de reflecţii despre artă şi argentinieni semnată de Macedonio Fernández. Renaşterea revistei Destiempo a fost însoţită de un proiect 564 Vezi scrisoarea lui Bioy Casares în Macedonio Fernández: Epistolario. Obras completas, vol. II, Corregidor: Buenos Aires, ediţia a doua, 1991, pp. 352–353.

ambiţios – înfiinţarea unei edituri, o iniţiativă care reprezenta o încercare şi mai hotărâtă din partea lui Borges şi a lui Bioy de a influenţa scena literară argentiniană. Ideea îi aparţinea lui Ulyses Petit de Murat, care tocmai căuta un editor pentru ultima lui culegere de poeme. De ce n-ar apărea cartea sub auspiciile Destiempo? Cel de-al treilea număr al revistei conţinea o reclamă

pentru „Editorial Destiempo” care anunţa publicarea atât a cărţii lui Petit de Murat în decembrie 1937, cât şi a altor cinci titluri planificate pentru anul 1938: Alfonso Reyes despre Mallarmé (februarie), noi poeme de Carlos Mastronardi (aprilie), o carte intitulată Buenos Aires de Ezequiel Martinez Estrada (iunie), o Antologie de povestiri ireale (august) şi Fragmente de Novalis, o ediţie tradusă şi adnotată de Borges (octombrie). Pe 12 decembrie, Bioy i-a scris lui Macedonio Fernández rugându-l să includă una dintre cărţile lui în această serie şi explicându-i că, dacă se rezolvau problemele financiare ale Editorial Destiempo, spera să publice o culegere de povestiri fantastice de Santiago Dabove, o culegere de povestiri poliţiste de Manuel Peyrou şi câteva traduceri (nespecificate). Din păcate, aceste dificultăţi financiare nu au putut fi soluţionate, Editorial Destiempo nereuşind să publice decât cartea lui Petit de Murat. Şi revista a trebuit să-şi înceteze apariţia, după cel de-al treilea număr, în decembrie 1937, deoarece era întâmpinată cu o indiferenţă totală, aproape întreg tirajul fiind distribuit în mod gratuit din lipsă de cerere565.

Eşecul revistei Destiempo a zădărnicit în mare măsură eforturile lui Borges de a-şi recâştiga poziţia în lumea literară. Dacă în trecut capta atenţia unei întregi generaţii de scriitori, acum de-abia dacă

mai putea ţine la un loc un grup din ce în ce mai restrâns de prieteni.

565 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 12 septembrie 1994

Mai rău de-atât, în timp ce capacitatea lui de influenţă se diminua, naţionaliştii deveneau din ce în ce mai agresivi în interpretarea lor antiliberală a istoriei. În 1936, Julio Irazusta a publicat un eseu polemic despre Rosas, la o sută de ani de la ascensiunea acestuia la putere, care a reaprins vechiul conflict argentinian dintre civilizaţie şi barbarie, reabilitându-l pe tiran ca pe un eroic apărător al valorilor tradiţionale criollo împotriva influenţelor străine venite din Marea Britanie şi Europa liberală. Borges îl lăudase şi el pe Rosas la un moment dat, dar, chiar şi în anii 1920, opinia lui despre Rosas fusese cât se poate de diferită de cea a naţionaliştilor de dreapta – afirmase că Rosas reprezintă o manifestare foarte primitivă şi limitată a valorilor criollo şi sperase să pună bazele unei culturi criollo mult mai cuprinzătoare, în rezonanţă „cu lumea şi sinele, cu Dumnezeu şi cu moartea”566, fără a fi nostalgică sau xenofobă.

Dar amintirea laudelor aduse de Borges lui Rosas încă mai dăinuia printre foştii lui tovarăşi care între timp deveniseră

naţionalişti. În 1938, Borges a fost invitat de scriitorul Ernesto Palacio să devină membru al Instituto Juan Manuel de Rosas recent înfiinţat, un centru de cercetare a istoriei şi politicii argentiniene.

Borges nu voia să aibă de a face cu istoriografia revizionistă

reprezentată de Institutul Rosas, despre care credea că are scopuri strict ideologice. Nu avea niciun rost să faci cercetare, i-a spus el lui Palacio, fiindcă revizioniştii ştiau la ce concluzie vor ajunge: liberalii unitarios greşiseră, iar Rosas fusese un mare patriot şi un om extraordinar567.

