Şi totuşi, Paredes pare să fi fost flatat de interesul acestui tânăr domn sfios faţă de viaţa vechiului Palermo şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-l mulţumească. O dată chiar şi-a demonstrat virtuozitatea legendară de cuţitar provocându-l la duel pe unul dintre prietenii mai atletici ai lui Borges, dându-i tânărului un 428 Alifano, Conversaciones, p. 59
429 Milleret, p. 191
430 Alifano, Conversaciones, p. 59
pumnal înspăimântător şi alegând pentru el un vătrai din lemn de mărimea unui băţ de tobă; oricât de mult a încercat, prietenul lui Borges nu s-a putut apropia de bătrânul cuchillero, care nu contenea să-şi ia peste picior adversarul în timp ce îi respingea atacurile cu parări şi fente executate cu un aer foarte firesc431.
Prin intermediul lui Paredes, Borges a ajuns să-l cunoască pe unul dintre cei mai celebri interpreţi de balade ai zilei, Luis García, un pitic sâsâit cu maniere impecabile, care era mândru că se născuse în
„barrio al cuţitului”, cum numea el Palermo432. García şi Paredes petreceau ore întregi cântând la chitară vechi tangouri şi milongas, iar Borges se arăta încântat că cei doi aveau acelaşi dispreţ ca şi el pentru noul stil de tangou. Într-o seară Borges şedea cu Paredes într-o cafenea, când instrumentiştii au început să cânte un tango nou foarte popular (devenit clasic între timp) numit Caminito de Juan de Dios Filiberto, cel pe care Borges şi prietenii lui avangardişti îl tachinau la Café Tortoni. Paredes a luat în derâdere ultima creaţie a lui Filiberto. „Chestia asta e prea complicată pentru mine”, a remarcat el pe un ton batjocoritor, căci, la fel ca mulţi criollos din generaţia lui, şi el credea că imigranţii italieni stricaseră bravul tango de altădată cu neîncetatele lor tânguiri despre târfe necredincioase433.
Într-adevăr, un criollo din şcoala veche nu avea prea mult timp de femei: „Bărbatul care se gândeşte la o femeie mai mult de cinci minute nu este un bărbat adevărat, spunea Paredes, este o marica”434 .
(Amintirea acestei afirmaţii dure îl va inspira pe Borges mulţi ani mai târziu să scrie o povestire brutală, Intrusa, La intrusa, în care doi 431 Milleret, pp. 189–191
432 Alifano, Conversaciones, p. 60
433 Milleret, p. 191
434 Alifano, Biografía verbal, p. 161
fraţi se îndrăgostesc de aceeaşi femeie şi preferă să o ucidă decât să
lase ca dragostea pentru ea să-i despartă.)
În ochii lui Borges, Don Nicolás a ajuns să reprezinte „arhetipul acelui criollo din suburbii”, deşi bătrânul vulpoi se dădea în spectacol, încercând să arate „ca toţi guapos pe care îi întâlnise vreodată amestecaţi într-unul singur” pentru a nu-şi dezamăgi tânărul admirator435.
Uneori însă încerca să-l aducă pe visătorul Borges cu picioarele pe pământ cu câte o anecdotă ce îi înfăţişa pe cuchilleros într-o lumină
mai puţin flatantă. Se pare că marele Juan Muraña, în ciuda faptului că „era dator cu mai multe morţi”, nu fusese doborât de un cuţit –
băutura îi făcuse felul până la urmă. Căzuse din căruţă într-o noapte şi îşi spărsese capul de pietrele din pavaj pe avenida Las Heras436.
