La Londra, Ferri cercetează limbile esperanto, volapük, latină, precum şi alte limbi, în sala de lectură a Muzeului Britanic. Acolo întâlneşte o tânără englezoaică, Beatriz Frost, şi se îndrăgosteşte de ea. Ferri îşi amână revenirea în Argentina timp de un an, dar Beatriz refuză să-şi lege viaţa de el, drept care Ferri trebuie să se întoarcă

singur la Buenos Aires, unde află că Twirl a extins biblioteca Congresului în aşa fel încât acum cuprinde toate cărţile care au fost tipărite vreodată, Twirl considerând că nicio carte nu poate fi atât de proastă încât să nu aibă nimic bun în ea. Apoi casa lui Glencoe este transformată într-o bibliotecă haotică de cărţi necatalogate. Secretara lui, Nora Erfjord, a demisionat în disperare de cauză, fiind înlocuită

de un alt amic de-al lui Twirl. Tocmai în clipa în care Ferri se pregăteşte să prezinte un raport despre cercetările efectuate de el la Muzeul Britanic, Glencoe îşi face apariţia şi dă ordin ca toate cărţile îngrămădite acolo la sugestia lui Twirl să fie arse fiindcă i s-a adus la cunoştinţă că nu mai are rost să-şi continue demersul: „Congresul Lumii a început în prima clipă a lumii şi va continua când vom fi ţărână. Nu există loc în care el să nu se afle”. Glencoe îi ia pe toţi la o plimbare prin Buenos Aires într-o trăsură deschisă ca să poată „privi

Congresul” şi toţi cei prezenţi sunt copleşiţi de „fermitatea şi de fervoarea lui”:

Misticii invocă o roză, un sărut, o pasăre care e toate păsările, un soare care e toate stelele şi soarele deodată, un urcior cu vin, o grădină sau actul sexual. Dintre aceste metafore, niciuna nu mi-ar putea sluji pentru acea noapte de împlinire care ne-a lăsat istoviţi şi beţi de fericire, la hotarul aurorei.

În timpul acestei revelaţii mistice, Nora Erfjord şi Glencoe recită o baladă scoţiană, Balada lui Patrick Spens. Până şi Twirl este impresionat: „Am vrut să fac răul şi, iată, fac binele”. Ferri, autorul memoriilor, ne spune că niciodată nu a mai putut să retrăiască acea experienţă sublimă, dar, ca unul dintre ultimii membri ai societăţii lui Glencoe, s-a hotărât să-şi încalce jurământul şi să o împărtăşească

cititorilor pentru ca şi ei să-şi dea seama că sunt participanţi fără voie la congresul lumii.

O sumedenie de informaţii autobiografice se ascunde în Congresul. Numele Alejandro Ferri are o semnificaţie dublă – numele de botez trimite la Alexandru Macedon şi la spada războinicului, în timp ce numele de familie Ferri se traduce în spaniolă prin fierros, care înseamnă „pumnale”, amintind şi de poemul gauchesc Martín Fierro, scris de José Hernández, al cărui nume îşi găseşte ecoul în cel al prietenului lui Ferri, José Fernández Irala. Alejandro Ferri reprezintă astfel conflictul fundamental dintre spada onoarei şi pumnalul gaucho, între civilizaţie şi barbarie, între mamă şi tată.

Nora Erfjord este construită după modelul lui Norah Lange, ea însăşi de origine norvegiană din ambele direcţii, numele de fată al mamei ei fiind Erfjord. Englezoaica, Beatriz Frost, are însuşiri care amintesc şi ele de Norah Lange: este „înaltă, zveltă, cu trăsături pure şi… păr roşcat”. Mai mult decât atât, o aluzie la dragostea neîmpărtăşită a lui Borges pentru Norah Lange este cuprinsă în

descrierea ultimei nopţi a epifaniei în Buenos Aires. Aici Nora Erfjord recită Balada lui Patrick Spens despre cavalerul cu acelaşi nume, trimis în Norvegia ca să o aducă în Scoţia pe Margaret, fiica regelui Norvegiei, pentru a ocupa tronul după moartea lui Alexander, regele scoţienilor.

Spre ţărm norveg, spre ţărm norveg,

Spre ţărm norveg, prin spuma mării,

S-aduci pe fata regelui norveg,

S-o pui pe tronul ţării.

Aluzia la călătoriile pe mare ale lui Norah Lange spre Oslo şi înapoi, în 1927–1929, este evidentă; în plus balada descrie cum corabia lui Patrick Spens este prinsă de furtună şi atât cavalerul, cât şi fiica regelui se îneacă în mare. Motivul înecului sugerează nu numai naufragiul dragostei lui Borges pentru Norah, ci şi convingerea scriitorului că, preferându-l pe Girondo, Norah şi-a pierdut într-un fel dreptul primului născut pe linie paternă.