Borges era conştient de pericolele pe care le presupunea acest proiect revizionist ce urmărea să-i declare pe criollos adevăraţii 566 Vezi „El tamaño de mi esperanza”, în El tamaño de mi esperanza, p. 14.

567 Sorrentino, pp. 63–64

reprezentanţi ai naţiunii. Proiectul era clar influenţat de teoria nazistă a superiorităţii ariene şi, după cum Borges ştia prea bine, fiind el însuşi cu doar câţiva ani în urmă obiectul antisemitismului practicat de naţionalişti, sigur avea să degenereze în rasism. În mai 1937, scriitorul va recenza în Sur un manual nazist care îi îndemna pe copiii celui de-Al Treilea Reich să-i urască pe evrei568. Această

„pedagogie a urii” era, după părerea lui, mai dăunătoare decât cea mai josnică pornografie, reprezentând o denaturare a culturii germane pe care o admira atât de mult. Borges va reveni asupra acestei teme când va recenza o istorie a literaturii germane scrisă de un cercetător nazist, care omisese cu bună ştiinţă numele scriitorilor evrei şi comunişti, dar găsise de cuviinţă să ridice în slăvi discursurile lui Hitler şi un lung roman al lui Goebbels569. Borges deplângea nesăbuinţa naziştilor de a sacrifica cultura Germaniei, trecutul şi probitatea ei, abandonând-o unei barbarii pline de ranchiună. Tocmai acest pericol, trecut cu vederea de naţionalişti, dar şi pe riscul lor, îi justifica poziţia de apărător al libertăţii culturale.

Borges era însă prea izolat ca să poată contracara ascensiunea ideologiei. Din când în când, va scrie câte o recenzie cu tentă politică

în rubrica „Cărţi şi autori străini” din El Hogar, în care critica nazismul sau chiar totalitarismul stângii marxiste. Pe 2 decembrie 1938, de pildă, a recenzat în El Hogar un manifest semnat de André Breton şi Diego Rivera care denunţa regimul totalitar din URSS şi chema la libertate totală în artă; în principiu, Borges era de acord cu această poziţie, dar îi critica pe autori fiindcă declarau că „ţelul 568 „Una pedagogía del odio”, Sur 32, mai 1937. Vezi Borges en Sur, pp. 145–146.

569 „Una exposición aflígeme”, Sur 49, octombrie 1938. Vezi Borges en Sur, pp. 155–

157.

suprem al artei contemporane este pregătirea pentru revoluţie” şi lua în derâdere apelul lor la înfiinţarea unei „Federaţii Internaţionale a Artei Revoluţionare Independente” (IFIRA): „Jalnică mai este arta independentă pe care o au ei în vedere, supusă pedanteriei comitetelor şi celor cinci litere mari”570.

Borges nu se declara în favoarea unei arte imobilizate de comitete troţkiste, la fel cum nu accepta nici ideea că a fi un bun argentinian însemna să te limitezi la teme considerate a fi strict argentiniene.

Susţinerea libertăţii de creaţie provenea din acelaşi imbold în urma căruia ajunsese scriitor, căci, dacă se apucase să scrie încă de mic, o făcuse ca să se revolte împotriva spadei onoarei strămoşilor lui.

Aceasta era adevărata moştenire a tatălui său: un anarhism intelectual care îl îndemna să afirme unicitatea sinelui împotriva oricărei forţe ce ameninţa să-l constrângă sau să-l nege. Tocmai această voinţă de a fi liber a fost cea care l-a făcut pe Borges atât de combativ şi de polemic de-a lungul întregii lui cariere – şi atât de ambiţios, fiindcă nimic nu-i plăcea mai mult, cu excepţia scrisului şi a cititului, decât să fie liderul unei facţiuni literare implicate într-o cauză controversată. Dar, spre sfârşitul anilor 1930, Borges era o figură izolată, trecută oarecum în plan secund, respectată de mulţi, chiar admirată de unii, dar în general considerată a nu fi îndeplinit marea promisiune a tinereţii. Soarta lui părea pecetluită de eşecul dezamăgitor al Istoriei eternităţii; şi ce soartă amară părea, Borges fiind totuşi cel mai inteligent scriitor din Buenos Aires, redus la statutul unui Lucifer irascibil, lăudat în cafenele pentru spiritul lui acerb, dar şi temut în egală măsură pentru teribilele lui riposte.

