare ca Argentina.
Hotărârea lui Norah de a publica 45 días y 30 marineros echivala cu o declaraţie de independenţă faţă de Girondo şi de Borges, cei doi bărbaţi care îi dominaseră viaţa în ultimii cinci ani şi îi pricinuiseră
atâta suferinţă. După cum arăta şi romanul, tânăra începea să fie conştientă de farmecul ei, de forţa ei de seducţie, de aceea, în cursul anului 1933, va fi văzută din ce în ce mai des la petreceri şi dineuri literare ca scriitoare de drept, şi nu ca protejată a lui Borges sau a lui Girondo. Această nouă independenţă a lui Norah Lange şi-a găsit expresia în prietenia ei cu un al treilea bărbat, poetul chilian Pablo 473 Vezi Bernès I, p. 1527.
Neruda, care a sosit în Buenos Aires pe 28 august ca să preia postul de consul la ambasada chiliană. Cei doi se simţeau atât de bine împreună, încât, mai în glumă, mai în serios, îşi exteriorizau afecţiunea şi în locuri publice. La mondenul restaurant Les Ambassadeurs, de pildă, au cerut orchestrei să cânte Marşul nupţial şi pe acordurile lui au dat ocol încăperii braţ la braţ; după o altă cină
stropită cu mult vin la un restaurant de pe calle Corrientes, toţi petrecăreţii au ieşit în stradă, cântând şi ţipând, iar Norah a fost auzită strigând: „Pablo, la noapte vreau să dorm cu tine!” La care Neruda a replicat, râzând cu gura până la urechi: „Cu cea mai mare plăcere!”474
În octombrie, viaţa literară a oraşului Buenos Aires a fost bulversată de sosirea poetului spaniol Federico García Lorca; acesta avea să rămână acolo aproximativ şase luni, până în aprilie 1934.
Lorca a devenit curând subiectul de conversaţie al oraşului: era sărbătorit oriunde mergea, iar conferinţele, recitalurile şi piesele lui se bucurau de recenzii elogioase în presa argentiniană. Pe timpul şederii în Buenos Aires, spaniolul s-a împrietenit la cataramă cu Pablo Neruda şi, în următoarele luni, s-au văzut din ce în ce mai des.
La un dineu organizat de Clubul PEN la Plaza Hotel, cei doi poeţi au încântat lumea literară argentiniană rostind o cuvântare al alimón –
vorbind cu rândul fiecare de la capătul său de masă. Într-o altă
împrejurare celebră, magnatul presei Natalio Botana a dat un banchet grandios în onoarea lui Lorca la reşedinţa lui de la ţară –
zece ospătari îmbrăcaţi în costume de gauchos au adus la masă un bou întreg fript, zvonindu-se mai apoi că Lorca şi-ar fi scrântit glezna într-o căzătură misterioasă pe nişte trepte. Se pare că
după-masă a ieşit la plimbare împreună cu Neruda şi cu o poetesă în 474 M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 158
jurul casei lui Botana şi, dând de un turn, au urcat în el ca să se bucure de aerul nopţii. Romantismul situaţiei l-a făcut pe Neruda să-şi piardă capul şi, după cum va scrie în memoriile lui: „Am luat-o pe fata de aur în braţe şi, când am sărutat-o, mi-am dat seama că e o femeie din carne şi oase, tare şi bine făcută”475. Încurajat de această
descoperire, Neruda l-a rugat pe Lorca să stea de pază la baza turnului, dar spaniolul a alunecat în timp ce cobora treptele în fugă, încheind aventura neaşteptată a prietenului său într-un mod nefericit. În următoarele două săptămâni, Lorca a rămas în camera de hotel cu piciorul bandajat, gurile rele spunând că fata care provocase acest incident nu fusese alta decât Norah Lange476.
Indiferent cât adevăr exista în aceste bârfe, povestea trebuie să fi ajuns şi la urechile lui Borges, care probabil că se temea de tot ce era mai rău – Norah devenea un tovarăş constant al lui Lorca şi Neruda, iar rivalul lui, Girondo, făcea şi el parte din acest cerc strălucitor.