Oliverio Girondo este întruchipat de consilierul-şef al lui Glencoe care, ni se spune, „avea curiosul nume de Twirl”lvi. Când „twirl” se traduce în spaniolă prin girar, aluzia la Girondo devine mai clară.

Verbul girar fusese asociat cu Girondo în urma unei celebre epigrama burleşti, apărute în rubrica „Parnasul satiric”, în numărul din 24

ianuarie 1925 al revistei Martín Fierro: „A veces rotundo/ Y a veces muy blando/ Se va por el mundo, Girondo girando” . Avem aici o rimă

semiabsurdă care este un joc de cuvinte cu numele lui Girondo –

asocierea lui Girondo cu girando (învârtindu-se sau rotindu-se) şi apoi cu slăbiciunea lui pentru călătorii622. Alte câteva însuşiri ale lui Twirl 622 Vezi Martín Fierro, 24 ianuarie 1925, p. 102.

trimit indirect la Oliverio Girondo. Twirl este deşirat, dar, chiar dacă

Girondo era de statură normală, înălţimea lui Twirl probabil că

reprezenta, în accepţia lui Borges, statutul social superior al lui Girondo, dată fiind averea şi originea lui nobilă. Girondo, se ştie, avea o barbă deasă; la rândul lui, Twirl avea o „mustaţă în flăcări”; Twirl avea părul roşu, deşi al lui Girondo era negru, dar „culoarea violentă a pletelor acestuia sugera focul”, arătând că ar putea fi luat ca un simbol al personalităţii impetuoase a lui Girondo, pe care Borges o catalogase ca fiind „violentă” în recenzia celei de a doua culegeri de poeme a lui Girondo, Calcomanías 623 . Părul roşu al lui Twirl leagă personajul şi de Beatriz Frost (al cărei „păr roşu… ar fi putut să mi-l amintească, şi n-a făcut-o niciodată, pe cel a piezişului Twirl”) şi, prin ea, de norvegiana Nora Erfjord. Astfel, Borges face o aluzie subtilă la legătura lui Girondo cu Norah Lange, deşi în Congresul Twirl nu se implică sentimental cu niciuna din tinere.

În ceea ce priveşte numele asociatului lui Twirl, Nierenstein, aici dăm de o uşă secretă care duce la subtextul autobiografic al Congresului. Adevăratul Nierenstein a fost, de fapt, profesor la Universitatea din Buenos Aires şi, ceea ce este mai interesant, membru al juriului care a refuzat să-i acorde lui Borges Premiul Municipal pe 1926 pentru El tamaño de mi esperanza, cartea ce trebuia să lanseze criollismul lui Borges. Potrivit unei relatări din Martín Fierro, datate aprilie 1927, Nierenstein îl caracterizase pe Borges drept „un scriitor incomprehensibil şi un imitator al lui Carriego”, acelaşi număr din Martín Fierro incluzând şi repudierea publică de către Norah Lange a tutelei poetice a lui Borges624. În consecinţă, prin aluzia la Nierenstein scriitorul arăta motivele exacte ale vrajbei lui cu 623 Vezi Capitolul 8.

624 Martín Fierro, 28 aprilie 1927, pp. 334 şi respectiv 332. Vezi şi Capitolul 10.

Girondo, care îl făcuseră pe Borges să se răzbune pentru pierderea lui Norah Lange prin distrugerea revistei Martín Fierro 625 .

Răzbunarea îşi găseşte ecoul şi în episodul din Congresul în care compadrito Nicolás Paredes îl provoacă pe poetul Eguren, alt asociat al lui Twirl, la un duel cu cuţitele în faţa unui bordel şi îl face să dea înapoi.

Alejandro Glencoe este chintesenţa autorităţii patriarhale şi, în această postură, reflectă atitudinea ambivalentă a lui Borges faţă de tatăl lui. Numele Glencoe în sine implică dualitate în măsura în care trimite la celebrul masacru al clanului Macdonald de către clanul Campbell la Glencoe, o dualitate sesizată de Ferri, care vede

„schimbarea totală” a patriarhului – este un domn afabil la Buenos Aires, dar se comportă ca un caudillo primitiv cu gauchos de la ferma lui. Înalt, robust şi cu barba roşcată, Glencoe aminteşte de tatăl de mult decedat al lui Norah Lange, Gunnar, ceea ce indică o asociere paternă între el şi secretara lui norvegiană, Nora Erfjord, asociere întărită de recitarea împreună a Baladei lui Patrick Spens în noaptea revelaţiei. Mai mult decât atât, atât numele de botez al lui Glencoe, Alejandro, cât şi faptul că moşia lui se numeşte La Caledonia, fac din el un epigon al regelui Alexander al Scoţiei din baladă.