Ţinta preferată a sarcasmului său îl constituia, desigur, Oliverio 570 „Un caudaloso manifiesto de Bretón”, El Hogar, 2 decembrie 1938. Retipărit în Textos cautivos, OC IV, pp. 403–404 (p. 404).

Girondo. Cei doi erau văzuţi destul de des la Jockey Club, o confitería aflată la întretăierea străzilor Florida şi Viamonte, fiecare la o altă

masă, înconjurat de prieteni. Girondo devenise între timp mentorul unui grup de tineri suprarealişti care îl considerau întruchiparea spiritului iconoclast al avangardei de început. Se înţelege de la sine că Girondo nu avea nevoie de prea multă încurajare, fiind oricând gata să-i scandalizeze pe burghezi, şi făcea tot posibilul să ţină trează

amintirea revistei Martín Fierro – când şi-a cumpărat o barcă cu pânze în 1936 i-a dat numele revistei, iar de fiecare dată când aniversa înfiinţarea publicaţiei organiza dineuri în cinstea vechilor prieteni martinfierrişti, ca şi pentru mulţi scriitori mai tineri care alcătuiau cercul lui larg de admiratori.

Faptul că Girondo părea incapabil să uite anii 1920 era un motiv de iritare continuă pentru Borges. Pe 26 februarie 1937, Borges a scris un articol în El Hogar în care susţinea că experimentele avangardei argentiniene fuseseră departe de a fi revoluţionare, fiindcă tot ce făcuse ea fusese făcut mai întâi de Leopoldo Lugones571. Girondo însă, neostenit vanguardista, continua să ia tineri poeţi sub aripa lui ocrotitoare şi, chiar dacă el însuşi traversa o perioadă mai puţin fastă, contactul cu scriitorii noi, mai ales cu suprarealiştii, îi va reaprinde scânteia creativă: în anii 1940, va publica câteva culegeri de poezii, printre care şi capodopera lui, En la masmédula (Până la os), apărută în 1954, o carte care rămâne un punct de reper în istoria literară, fiind unul dintre cele mai curajoase şi revoluţionare experimente poetice întreprinse vreodată de un poet argentinian.

Dar nimic nu putea schimba opinia lui Borges despre talentul lui Girondo. Odată l-a expediat numindu-l „un Peter Pan al literelor 571 „Las «nuevas generaciones» literarias”, El Hogar, 26 februarie 1937. Retipărit în Textos cautivos, OC IV, pp. 261–263.

argentiniene”, un atac care l-a înfuriat pe Girondo, făcându-l să se jure în faţa prietenilor că nu-i va ierta niciodată lui Borges această

batjocură572. Potrivit lui Borges, mult lăudatele experimente ale lui Girondo nu-l duseseră mai departe de greguerías ale lui Gómez de la Serna; şi peste ani îi va spune unui jurnalist că Girondo era „un extravagant din dorinţă, şi nu din vocaţie”, „un imitator de duzină al lui Gómez de la Serna”; niciodată nu-i plăcuse ce scria Girondo, citând un vers de-al lui Girondo dintr-o poezie despre Veneţia – „Pe sub poduri, gondolierii preacurvesc cu noaptea”, pe care îl considera

„groaznic”, „oribil”: „Dacă ar admira cineva versuri ca acesta, ar fi greu de ştiut ce să nu admiri”573. În fiecare an, Borges şi prietenii lui îl alegeau pe cel mai prost scriitor din Argentina şi, de fiecare dată, Borges îl vota pe Oliverio Girondo.

La baza acestei animozităţii permanente se afla, desigur, amintirea lui Norah Lange. Borges credea că Girondo nu o apreciase niciodată pe Norah cum se cuvine şi, potrivit lui Bioy, îşi considera rivalul o „brută needucată” care o transformase pe preaiubita lui Norah într-o fiinţă „aspră” şi „insensibilă”574. La urma urmei, Borges fusese cel care cultivase sensibilitatea poetică a lui Norah când aceasta încă mai era copilă şi o încurajase să-şi publice primele cărţi, de aceea faptul că tânăra încetase să mai scrie poezie de când se legase de Girondo trebuie să i se fi părut plin de semnificaţii. Pe de altă parte, la îndemnurile lui Oliverio, Norah îşi câştigase o oarecare reputaţie de orator la sfârşitul dineurilor, deşi într-o manieră extrem de neconvenţională: se urca pe un scaun – când nu prefera masa – şi ţinea o cuvântare plină de cuvinte bombastice, idei complicate şi 572 Interviu cu Lila Mora de Araujo, Buenos Aires, 15 septembrie 1994

