601 „La biblioteca total”, Sur 59, august 1939, pp. 13–16. Retipărită în Borges en Sur, pp. 24–27.

incoerenţe verbale”, unde este posibil ca „generaţiile omului să

treacă” fără ca rafturile monstruoasei biblioteci să ofere „o singură

pagină acceptabilă”.

Coşmarul bibliotecii totale l-a dus pe Borges cu gândul la un coşmar asemănător, cel al Sfintei Treimi, scriitorul asociind ambele coşmaruri cu ideea de Infern:

Una dintre obişnuinţele minţii este născocirea de imagini înfiorătoare. A născocit Infernul, a născocit predestinarea pentru Infern, a născocit ideile platonice, himera, sfinxul, numerele transfinite anormale (în care partea nu este mai mică decât întregul), măştile, oglinzile, opera, Treimea teratologică: Tatăl, Fiul şi Duhul indisolubil, într-un singur organism602.

Biblioteca – forma platonică a bibliotecii tatălui din Palermo, unde crescuse Borges, sau Biblioteca Miguel Cané, la care lucra acum – va deveni metafora supremă a solipsismului, o lume contrară, o temniţă a „irealităţii” atât de prezentă, de parcă universul viu s-ar fi transformat într-un infern al cărţilor fără sfârşit:

M-am străduit să salvez de la uitare o grozăvie mai mică: vasta, contradictoria Bibliotecă, ale cărei deşerturi verticale de cărţi sunt mereu în pericol de a se preface în alte deşerturi, afirmând totul, negând totul şi apoi încurcând totul, ca o zeitate care şi-a pierdut minţile603.

În această stare de spirit solipsistă Borges a conceput o nouă

povestire, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, care va apărea în Sur, în mai 1940604. Aceasta era o parodie a idealismului filosofic al episcopului 602 „La biblioteca total”, în Borges en Sur, p. 27

603 Ibid.

604 „Tlön, Uqbar, Tertius”, Sur 68, mai 1940, şi inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.

Berkeley, în care membrii unei organizaţii secrete conduse de un milionar pe nume Ezra Buckley inventează o planetă, Tlön, ai cărei locuitori nu pot percepe realitatea fizică din afara conştiinţei lor.

Printr-o serie de situaţii comice strălucite, Borges schiţa consecinţele unui astfel de idealism congenital asupra limbilor vorbite, ştiinţei, matematicii, literaturii şi religiilor practicate pe Tlön.

Există însă şi câteva aluzii autobiografice în subtextul povestirii, printre care şi figura lui Herbert Ashe, taciturnul inginer englez afectat de „irealitate”, prieten cu tatăl lui Borges, care moare în urma unui anevrism, ca şi doctorul Borges. În sfârşit, se insinuează şi un pic de paranoia atunci când Borges descrie două întâmplări trăite de el, care sugerează că Ezra Buckley şi conspiratorii ar putea încerca să

contamineze lumea cu idealismul sinistru al planetei Tlön. Prin urmare, povestirea reflectă temerile lui Borges de a sfârşi ca o reflecţie a tatălui său – rupt de lumea din jur şi copleşit de simţul irealităţii de care scrisul singur nu-l mai putea salva.

CAPITOLUL 17

Exemplul lui Dante

(1939–1940)

În 1939, Bioy se cam săturase să-şi administreze ferma de vite, dorind să joace un rol mai important pe scena literară a oraşului Buenos Aires. Devenise prieten apropiat cu Silvina Ocampo după

colaborarea la revista Destiempo; femeia îl vizita regulat la estancia, unde îşi dădeau frâu liber pasiunii lor comune de a citi şi a scrie. De Anul Nou, Bioy şi-a surprins prietenii anunţându-i că se căsătoreşte cu Silvina, pentru ca pe 15 ianuarie să facă o nuntă liniştită în biserica parohială din Las Flores, de lângă estancia lui Bioy, la care a participat şi Borges. Curând după aceea cuplul s-a stabilit în Buenos Aires, mutându-se într-un apartament care ocupa etajele 7 şi 8 ale unei clădiri la întretăierea bulevardului Santa Fe cu calle Ecuador, în elegantul Barrio Norte. La etajul 7, erau două dormitoare mari şi o scară care urca în spirală spre o cameră de zi spaţioasă, semicirculară, la etajul superior, alături de o galerie plină de corpuri de bibliotecă şi un spaţiu pentru lectură, care au devenit biblioteca familiei Bioy605.