Există, de asemenea, o legătură paternală între Alejandro Glencoe şi tizul lui, Alejandro Ferri, alter ego-ul lui Borges. Ferma lui se află

la graniţa uruguayană cu Brazilia, exact în zona vizitată de Borges la vremea când îl încerca gândul sinuciderii din cauza roşcatei Norah Lange, în 1934. Se creează astfel o analogie între Glencoe şi şeful bandei din Mortul care porunceşte uciderea lui Otálora, tânărul lui protejat, pentru că a încercat să-l înlăture şi s-a culcat cu iubita lui 625 Vezi Capitolul 11.

roşcată, o legătură intertextuală ce sugerează că relaţiile dintre Glencoe şi Ferri sunt potenţial distructive. (Într-adevăr, Ferri este neliniştit din cauza absenţei lui prelungite din Buenos Aires, pe cheltuiala lui Don Alejandro, datorită legăturii sentimentale pe care o are cu Beatriz Frost.)

Dar cele mai profunde şi mai semnificative dintre toate aluziile cu tentă patriarhală pot fi găsite în paralelele dintre Congresul şi El Caudillo, romanul scris de tatăl lui Borges. Structura de bază şi intriga celor două scrieri sunt identice: există un şef atotputernic care oscilează între civilizaţie şi barbarie; Glencoe este consiliat de sinistrul Twirl, cam la fel cum Caudillo se consulta cu dubiosul Gringo; personajele secundare se împart în funcţie de atitudinea lor faţă de tânărul protagonist – Carlos Dubois sau Alejandro Ferri – a cărui dragoste pentru o tânără – Marisela sau Beatriz – provoacă o reacţie a şefului care hotărăşte deznodământul acţiunii; în sfârşit, şefii îşi repudiază consilierii, pe Gringo şi pe Twirl.

Borges a conceput Congresul pe tiparul romanului tatălui său, ceea ce sugerează că dorea, într-o anumită măsură, să îndeplinească

cererea tatălui muribund de a rescrie El Caudillo în numele lui.

Această cerere era, de fapt, rugămintea patetică a tatălui de a fi salvat de la eşecul literar, iar obligaţia de a-şi mântui tatăl, după cum am văzut, dusese la blocarea imaginaţiei creative a lui Borges, reflectată în demersul literar al lui Pierre Menard care, în loc să scrie ceva original, încerca să rescrie Don Quijote, riscând să-şi anuleze atât propria personalitate, cât şi pe cea a lui Cervantes. Dar, dacă

prin Congresul Borges a rescris El Caudillo, a făcut-o nu doar ca să

ofere o imagine fidelă a romanului tatălui său, ci să-l şi depăşească, o altă dovadă a imensei lui admiraţii faţă de Divina Comedie. Relaţia dintre Dante şi Virgiliu îl fascina pe Borges aproape la fel de mult ca şi cea dintre Dante şi Beatrice. Borges vedea în ea o relaţie filială:

„Dante este ca un fiu pentru Virgiliu, dar, în acelaşi timp, Dante îi este superior lui Virgiliu fiindcă se crede salvat”626. Şi va privi relaţia tată-fiu dintre Virgiliu şi Dante ca pe un model pentru a armoniza relaţia kafkiană dintre el şi tatăl lui.

Poemul lui Dante era, într-un fel, o rescriere a Eneidei lui Virgiliu, dar nu acesta era genul de rescriere abordat de Pierre Menard, căci Dante nu intenţionase să-l eclipseze pe Virgiliu aşa cum ameninţase Menard că o va face cu Cervantes; dimpotrivă, Dante şi-a conceput poemul ca pe o împlinire, prin graţia creştină, a adevărurilor spirituale latente în epopeea marelui poet latin. Ceea ce şi explică

rolul lui Virgiliu de călăuză a lui Dante prin Infern şi Purgatoriu până la porţile Paradisului, în care Virgiliu, păgân fiind, nu avea voie să pătrundă. În acelaşi fel Borges a căutat să încorporeze destinul tatălui său în propriul mit al mântuirii. Prin analogie cu Virgiliu, doctorul Borges nu-şi găsise mântuirea prin scris, dar aspiraţiile lui literare aveau să fie justificate într-un fel dacă fiul lui reuşea, ca şi Dante, să conceapă o capodoperă care să-i asigure nemurirea ca scriitor.