La începutul anului 1930, în timp ce îşi petrecea ca de obicei lunile de vară împreună cu familia la hotel Las Delicias în Adrogué, Borges a auzit că Paredes murise şi, ca un omagiu adus prietenului său dispărut, s-a hotărât „să-i eternizeze vocea, anecdotele şi felul lui deosebit de a le spune” 437 . Aşa s-a născut o povestire despre cuchilleros, Bărbaţi de cartier (Hombres de la orillas), la care a lucrat „în secret mai multe luni”, trudind la fiecare pagină, „rostind cu voce tare fiecare propoziţie şi încercând să o scriu aşa cum ar fi spus-o el” 438 . Plasată în salonul unui bordel, povestea are ca personaj principal un cuţitar, Rosendo Juárez, mândria cartierului Palermo, care într-o noapte este provocat la duel de un străin dintr-un alt 435 Carrizo, pp. 64–65
436 Sorrentino, p. 82
437 „An Autobiographical Essay”, p. 238
438 Ibid.
barrio439. Spre uimirea susţinătorilor lui, Rosendo ignoră provocarea, iar când iubita lui, La Lujanera, îi dă un pumnal, îl aruncă pe fereastră şi iese din încăpere. Aparenta laşitate a lui Rosendo o dezgustă atât de mult pe La Lujanera, încât femeia se oferă
învingătorului, cu care părăseşte salonul. Povestirea îi este spusă lui Borges de un cuchillero fără nume, care pretinde că i-a fost atât de ruşine de pasivitatea lui Rosendo încât s-a strecurat afară din salon doar ca să-l vadă pe fostul lui erou cum iese din cartier de unul singur. Peste un timp, La Lujanera reapare în salon îndurerată la culme, spunând că i-a rănit mortal cineva noul amant într-un duel.
Povestirea se încheie cu vorbele naratorului, care dă de înţeles că el este cel care a ucis, ca să restituie mândria cartierului Palermo.
Pe lângă faptul că îl comemorează pe Nicolás Paredes, povestea misterioasei pasivităţi a lui Rosendo Juárez sugerează că Borges nu-şi putea explica de ce îl părăsise Norah Lange pentru rivalul lui, Girondo. Iar în ruşinea pe care o simte naratorul faţă de laşitatea eroului său, se poate vedea dezamăgirea lui Borges faţă de el însuşi.
Povestirea poate că reflectă şi o altă dezamăgire – idila lui cu Elsa Astete s-a sfârşit brusc într-una din lunile în care lucra la Bărbaţi de cartier. Se pare că Borges a telefonat acasă la fată şi mama ei i-a spus că Elsa s-a logodit cu un alt bărbat. Deşi Elsa va susţine mulţi ani mai târziu că Borges i-a dat un inel, este greu de stabilit cât de serioasă a fost idila lor440. Desigur ea pierde din importanţă atunci când este comparată cu ataşamentul lui faţă de Norah Lange şi nu ar merita 439 Titlul iniţial a fost „Hombres de las orillas” la prima publicare, în Crítica: Revista Multicolor de los Sábados, 16 septembrie 1933, fiind schimbat în „Hombre de la esquina rosada” la includerea în culegerea Historia universal de la infamia, 1935.
440 Interviu cu Elsa Astete Millán, „Habla la mujer de Borges”, Tiempo Argentino, 6
februarie 1983
prea multă atenţie dacă, 40 de ani mai târziu, văduva Elsa Astete, de-acum o femeie matură, nu ar fi devenit prima soţie a lui Borges.