Acest apartament a constituit un adevărat refugiu pentru Borges într-o vreme când era extrem de nefericit. Curând totul s-a transformat într-un fel de ritual – Borges trecea pe acolo aproape în fiecare seară şi, după cină, lucra împreună cu Bioy la câte un proiect literar, în dormitorul lui Bioy, care putea fi folosit şi ca birou şi oferea 605 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995. Apartamentul a fost cumpărat în 1957 de o prietenă a lui Borges, Alicia Jurado. Îi sunt recunoscător că

mi l-a arătat pe 10 noiembrie 1995.

o privelişte magnifică dincolo de acoperişurile caselor din Barrio Norte până la avenida Santa Fe. (În 1940, Borges, Bioy şi Silvina au lucrat la o Antologie de literatură fantastică şi au alcătuit o Antologie de poezie argentiniană.) 606 Uneori ieşeau la o plimbare printr-unul din cartierele preferate ale lui Borges sau ascultau muzică, deşi Borges nu prea avea ureche muzicală: îi plăcea Brahms, dar mai curând asculta blues, gospel sau puţin jazz.

În fiecare joi, Silvina şi Adolfito organizau o soirée pentru literaţi, majoritatea scriitori care colaboraseră la Destiempo şi acum gravitau în jurul revistei Sur. Din când în când, mai invitau pe câte cineva să

ia cina cu ei şi cu Borges, ceea ce, din punct de vedere culinar, se pare că nu era foarte ispititor – musafirul trebuia să ştie că-i va fi foame după o cină la familia Bioy, îi plăcea lui Borges să-i avertizeze pe aceşti invitaţi ocazionali. Gazdele nu excelau prin somptuozitatea meselor: cina consta din câteva bucăţele de friptură la grătar şi apă

(familia Bioy era abstinentă) sau un fel de mâncare făcut la repezeală

de Silvina din ce găsea în frigider în seara respectivă. Adevărata plăcere era să-l vezi pe Borges cum îşi lasă garda jos la aceste întâlniri intime şi devine el însuşi: era genial, spiritual, bârfea cu maliţiozitate şi născocea tot felul de jocuri prin care testa anvergura şi profunzimea lecturilor prietenilor.

Dar chiar dacă a devenit din ce în ce mai prezent pe scena literară

după ce Bioy şi Silvina s-au mutat în Buenos Aires, Borges era la fel de trist. Rareori făcea schimb de confidenţe cu Bioy, deşi chiar la debutul prieteniei lor, la mijlocul anilor 1930, îi vorbise prietenului despre dragostea lui nefericită pentru Norah Lange, pentru ca, la începutul anilor 1940, când cei doi se vedeau aproape în fiecare 606 Antología de la literatura fantástica, Editorial Sudamericana: Buenos Aires, 1940, şi Antología poética argentina, Editorial Sudamericana: Buenos Aires, 1941.

seară, să pară „foarte sensibil” la subiectul Norah Lange; după cum îşi amintea Bioy, subiectul părea că „îl doare”607. Borges amintea de Norah „obsesiv”, aducându-i numele în discuţie doar ca să spună că

preferă să nu intre în amănunte, deşi peste câteva minute o pomenea din nou, de parcă nu ar fi fost în stare să se gândească la altceva; impresia lui Bioy era că Borges „ascundea” ceva despre surorile Lange; erau nişte „lucruri ascunse bine”, bănuia el, „un element misterios” pe care Borges îl păstra pentru „viaţa lui secretă”.

La vremea când îşi dădea tot mai bine seama de ceea ce numea el

„obsesia” lui Borges pentru Norah Lange, Bioy a fost frapat şi de cealaltă „obsesie” a prietenului său, Divina Comedie a lui Dante.

Borges va susţine mai târziu că a citit pentru prima dată Divina Comedie în timp ce călătorea cu tramvaiul spre şi de la Biblioteca Miguel Cané608. Întrucât este foarte posibil ca scriitorul să fi fost familiarizat deja cu temele generale ale poemului lui Dante, se prea poate să fi citit pentru prima dată Divina Comedie de la cap la coadă

în ultima parte a anului 1939 sau la începutul anului 1940. Oricum, Borges a fost „fascinat de această carte”: a fost „una dintre cele mai intense experienţe literare” trăite vreodată „în cursul unei vieţi dedicate literaturii” şi, ulterior, o va considera „poate cea mai reuşită

operă literară, din toate literaturile”609.