În Congresul, prin urmare, Borges a transfigurat sensul romanului El Caudillo modificându-i deznodământul: dacă romanul se sfârşea prin distrugerea provocată de Caudillo, care nu putea tolera ca fiica lui să-l iubească pe Dubois, „congresul” amoros dintre Ferri şi Beatriz Frost îl luminează indirect pe patriarhul Glencoe asupra interdependenţei dintre toate lucrurile din lume. Diferenţa iese în evidenţă mai ales în imaginea râului din cele două scrieri. În El Caudillo, pasiunea celor doi îndrăgostiţi este simbolizată de ruperea malurilor şi inundarea câmpiei, această pasiune culpabilă

626 Vezi „La Divina Comedia” în Siete Noches, Frondo de Cultura Económica: ediţia a doua, Buenos Aires, 1993, p. 91.

înfuriindu-l pe Caudillo, care îi distruge pe îndrăgostiţi. Ca şi tatăl lui, Borges a ales imaginea unui râu ca să descrie partidele de amor dintre Ferri şi Beatriz: „O, nopţi, şi dulce umbră împărtăşită, şi dragoste ce curge în întuneric asemenea unui tainic râu, clipă de împlinire când fiecare este celălalt…” Uniunea orgasmică ce a stârnit mânia lui Caudillo în roman este cea care duce la finalul fericit din Congresul, astfel încât idila zădărnicită din cartea doctorului Borges este refăcută şi răzbunată în nuvela imaginată de fiu.

Prin urmare, Borges a subsumat structura romanului El Caudillo propriului proiect de roman şi şi-a organizat naraţiunea într-o progresie dantescă prin Infern şi Purgatoriu, spre Paradis.

Într-adevăr, modelul Divinei Comedii nu este greu de sesizat în nuvela lui Borges. Infernul este reprezentat în Congresul de biblioteca potenţial infinită pe care Twirl i-o recomandă lui Glencoe:

„Te simţeai parcă în centrul unui cerc mişcător, care creştea la nesfârşit, îndepărtându-se mereu”, o imagine ce aminteşte de cercurile din Infernul lui Dante. Twirl, „a cărui inteligenţă era lucidă”lvii, este un Lucifer contemporan, complotând cu asociaţii lui să-l ruineze pe patriarhul Glencoe. Anul pe care îl petrece Alejandro Ferri la Londra reprezintă trecerea lui prin Purgatoriu. Căutarea unei limbi universale are loc într-o bibliotecă, dar aceasta este sala de lectură din Muzeul Britanic, şi nu infernala bibliotecă a lui Twirl, Ferri descoperind limba universală nu pe cale livrescă, ci în dragostea lui Beatriz Frost. Idila lui din Londra cu englezoaica Beatrice echivalează cu a doua întâlnire a lui Dante cu Beatrice în paradisul terestru, în vârful muntelui Purgatoriu, pregătind desprinderea finală de influenţa diabolică a lui Twirl. Paradisul este în sfârşit atins când Ferri se întoarce la Buenos Aires, după ce a învăţat limba dragostei de la Beatriz Frost. Aici află că Glencoe a avut o revelaţie misterioasă care îl face să-l repudieze pe Twirl şi să

poruncească arderea cărţilor ce fac din casa lui o versiune a

„bibliotecii totale”. Dintr-un caudillo indus în eroare, Glencoe apare ca un Dumnezeu-Tatăl binevoitor, care le dezvăluie membrilor societăţii adevărul suprem – toate lucrurile aparţin aceluiaşi spirit universal. Astfel, binele triumfă asupra răului, după cum până şi Twirl este silit să recunoască.

Desfăşurarea acestei structuri danteşti tripartite – Infern, Purgatoriu şi Paradis – este extraordinar de economicoasă şi de eliptică în Congresul, analogiile fiind făcute nu prin legăturile cauzale caracteristice romanului realist, ci prin tipul de „magie contagioasă”lviii pe care Borges îl recomanda în Arta narativă şi magia, eseul lui din 1932. În plus, pentru a crea aceste legături magice, Borges s-a folosit de procedeul dantesc figura: întâlnirea lui Ferri cu Beatriz Frost „sub înalta cupolă” a sălii de lectură din Muzeul Britanic anunţă unitatea atotcuprinzătoare a revelaţiei finale, în timp ce „roşul labirint” al Londrei, în care Ferri se poate să se fi rătăcit (cum o face rivalul lui, Eguren, în Paris), prefigurează forma dantescului „Trandafir al Drepţilor” pe care oraşul Buenos Aires şi-o va lua implicit în cursul revelaţiei colective de la sfârşitul nuvelei.