573 Alifano, Conversaciones, pp. 133–134

574 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 12 septembrie 1994

umor de cele mai multe ori căznit575. Şi, datorită bogăţiei şi influenţei lui Girondo, devenise regina boemei literare, sufletul bandei de cheflii. La petrecerile pe care cuplul le dădea în casa de pe calle Suipacha, lui Norah îi plăcea să-şi facă numărul – în toiul distracţiei se furişa în budoarul ei de la etaj, îşi punea o rochie strălucitoare şi apărea în capul scării, cu bandoneón (un acordeon argentinian) la îndemână şi, scuturându-şi celebrele bucle roşcate, cobora treptele maiestuos, cântând un tangou cât o ţineau plămânii576.

Inutil să mai spunem că Borges nu a călcat niciodată în casa de pe calle Suipacha, şi nici Bioy Casares, în ciuda faptului că petrecerile lui Girondo atrăgeau crema lumii literare. Bioy va explica mai târziu că se abţinea să o facă „din loialitate faţă de Borges” fiindcă, deşi prietenul lui rareori îi vorbea despre Girondo, era clar că durerea era acolo, o rană care nu izbutea să se vindece 577 . Dar, oricât de neiertător era în privinţa lui Girondo, Borges întotdeauna găsea un cuvânt bun pentru Norah Lange. Când Norah şi-a publicat Cuadernos de infancia (Caietele copilăriei), amintiri din copilăria petrecută în Mendoza, Borges a considerat că este „o carte foarte frumoasă”, cu toate că Girondo, credea el, „a luat-o tot ca pe un fel de glumă” 578 . La începutul anilor 1940, Norah a început să-şi exploreze lumea interioară în romane şi povestiri care dezvăluiau un simţ precar al identităţii, chinuită de neliniştea provocată de înstrăinarea de eul ei adevărat şi de alţi oameni. În opinia lui Borges, Norah era o scriitoare mai bună decât Girondo. Şi chiar a declarat în 575 O culegere a discursurilor lui Norah Lange a fost publicată în 1942 sub titlul Discursos, ulterior fiind inclusă în Estimados congéneres, Losada: Buenos Aires, 1968.

576 Interviu cu Alicia Jurado, Buenos Aires, 10 noiembrie 1995

577 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 25 noiembrie 1995

578 Sorrentino, p. 17

cadrul unui interviu: „A avut norocul să se însoare cu Norah Lange… Norah era mult mai talentată decât el, cu siguranţă. Asta e, ea avea talent, el nu avea”579.

Şi totuşi, situaţia ar fi putut fi alta. Bioy îşi amintea de o remarcă

plină de regret a lui Borges, după ce o văzuseră pe Norah Lange pe stradă: „Şi când te gândeşti că am fost atât de îndrăgostit de ea!”580

Uneori Borges îi recita prietenului său un pasaj din La jolie rousse de Apollinaire, accentuând cu multă fervoare aceste versuri581:

Elle vient et m’attire ainsi qu’un fer l’amant

Elle a l’aspect charmant

D’une adorable roussel.

Borges o privise pe Norah ca pe o muză care îl va purta dincolo de aventura avangardei, spre împlinirea matură şi, o vreme, în acel annus mirabilis care a fost 1926, curtea pe care i-o făcea Norei părea să-i anunţe acea fericire supremă, când condeiul lui va arde în extazul whitmanian al contopirii cu esenţa lumii. Prăbuşirea acelui vis însă îl aruncase într-un vid din care îi era imposibil să evadeze.

Iar şi iar, din 1929 şi până acum, încercase în van să îşi sublimeze în scris experienţa trăită alături de Norah şi Girondo. Adevărul e că, atâta timp cât nu reuşea să înţeleagă de ce o pierduse pe Norah, rămânea sclavul amintirii ei, prins într-un cerc al nostalgiei şi frustrării. Numai scormonind adânc la rădăcinile suferinţei putea descoperi adevăratul material pentru scrierile lui. În ultimele luni ale anului 1937, viaţa lui va lua o turnură atât de dramatică, încât, după

o gestaţie zbuciumată de aproape zece ani, Borges se va naşte în 579 Carrizo, p. 268