Ultima revelaţie, cu alte cuvinte, este o formă de autodescoperire
– „identitatea dintre căutător şi căutat”. Dar, la fel cum păsările din poemul persan descoperă că Simorghul este fiecare dintre ele, şi în romanul analizat de Borges există indicii care dezvăluie unitatea fundamentală dintre toate personajele implicate în acţiune. În plus, faptul că protagonistul rămâne fără nume poate însemna că este unul şi acelaşi cu autorul, un avocat din Bombay pe nume Mir Bahadur Ali şi, întrucât deznodământul romanului depinde atât de mult de modul în care cititorul înţelege diferitele analogii, lectura devine egală cu căutarea adevărului de către protagonist. Prin urmare, întregul proces culminează într-o unitate implicită, nu numai între căutător şi căutat, ci şi între autor, personaje şi, în ultimă
instanţă, cititor. Pe scurt, romanul reprezintă un Aleph în care realizarea sinelui presupune comuniunea lui finală cu un spirit universal care l-a conectat cu alte spirite universale.
Finalul Apropierii de Almotásim ilustrează concepţia lui Borges despre mântuirea prin scris. Deşi ordinea „magică” a ficţiunii este dictată de voinţa creativă a autorului, procesul în sine al elaborării presupune un fel de purificare, căci în scris şi prin scris autorul poate ajunge să-şi descopere esenţa, o descoperire ce înseamnă integrarea în ordinea obiectivă a lumii. Astfel, ideea conceperii unei opere care să rezume destinul autorului şi să-i justifice întreaga existenţă, o idee 456 Notă de subsol la „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p. 418
conturată pentru prima dată de Borges în O profesiune de credinţă
literară, a fost dezvoltată şi chiar mitologizată în Apropierea de Almotásim ca teorie mistică a scrisului ce duce la un fel de Aleph atotcuprinzător simbolizat de panteistul Simorgh.
De la întoarcerea lui Norah în Buenos Aires, Borges se ţinuse departe de familia Lange. De parcă ar fi ştiut că Norah nu-şi luase gândul de la Girondo. Cât se aflase în Norvegia şi după ce revenise acasă, tânăra scrisese poezii despre pasiunea ei de nestins, o pasiune care, dacă i s-ar fi abandonat complet, ar fi împins-o dincolo de limitele decenţei, dar care, dacă ar fi continuat să-i reziste, ar fi condamnat-o la starea ei actuală, de nemulţumire continuă. Ca şi înainte, Norah îşi încredinţa hârtiei îndoielile şi temerile pentru ca, la scurtă vreme după revenirea în Buenos Aires, să înceapă lucrul la un roman inspirat de călătoria ei pe mare spre Norvegia.
Protagonista romanului ei este o tânără argentiniană de origine norvegiană pe nume Ingrid, care pleacă din Buenos Aires la bordul
unui cargou ca să-şi viziteze rudele din Oslo457. Este singura femeie
de pe vapor şi, datorită tinereţii şi inocenţei, este pe rând înspăimântată, tulburată, dezgustată şi intrigată de agresivitatea constantă a marinarilor. Călătoria devine astfel o metaforă a felului în care Ingrid îşi descoperă treptat sexualitatea şi atracţia pe care o exercită asupra sexului opus. De câteva ori unul dintre ofiţeri încearcă să o ia în braţe şi să o sărute, dar cel mai insistent admirator al ei este căpitanul vasului, avansurile lui, stimulate de doze mari de alcool, culminând cu încercarea de a o viola. Ingrid face tot ce poate ca să-şi apere onoarea, dar este flatată de atenţia de care se bucură
din partea bărbaţilor şi nu se dă înlături de la a cocheta cu 457 Norah Lange, 45 días y 30 marineros, Editorial Tor: Buenos Aires, 1933
admiratorii ei, lăsându-i să-i fure câte un sărut, pe măsură ce devine din ce în ce mai fascinată de misterul puterii sexuale a femeilor asupra bărbaţilor. Într-unul din episoade, stewardul vasului îi arată
fotografia iubitei lui pe jumătate goală, despre care crede că nu-i este credincioasă în timpul lungilor lui călătorii, dar nu se arată prea îngrijorat de infidelităţile ei, afirmând că femeile care s-au culcat cu mai mulţi bărbaţi sunt cele mai bune la pat – „trebuie să-ţi aminteşti trupul, îi spune el lui Ingrid, fiindcă este cea mai mare avere a ta”.