Dacă a doua jumătate a anului 1929 promitea ca norocul să-şi întoarcă faţa spre Borges, în anul următor această promisiune dispare cu desăvârşire. Moartea lui Paredes şi respingerea lui Borges de către Elsa Astete s-au petrecut în contextul unor dificultăţi din ce în ce mai mari pentru eroul lui politic, preşedintele Irigoyen, în cursul anului 1930. Mandatul lui Irigoyen începuse destul de bine –
cheltuielile bugetare mari şi creşterea numărului de locuri de muncă
în serviciile publice i-au asigurat popularitatea, dar marele crah financiar de pe Wall Street în 1929 a provocat o criză economică ce a făcut imposibilă menţinerea la un nivel atât de înalt a cheltuielilor bugetare. Pe măsură ce inflaţia şi şomajul creşteau cu repeziciune, Irigoyen pierdea sprijinul clasei de mijloc urbane şi era atacat din ce în ce mai des atât pentru că nu reuşise să împiedice corupţia în cercurile guvernamentale, cât şi, în general, pentru incompetenţă, pe care unii o puneau pe seama senilităţii. Tulburările de stradă erau la ordinea zilei – mari demonstraţii ale studenţilor şi muncitorilor, precum şi ciocniri între aşa-zişii susţinătorii săi, şi diferite grupuri ale opoziţiei. Cei mai aprigi critici ai lui Irigoyen erau naţionaliştii de dreapta; în urma crahului de pe Wall Street, de pildă, editorii de la La Nueva República au suspendat apariţia revistei şi au înfiinţat Liga Republicana, o forţă paramilitară de tip fascist alcătuită din aproximativ trei mii de tineri care au început să mărşăluiască pe străzi şi să facă apel la armată ca să scape ţara de Irigoyen.
Pe 6 septembrie 1930, Irigoyen a fost răsturnat de la putere prin prima lovitură de stat din secolul al XX-lea care a avut loc în Argentina. Insurgenţii, conduşi de generalul José F. Uriburu, au întâmpinat o slabă rezistenţă în timp ce mărşăluiau prin Buenos
Aires. Lovitura de stat a fost întâmpinată cu mare bucurie de populaţie, iar presa a salutat-o, în general, ca pe o ieşire din haosul creat în ţară de guvernarea Partidului Radical. Dar loialitatea lui Borges faţă de Irigoyen a rămas neclintită. În octombrie, îi scria lui Alfonso Reyes care se afla în Rio de Janeiro:
Revoluţia (sau rebeliunea militară sprijinită de popor) este o victorie a bunului-simţ împotriva inepţiei, necinstei şi dezordinii, dar lucrurile urâte care au fost înlăturate trebuie puse în contextul unei mitologii, a unui spirit iubitor, a unei bucurii – ca parte din întregul mit bizar al doctorului [Irigoyen], ce au conspirat în tăcere în numele poporului chiar în Casa Rosada. Buenos Aires a trebuit să-şi repudieze mitologia lui neaoşă şi să se mulţumească doar cu câteva firimituri de entuziasm, amestecate cu câteva aşa-zise acte de bravură în care nu crede nimeni şi cu opinia generală că măcar soldaţii aceştia nu sunt hoţi. Am sacrificat Mitul de dragul realismului, ce credeţi despre asta? Fără îndoială, Shaw şi-ar fi exprimat acordul. Nu ştiu dacă mă exprim cu suficientă claritate; chiar dacă înainte lucrurile păreau într-un fel scăpate de sub control, existau ziare gălăgioase ale opoziţiei de la care auzeai mereu: „Trăiască…” sau „Moarte…” exista o idolatrie agreabilă care înflorea pe pereţii oraşului, în milongas şi în versurile tangoului; acum însă avem independenţă sub legea marţială, o presă sicofantă, cârteala permanentă a celor de stânga şi minciuna gogonată cum că fosta administraţie era slabă de minte,
„nemiloasă şi tiranică”.
Puţine scene care să merite atenţia. Un schimb de focuri fără victime în Plaza Once, o mitralieră la o depărtare de câteva case pe calle Junín, două depozite de arme jefuite de o bandă de infractori pe calle Rivadavia: acestea sunt imaginile pe care le datorez revoluţiei şi cărora le sunt recunoscător441.
Această scrisoare dezvăluie dimensiunile investiţiei emoţionale a lui Borges în cultul lui Irigoyen. Deşi recunoştea greşelile administraţiei, Borges considera că răsturnarea ei reprezenta 441 José Emilio Pacheco, „Borges y Reyes: una correspondencia”, Revista de la universidad de México 34, decembrie (1979), pp. 5–6.
înfrângerea sufletului şi a imaginaţiei şi, mai presus de toate, a
„Mitului”.