Ceea ce nu înseamnă că Norah reluase legătura cu Girondo – era însă sigur că tânăra petrecea destul de mult timp alături de el în compania lui Neruda, prietenul lor comun. Ea însăşi va evoca o noapte de pomină când, împreună cu cei doi, a deturnat o căruţă cu lapte în primele ore ale dimineţii, intrând cu ea pe avenida Leandro N. Alem, una dintre cele mai aglomerate artere ale oraşului. Norah s-a aventurat până în mijlocul bulevardului, a urcat pe podiumul poliţistului de la circulaţie şi a oprit traficul. Apoi a văzut cum căruţa trece în viteză pe lângă ea, cum Oliverio şfichiuie bidiviul în galop şi cum Neruda declamă unul dintre cele mai cunoscute poeme ale lui: Sucede que me canso de ser hombre… ( Se-ntâmplă că am obosit să tot fiu 475 Citat în ibid., p. 159
476 Vezi ibid., pp. 159–160.
om…)477
Prin luna iunie a anului 1933, Borges fusese invitat să devină
coeditor al suplimentului literar al cotidianului Crítica, care avea un tiraj enorm, de aproximativ 700000 de exemplare. Postul i-a fost oferit prin intermediul prietenului său Ulyses Petit de Murat, care la vremea aceea ţinea rubrica de film pentru Crítica. Ideea unei Revista Multicolor de los Sábados, un supliment color de sâmbătă consacrat subiectelor culturale şi literare, îi aparţinea proprietarului ziarului, Natalio Botana, care le dădea mână liberă coeditorilor, Petit de Murat şi Borges, în realizarea lui, dar le şi cerea să scrie câte un text o dată la două săptămâni478.
Borges va publica o mare parte din opera lui în suplimentul de sâmbătă al ziarului Crítica – articole, povestiri, crochiuri istorice şi biografice, recenzii şi traduceri479. Se va folosi, fără îndoială, de materialul strâns în caietele lui – va publica, de pildă, Bărbaţi de cartier, povestirea pe care o scrisese în 1930 în amintirea lui Nicolás Paredes, cât şi biografiile ficţionalizate pe care până la urmă le va aduna sub titlul Istoria universală a infamiei (1935). Dar va semna cu numele lui real numai acele texte de care era mulţumit, recurgând la pseudonime sau chiar la anonimitate pentru cele de care nu era foarte sigur. Din perspectivă biografică, contribuţiile lui Borges la Crítica sunt foarte interesante deoarece, atunci când sunt puse în paralel cu alte întâmplări din viaţa lui în această perioadă, multe 477 Ibid., p. 157
478 Pentru o descriere a activităţilor lui Borges în calitate de coeditor al suplimentului literar al publicaţiei Crítica vezi Petit de Murat, Borges Buenos Aires, pp. 138–149.
479 Vezi antologia Borges en Revista Multicolor de los Sábados, ed. Irma Zangara, Atlantida: Buenos Aires, 1995.
dintre ele oferă o mărturie criptică a sentimentelor şi atitudinilor faţă
de Norah Lange într-o vreme în care relaţia dintre ei se apropia de o nouă criză.
Pe 23 septembrie, Borges a publicat primul din ceea ce a numit Mituri germanice străvechi ( Antiguos mitos germánicos) 480 . Acesta descria un balaur care păzeşte o comoară ascunsă zi şi noapte; balaurul nu doarme niciodată, la fel ca şi „oaspeţii cuprinşi de flăcări ai Infernului, ale căror pleoape blestemate nu cad niciodată peste ochii jalnici”, şi nu aşteaptă decât ziua în care va sosi un viteaz care să-l scape de chin ucigându-l. Balaurul care nu doarme ar putea reprezenta propria condiţie la vremea aceea, iar comoara ar putea trimite la Norah Lange. Cu siguranţă o reminiscenţă a acestui mit germanic va apărea în Zahirul (1947), unde un îndrăgostit disperat încearcă să scape de amintirea obsesivă a femeii pe care a pierdut-o scriind o povestire bazată pe mitul scandinav al Fafnirului, şarpele care păzeşte o grămadă de aur zi şi noapte, până când este ucis de viteazul Sigurd.
Două săptămâni mai târziu, Borges a publicat Vrăjitoarele (Las brujas), un alt „mit germanic străvechi”, despre credinţa că orice vrăjitoare poate fi recunoscută după un semn de forma unei broaşte râioase pe care Belzebut i l-a întipărit în ochi481. Unele vrăjitoare însă
erau atât de „făţarnice şi de funeste” încât ascundeau acest semn. De ce acest ciudat detaliu, broasca râioasă? S-ar putea ca Borges să fi făcut aluzie la broaştele râioase din holul casei lui Girondo, această
condamnare a femeilor care ascundeau semnul broaştei râioase din 480 „El dragón (Antiguos mitos germánicos)”, Crítica, 23 septembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 39.