La vremea în care se făcea această fotografie, Borges trebuie să fi
ştiut că Girondo avea o legătură serioasă cu Norah care dura de câteva luni. Despre această etapă din relaţia lor nu a ieşit la lumină
mai nimic, doar faptul că cei doi aveau păreri diferite despre căsătorie şi copii. Potrivit unui prieten apropiat al cuplului, Girondo nu voia să se căsătorească fiindcă nu putea renunţa la obiceiurile lui de celibatar şi, oricum, nu voia să aibă copii459. Pe de altă parte Norah de-abia aştepta să devină mamă, dar, din cauza normelor societăţii argentiniene, nu-şi putea împlini dorinţa în afara căsătoriei. Norah trebuie să se fi simţit frustrată şi de divergenţa pe care o avea cu Girondo în privinţa romanului ei despre călătoria spre Oslo. Tânăra se pare că i-a arătat manuscrisul lui Girondo, dar acesta a sfătuit-o să nu-l publice fiindcă, îşi va aminti Norah, era „prea lipsit de substanţă”460. S-ar putea ca opinia lui Girondo să fi fost şi prudentă, şi estetică – tânăra care îşi descoperă forţa de seducţie era un subiect prea delicat pentru a fi abordat public în Argentina şi Girondo probabil că dorea să o protejeze pe Norah de francheţea ei excesivă. (Interesant, în primul ei roman, Voz de la vida, Mila îi reproşează lui Sergio, iubitul ei, că este prea preocupat de convenţiile sociale.) Conflictul legat de posibilul lor viitor împreună
s-a dovedit insurmontabil fiindcă în primele luni ale anului 1931
Girondo s-a hotărât să se întoarcă la Paris. Plecarea lui probabil că a redeşteptat în Norah amintirea primei lor despărţiri – la numai patru săptămâni după întâlnirea din parcul Palermo – şi tânăra trebuie să
fi acceptat cu mare durere faptul că îndelungata ei suferinţă fusese în zadar.
Poate că dezolarea a făcut-o să se întoarcă din nou la vărul ei Georgie. Există mărturii că, înainte de iunie 1931, între Norah şi 459 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 7 noiembrie 1995
460 Beatriz de Nobile, Palabras con Norah Lange, p. 19
Borges se realizase un fel de apropiere. Eseul lui Borges, Postularea realităţii, a fost publicat într-o revistă literară numită Azul, în iunie 1931. Editorul acestei reviste era Pablo Rojas Paz, fostul coeditor al lui Borges la Proa în 1924, şi este semnificativ faptul că acelaşi număr din Azul includea şi un eseu de Norah Lange, în care autoarea descria Eddele, epopeile nordice consemnate de bardul islandez Snorri Sturluson. Această juxtapunere de eseuri într-o publicaţie editată de un prieten comun din perioada ultraistă a revistei Proa sugerează că Borges şi Norah se vedeau din nou pe la mijlocul anului 1931. Fără îndoială relaţiile lor erau pur amicale, dar se subînţelege că Borges trebuie să fi fost entuziasmat de această
apropiere de femeia pe care o considerase cândva muza lui apollinaireană.
Cu siguranţă pe la mijlocul anului 1931 găsim la Borges un nou optimism, o nouă combativitate, căci scriitorul avea acum nu numai perspectiva dragostei reînnoite pentru Norah Lange, ci şi aceea a revenirii la putere a eroului său, Irigoyen. Criza economică mondială
afectase din plin popularitatea regimului generalului Uriburu – pe 5
aprilie 1931, Uriburu acceptase alegeri libere pentru un post de guvernator al provinciei Buenos Aires pentru a testa forţa politică a guvernării lui, dar acest experiment se încheiase cu o victorie masivă
a candidatului Partidului Radical. Relativa slăbiciune a juntei conducătoare a dus la tulburări grave în lunile care au urmat: partidele de opoziţie au protestat împotriva conducerii militare, în timp ce naţionaliştii au ieşit pe stradă în apărarea generalului Uriburu. Pe lângă Liga Republicana a apărut şi o grupare fascistă, Legión Cívica, organizaţie care a recrutat aproximativ zece mii de membri în doar câteva luni – aceştia au mărşăluit pe străzi în cămăşi şi cizme înalte cenuşii, folosind salutul fascist.