Cu toate acestea, Ingrid nu se lasă înduplecată de motivele invocate de bărbaţii din jurul ei. Într-un alt episod, căpitanul o anunţă că
tocmai a primit o telegramă prin care este informat despre moartea celui mai mic fiu al lui, dar, bănuitoare, Ingrid descoperă că aceasta este o stratagemă îndelung exersată a căpitanului menită să le înduplece pe femei să se culce cu el.
În contrast cu aceşti bărbaţi lipsiţi de scrupule, există un pasager pe nume Stevenson, burlac convins, pretenţios şi foarte citit, care cunoaşte multe lucruri despre literatura argentiniană şi este obsedat de originea lui. La Rotterdam dau de un alt vas norvegian, Paris, şi Stevenson descoperă că un tânăr ofiţer din echipaj este văr cu Ingrid.
Când află de hărţuielile la care o supune căpitanul, Peter, vărul ei recent descoperit, o sfătuieşte pe Ingrid să se transfere pe Paris.
Ingrid şovăie şi, curios, îl apără pe căpitanul libidinos, pretinzând că
îi înţelege singurătatea, nevoia de tandreţe şi consolare în acele lungi nopţi din largul oceanului. Dar, după ce se mai gândeşte, tânăra se hotărăşte să meargă cu vărul ei Peter, care o va duce în siguranţă la rudele ei din Norvegia. Nu trebuie să prelungeşti o situaţie care nu te face fericit, cugetă ea, şi numai părăsind de bunăvoie vasul ea se va bucura de amintirile frumoase ale zilelor petrecute pe ocean.
Chiar şi aşa, tânăra se desparte de căpitanul amorez cu o strângere de inimă – el îi face cu mâna posomorât de la provă; ea îi întoarce
spatele cu o lacrimă în ochi.
Tot ce a scris Norah, potrivit lui Borges, a fost imaginea uşor voalată a vieţii ei; căpitanul vasului trebuie să fi simbolizat tentaţia permanentă reprezentată de Oliverio Girondo, în timp ce preocuparea de a-şi apăra onoarea este întruchipată atât de studiosul Stevenson, un personaj fără îndoială inspirat de Borges (care era un mare admirator al lui Robert Louis Stevenson), cât şi de Peter (care era văr cu Ingrid la fel cum Borges era văr cu Norah).
Dilema lui Norah la revenirea din Norvegia era astfel aceeaşi cu cea cu care se confrunta când scria Voz de la vida, căci la fel cum Mila trebuia să aleagă între pasiunea ei năvalnică pentru Sergio şi căsătoria cu Ivan, tot aşa şi Ingrid trebuia să aleagă între a se aventura în apele neexplorate ale sexualităţii şi a rămâne credincioasă onoarei familiei. Există, totuşi, o mai mare preocupare pentru păstrarea onoarei în acest al doilea roman, dar chiar şi aşa, cele două personaje inspirate de Borges sunt descrise cu antipatie –
Stevenson o calcă pe nervi, iar Peter este un arogant.
Norah suporta cu greu constrângerile impuse unei tinere bine-crescute de convenţiile sociale ale vremii. În mod evident, fascinaţia exercitată de Girondo era la fel de puternică şi, chiar dacă
nu o lăsa inima să-şi părăsească mama şi să se alăture iubitului ei în Paris, capacitatea lui Norah de a-şi înfrâna pasiunea poate că se datora mai puţin onoarei familiei şi mai mult absenţei lui prelungite din Buenos Aires. Şi totuşi, către mijlocul anului 1930, Norah s-a hotărât să-şi strângă poemele de dragoste dedicate lui Girondo într-un volum pe care i l-a predat lui Évar Méndez pentru a fi publicat de Editorial Proa. El rumbo de la rosa (Drumul trandafirului) a apărut în august, iar lansarea a fost urmată de un dineu dat în cinstea lui Norah.