Divina Comedie este, în esenţă, povestea mântuirii sufletului autorului. Dante descrie o lungă călătorie prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, care culminează cu o serie de viziuni ce îi dezvăluie sensul final al Creaţiei lui Dumnezeu. Poetul latin Virgiliu, autorul Eneidei, 607 Citatele din Bioy Casares provin din două interviuri pe care le-am avut cu acesta în Buenos Aires pe 15 şi pe 25 noiembrie 1995.

608 „An Autobiograhical Essay”, p. 242

609 Citatele sunt din Sorrentino, pp. 72 şi 73, şi respectiv din Carrizo, p. 118.

joacă rolul călăuzei lui Dante prin cele nouă cercuri ale Infernului şi cele şapte trepte ale Purgatoriului; când cei doi ajung în Eden, care se află în vârful muntelui Purgatoriului, Virgiliu pleacă, iar Dante o regăseşte pe Beatrice, femeia moartă pe care încă o mai adoră; Beatrice este cea care îl conduce prin cele nouă ceruri ale Paradisului către Empireu, locul Prezenţei Absolute a lui Dumnezeu, dincolo de spaţiu şi timp. Acolo lui Dante i se îngăduie să vadă Trandafirul celor Drepţi, alcătuit din sufletele celor care şi-au câştigat mântuirea.

Brusc, Dante observă că Beatrice nu mai este cu el; îşi strigă

disperarea, dar apoi o vede la locul cuvenit, într-unul din cercurile Trandafirului mistic. Beatrice îi surâde pentru ultima oară, întorcându-se să privească în extaz izvorul dragostei eterne a lui Dumnezeu.

Beatrice este personajul care joacă un rol providenţial în prologul şi în desfăşurarea întregii Comedii. Datorită intervenţiei ei, Dumnezeu îl lasă pe Dante să facă această călătorie şi tot ea constituie sursa de inspiraţie a poemului care va dezvălui destinul autorului şi va oferi un sens final existenţei omului pe pământ. Dar cine era Beatrice? Într-un text scris mai înainte, Vita Nuova, Dante descria dragostea lui pentru o femeie, despre care se crede că a fost Bice Portinari, pe care o văzuse pentru prima dată când avea nouă

ani şi apoi nouă ani mai târziu, când femeia a refuzat să-l recunoască. Această respingere l-a făcut pe Dante să-şi sublimeze dragostea pentru Beatrice, un proces care a continuat chiar şi după

ce tânăra s-a căsătorit cu un alt bărbat, Simone de’ Bardi. La moartea ei, în 1290, când femeia avea doar 24 de ani, dragostea lui Dante s-a lepădat de toate atributele pământeşti, devenind pur spirituală. În acest moment Dante s-a declarat gata să compună poema sacro în care Beatrice va fi instrumentul mântuirii lui.

Întrebarea dacă Vita Nuova descrie o experienţă autobiografică

autentică rămâne fără un răspuns ferm, dar ceea ce contează pentru noi aici este că Borges era convins că da. Într-adevăr, Borges credea că numai durerea dragostei zadarnice ar fi putut pune în mişcare imensa maşinărie narativă a Divinei Comedii:

După moartea lui Beatrice, pierdută acum pentru totdeauna, Dante s-a jucat plăsmuind întâlnirea cu ea, ca să-şi domolească tristeţea; eu cred că a edificat tripla arhitectură a poemului său pentru a intercala această întâlnire610.

Adevărul este că Borges a citit Divina Comedie într-un mod foarte personal, proiectând asupra poemului durerea copleşitoare pe care o simţise ca rezultat al respingerii de către Norah Lange. Mai mult decât atât, Borges va susţine că are o interpretare proprie a esenţei emoţionale a poemului, localizând-o în Cântul XXXI din Paradiso, unde Beatrice îi surâde lui Dante înainte de a-şi întoarce pentru totdeauna faţa spre măreţia lui Dumnezeu. Acestea erau „versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată”, dar care,