În calitate de fervent susţinător al lui Irigoyen, Borges nu a
rezistat să nu ia parte la agitaţia generală. Pictorul Xul Solar povestea mereu despre cum l-a băgat Borges în bucluc cu fasciştii argentinieni461. Mergea împreună cu Borges pe avenida Santa Fe când au văzut un camion plin de militanţi ai Legión Cívica. Pe neaşteptate, Borges a urlat din toţi rărunchii: „Trăiască doctorul Irigoyen!” Camionul s-a oprit în scrâşnet de frâne şi din el au început să coboare fasciştii. S-au schimbat insulte şi pumni, incidentul degenerând într-o bătaie în toată regula, în cursul căreia Xul a văzut cu uimire cum Borges îşi apăra ochiul bun cu o mână şi lovea la întâmplare cu cealaltă. Mai târziu, Borges, destul de roşu la faţă, i-a explicat că voia să-şi protejeze ochiul cu care vedea bine ca să nu-l piardă şi pe acela.
Optimismul şovăielnic al lui Borges în privinţa relaţiei lui cu Norah Lange este evident şi într-un eseu care trebuie să fi fost scris înainte de martie 1932, fiindcă a fost publicat în numărul din toamnă
(sudică) al revistei Sur din acel an462. Subiectul era kenning-ul, o figură de stil descoperită în poezia veche scandinavă, prin care un cuvânt compus este folosit ca parafrază metaforică a unui substantiv comun (de exemplu „hrană pentru corbi” pentru „cadavru” sau
„furtună de spade” pentru „luptă”). Borges susţinea că aceste kenning-uri nu sunt metafore autentice fiindcă sunt folosite într-o manieră în mare parte formulaică şi, prin urmare, nu pot produce surpriză sau uimire. Argumentul aminteşte de dezbaterile în care scriitorul se angaja în anii 1920, când susţinuse cauza propriului gen de ultraism, bazat pe convingerea că metafora eficientă trebuie să-şi 461 Descrierea acestei întâmplări se bazează pe informaţiile oferite de Jorge Calvetti, Buenos Aires, 17 noiembrie 1995.
462 „Noticia de los kenningar”, Sur 6,1932, pp. 202–208. Retipărit sub titlul „Las kenningar” în Historia de la eternidad, 1936. Vezi şi OC I, pp. 368–381.
aibă rădăcinile în sentimentul autentic. Într-adevăr, Borges îşi încheia eseul despre kenning-uri într-o notă surprinzător de personală:
Străvechiul ultraista, a cărui fantasmă continuă să mă bântuie, se desfată cu aceste jocuri. Le dedic unei strălucite camarade a zilelor eroice: Norah Lange, al cărei sânge poate le va recunoaşte463xxxvii.
Nu este deloc o coincidenţă faptul că una dintre principalele surse de inspiraţie ale eseului său despre kenning a fost Edda în proză de Snorri Sturluson, opera despre care Norah Lange îşi publicase eseul în Azul cu câteva luni în urmă. Iar trimiterea la sângele scandinav al lui Norah indică o întoarcere la ceea ce am numit fantezia lui Borges despre originea lui englezească: superstiţia lui romantică despre rădăcinile nordice pe care le împărţea cu Norah, semn al destinelor lor împletite.
Cam tot acum, după judecata mea, Borges a scris un poem – în engleză – dedicat unei femei nenumite464. Poemul evocă obiceiul lui de a hoinări noaptea prin cartierele mărginaşe ale oraşului Buenos Aires, iar ideea de bază este că nopţile sunt ca nişte valuri care aduc
„misterioase daruri şi refuzuri”. Acest poem, cred eu, i-a fost adresat lui Norah Lange şi trebuie citit în contextul relaţiei lor de început, eşuate. Un astfel de „val” nocturn i-o adusese pe preaiubita lui Norah; acesta fusese „misteriosul dar”, dar şi „refuzul” fiindcă nu putuse să o aibă pe de-a-ntregul – „am vorbit şi tu ai uitat cuvintele”.
Un alt val i-o adusese pe Norah din nou şi de data aceasta era 463 „Noticia de los kenningar”, Sur 6, 1932, p. 208. Există o versiune uşor modificată în „Las kenningar”, OC I, p. 380.
464 Vezi primul din cele „Două poeme englezeşti”, publicat în El otro, el mismo, 1969, şi OC II, p. 239.
hotărât să pătrundă în „viaţa ei întunecată şi bogată” – „Trebuie să
ajung la tine, într-un fel, îi spune el. Vreau înfăţişarea ta ascunsă, surâsul tău adevărat; acel surâs însingurat şi batjocoritor pe care oglinda ta rece îl ştie”. Borges voia să o descopere pe adevărata Norah, cea care îi rămăsese ascunsă la începutul relaţiei lor. De fapt, acest poem în engleză era varianta celui pe care Borges i-l adresase lui Norah tocmai când tânăra se pregătea să plece la Oslo, către sfârşitul anului 1927, scriitorul exprimându-şi din nou dorinţa de a învăţa „doctrina pasiunii” din vocea ei, pasiunea care îl surprinsese cu garda lăsată în clipa în care se dezlănţuise în sentimentele ei pentru Girondo.