La scurt timp după publicarea volumului El rumbo de la rosa,
probabil prin septembrie 1930, Oliverio Girondo s-a întors în Buenos Aires. De ce s-a întors? După cum se poate deduce din Voz de la vida, Girondo îşi declarase dragostea pentru Norah cu trei ani în urmă, dar tânăra se hotărâse să-i reziste şi să plece în Norvegia. Gestul ei fusese inutil, căci, după încă un an de rezistenţă în Buenos Aires, Norah scosese o culegere de poeme care echivala cu o declaraţie publică de dragoste pentru Girondo. Prin urmare, şi unul, şi altul încercaseră să-şi stăpânească pasiunea ce se născuse la acea petrecere fatidică din Palermo, în noiembrie 1926, pentru ca în 1930
să nu-i mai poată face faţă.
Dacă Borges a văzut-o foarte puţin pe Norah în această perioadă, e de la sine înţeles că a evitat orice contact cu Girondo. Cu toate acestea, scriitorul s-a trezit în compania rivalului său când a acceptat invitaţia de a deveni membru al colegiului redacţional al unei noi reviste literare, Sur, pe care intenţiona să o publice Victoria Ocampo, o femeie deosebit de inteligentă şi înzestrată cu un talent literar incontestabil, membră a uneia dintre cele mai vechi şi mai bogate dinastii din Argentina.
Sur va deveni treptat una dintre cele mai importante reviste literare din America Latină, iar numele lui Borges va fi strâns legat de ea în anii 1940, dar în acest moment scriitorul nu manifesta un interes deosebit faţă de planurile Victoriei Ocampo. Borges o considera «dictatorială, excesiv de despotică” şi nu agrea deloc faptul că nu-l consultase în legătură cu conţinutul primului număr; Sur, în opinia lui, nu avea un obiectiv coerent: nu era suficient să ai
„colaboratori iluştri”; o revistă literară trebuia să fie mai
„organică”458. Oricum, primul număr a fost „un veritabil manual de 458 „Entretiens avec Napoléon Murat”, Cahiers de L’Herne, pp. 375–377
geografie”, ilustrat cu fotografii ce reprezentau Cascada Iguazú, Tierra del Fuego, Anzii şi pampasul: „Victoria făcuse acest lucru ca să se mândrească faţă de prietenii ei din Europa, va remarca Borges, dar în Buenos Aires a părut destul de ciudat”.
Dincolo de iritarea provocată de deciziile editoriale ale Victoriei, mai exista un motiv pentru care Borges nu privea revista Sur cu ochi buni: prezenţa în colegiul de redacţie a lui Oliverio Girondo. Şi nu numai a lui Girondo, ci şi a lui Guillermo de Torre şi chiar a lui Ramón Gómez de la Serna, care tocmai vizitau Buenos Aires-ul în acea perioadă. Desigur, toţi trei fuseseră adversarii lui Borges în zilele de glorie ale avangardei şi poate tocmai aceasta explică de ce scriitorul a ales două texte atât de ciudate pentru primul număr din Sur – un eseu despre poezia gauchescă şi un mic studiu excentric despre devizele pictate pe căruţele trase de cai din Buenos Aires, un subiect la care nimeni nu s-ar fi aşteptat să apară într-o revistă de anvergură internaţională, statut la care aspira Sur cu atâta entuziasm; aici, cred eu, Borges a fost rău intenţionat căci cele două
texte se întorceau la criollism, care fusese un măr al discordiei între el şi cei ca Girondo, Torre şi Ramón în anii 1920.
Lansarea revistei Sur, în ianuarie 1931, a fost sărbătorită în cadrul unei petreceri date în onoarea colegiului de redacţie la noua vilă
modernistă a Victoriei Ocampo de lângă Ambasada Spaniei, din elegantul cartier Recoleta. Borges pare să nu fi savurat momentul.
Într-o fotografie de grup făcută în timpul petrecerii îl vedem pe Oliverio Girondo în mijloc, pe rândul din faţă, relaxat, cu un trabuc mare în mână; Borges stă în picioare, în colţul din stânga, în spate, şi este limpede că nu se simte în largul lui, privind pieziş la aparat, cu ochii mijiţi din cauza fumului care iese dintr-o ţigară prost răsucită
pe care o ţine în gură.