În martie 1932, se pare că Borges nutrea o speranţă despre care crezuse că se risipise pentru totdeauna – speranţa de a-şi recâştiga locul în inima lui Norah. Tot cam atunci trebuie să fi fost în plin proces de elaborare a Apropierii de Almotásim, romanul autobiografic despre care credea că îl va mântui ca scriitor. Dar această prelucrare a legendei Simorghului fusese concepută în absenţa dragostei lui Norah, iar Alephul final pe care şi-l imagina, după cum am văzut, era un Aleph prozaic, doar o unitate proiectată între autor, cititor şi personaje, care putea reprezenta o unitate panteistă mai profundă.
Acesta nu era nici pe departe acel Aleph liric, exaltat, la care visase la mijlocul anilor 1920, când relaţia lui cu Norah Lange se afla la apogeu; reînnodarea prieteniei cu fosta lui iubită trebuie să-i fi dat motive serioase să spere că va sosi din nou ziua în care tânăra va redeveni acea jolie rousse, muza care să reînvie muzica poeziei în sufletul lui şi să-l facă să cunoască Alephul extatic al existenţei adevărate.
Optimismul lui Borges nu a fost însă de lungă durată. Deja, la sfârşitul anului 1931, posibilitatea revenirii la putere a lui Irigoyen aproape că dispăruse. Temându-se că marele lider radical ar putea fi
reînscăunat, guvernul argentinian a organizat în noiembrie alegeri prezidenţiale cu excluderea Partidului Radical, în urma cărora un alt general, Agustín P. Justo, fost ministru de Război în junta lui Uriburu, a fost ales preşedinte. Norii care se adunau deasupra scenei politice la sfârşitul anului prevesteau perspective întunecate şi pentru legătura lui Borges cu Norah Lange, căci marele rival Oliverio Girondo tocmai sosise la Buenos Aires, de data aceasta pentru totdeauna.
Nu avem niciun motiv să credem că acum Norah a început să se întâlnească din nou cu Girondo. Cearta lor din urmă cu 18 luni trebuie să fi fost destul de concludentă. Atunci de ce s-a hotărât Girondo să se stabilească în Buenos Aires în 1932? Deşi nu am putut stabili care au fost motivele, aş crede că gelozia a fost cea care l-a făcut să se întoarcă în ţara natală. Ca membru al colegiului de redacţie al revistei Sur, Girondo trebuie să fi citit studiul despre kenning pe care Borges îl publicase doar cu câteva luni în urmă.
Acesta era cel mai pretenţios eseu scris de Borges până atunci, dar se încheia, după cum am remarcat, cu o dedicaţie surprinzător de emoţională pentru Norah Lange, „strălucita camaradă” din acele
„zile eroice” ale ultraismului. Fără doar şi poate, Girondo a înţeles ce voia să spună vechiul lui rival prin invocarea acelui „străvechi ultraista care continuă să mă bântuie” şi prin aluzia enigmatică la
„sângele” lui Norah despre care spera că va „recunoaşte” „jocurile”
literare din eseul lui despre kenning-urile scandinave. Eseul lui Borges, cred eu, l-a făcut pe Girondo să-şi înţeleagă sentimentele pentru Norah – nu suporta să o piardă în avantajul rivalului său, de aceea s-a hotărât să revină în Argentina şi să o recucerească. Săbiile se ascuţeau din nou, trofeul fiind ca întotdeauna dragostea lui Norah Lange.
Lungul conflict dintre Borges şi Girondo era în aceeaşi măsură un
război al ideilor şi sensibilităţilor literare, ca şi o întrecere în a câştiga dragostea tinerei Norah. Bătălia începuse în 1925, când Borges, invocându-l pe Apollinaire, repudiase „aventura” avangardei şi chemase la conciliere cu „ordinea” tradiţiei literare. Războiul dintre aventură şi ordine fusese continuat prin Martín Fierro şi Proa, şi dusese la dispariţia celor două reviste. Acum, în 1932, Borges reîncepea ostilităţile prin includerea recentului său text despre kenning-urile scandinave într-o culegere de eseuri numită Discusión.
