În Oglinda secretă, găsim reflectarea relaţiilor dintre Borges, Norah 550 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995

551 Burgin, Conversations, 1969, p. 56

552 „Examen de la obra de Herbert Quain” a fost publicat prima dată în Sur, aprilie 1941, ulterior fiind inclus în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944. Vezi OC I, p. 464.

553 „Examen de la obra de Herbert Quain”, OC I, p. 464

Lange şi Oliverio Girondo. Ulrica, descrisă drept „trufaşă” şi

„amazoană”, aminteşte de Norah Lange, a cărei „trufie” Borges a lăudat-o în repetate rânduri; tatăl ei, generalul Thrale, ne duce cu gândul la tatăl lui Norah, Gunnar Lange, care fusese comandantul artileriei honduriene într-un război împotriva El Salvadorului; ducele Rutland, rivalul lui Quarles la mâna frumoasei Ulrica, ne trimite la Girondo prin faptul că este bogat, aristocrat şi, după cum sugerează şi numele, craidon. Iar nefericitul Quarles-Quigley este, clar, imaginea lui Borges, cel bolnav de dragoste.

În schimbarea radicală dintre primul şi al doilea act, Borges trebuie să fi încercat să exprime lovitura suferită prin pierderea lui Norah, o lovitură atât de năucitoare încât punea sub semnul întrebării realitatea întregii lui experienţe sentimentale. Era, evident, obsedat de Norah Lange, iar imaginaţia lui se blocase fără speranţă –

îşi pierduse inspiraţia lirică după ce Norah îl respinsese la întoarcerea ei din Norvegia în 1929 şi de atunci rămăsese incapabil să exorcizeze această traumă prin exprimarea ei într-o formă literară

satisfăcătoare.

Pe lângă aceste probleme de ordin personal şi literar, mijlocul anilor 1930 îi va răpi lui Borges orice speranţă că viziunea unei noi Argentine – democratică, liberală şi ospitalieră cu imigranţii şi străinii – va prinde contur vreodată. În pofida dezamăgirii profunde produse de înlăturarea de la putere, în 1930, a eroului său, preşedintele Irigoyen, Borges continuase să se identifice cu aripa irigoyenista militantă, cu tendinţe naţionaliste, a partidului, simpatizând făţiş cu reacţiile adesea violente ale Partidului Radical faţă de Concordancia, coaliţia guvernamentală a generalului Justo.

Scriitorul a mers până acolo încât, în 1934, a fost de acord să scrie o prefaţă la un poem gauchesc de Arturo Jauretche; acesta descria o

rebeliune armată a militanţilor radicali care, în decembrie 1933, reuşise să ocupe şi să apere pentru scurt timp oraşul El Paso de los Libres, în provincia Corrientes. Poemul a fost scris în vreme ce Jauretche îşi ispăşea pedeapsa în închisoare pentru rolul jucat în rebeliune; în prologul lui, Borges preamărea curajul dezinteresat al lui Jauretche şi al camarazilor lui, mai ales fiindcă eşecul „răscoalei patriotice” era inevitabil, gara, avionul, telegraful şi mitraliera garantând practic rapida „restabilire a Ordinii”554.

Dar curând entuziasmul manifestat de Borges faţă de irigoyenismo va începe să scadă. În anul următor, pe 29 iunie 1935, Arturo Jauretche, împreună cu Raúl Scalabrini Ortiz, care fusese membru al Comitetului Tinerilor Intelectuali pentru Irigoyen, textierul Homero Manzi, autor al câtorva dintre cele mai cunoscute tangouri ale perioadei, cât şi alţi scriitori reputaţi, au fondat un nou grup de presiune irigoyenista numit FORJA (Fuerza de Orientación Radical de Joven Argentina), al cărui moto era „Aparţinem unei Argentine coloniale; vrem o Argentină liberă”. Borges a fost invitat să se alăture grupului, dar a refuzat din motive care rămân necunoscute; scriitorul trebuie să fi ştiut însă că scopul grupului FORJA era de a presa conducerea Partidului Radical ca să adopte politici care să

scape Argentina de dependenţa economică de Marea Britanie555.

Intelectualii din FORJA adoptaseră de fapt revizionismul istoric de dreapta al fraţilor Irazusta şi în această convergenţă ideologică a dreptei şi a stângii în problema naţionalismului economic, ca şi în ostilitatea concomitentă împotriva Marii Britanii, Borges trebuie să fi 554 „Prólogo” la Arturo M. Jauretche, El Paso de los Libres. Relato gaucho de la última revolución radical (Diciembre de 1933), dicho en veno por el paisano Juliáan Barrientos, que anduvo en ella (1934), Corregidor: Buenos Aires, 1992, pp. 23–24 (p. 23).

555 Horacio Salas, Borges: una biografía, Planeta: Buenos Aires, p. 148

sesizat pericolul unui derapaj spre un stat fascist în Argentina.

Cheia evoluţiei gândirii politice a lui Borges în anii 1930 a fost ura lui faţă de fascism şi nazism. Marea lui teamă era că naţionaliştii, în zelul lor de a scoate Argentina de sub influenţa economică a Marii Britanii, ar putea sfârşi prin a-l copia pe Mussolini, dacă nu chiar pe Hitler. În timp ce Europa părea că se îndreaptă inexorabil spre război, Borges a revenit o vreme la aşa-numitul său americanismo din tinereţe. În februarie 1936, ca o contribuţie la serbările prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la întemeierea oraşului Buenos Aires de către Don Pedro de Mendoza, Borges a vorbit la radio despre istoria republicii argentiniene şi despre rolul vital jucat de Buenos Aires în această istorie556. Scriitorul recunoştea că locuitorii oraşului erau legaţi sentimental de gaucho, privindu-l ca pe un simbol al trecutului ţării, în ciuda faptului că gaucho fusese inamicul istoric al marelui oraş. Dar gaucho, după părerea lui, era o figură condamnată

să rămână în trecut; era un simbol nostalgic fiindcă destinul porteños era mai complex: oraşul în care locuiau „creştea ca un copac sau ca un chip familiar într-un coşmar”. Borges îi îndemna pe porteños să

accepte şi să îmbrăţişeze viitorul cu speranţă în suflet şi adăuga un pasaj integral dintr-un apel de-al lui din 1928 către tinerii naţionalişti criollo:

Prieteni, în această casă care este America oameni aparţinând mai multor naţiuni ale lumii conspiră pentru a se contopi într-un om nou, care încă nu s-a întrupat în niciunul dintre noi şi pe care deja îl vom numi „argentinian” ca să

începem să sperăm mai mult. Aceasta este o confederaţie fără precedent: o 556 „Tareas y destino de Buenos Aires”, în Homenaje a Buenos Aires en el cuarto centenaria de su fundación, Municipalidad de la Ciudad de Buenos Aires: Buenos Aires, 1936. Vezi Textos recobrados, 1931–1955, pp. 140–155. Citatele mele din acest paragraf sunt de la p. 154.

aventură generoasă a unor oameni de origini diferite, al căror scop nu este să-şi păstreze obârşia, ci să şi-o uite; acestea sunt origini care caută noaptea. Criollo este unul dintre confederaţi. Criollo, cel care are meritul de a fi întemeiat naţiunea ca atare, a ales acum să fie unul dintre cei mulţi557.

Borges reafirma criollismul tinereţii lui, progresist, democratic, împotriva naţionalismului xenofob întreţinut de cei de teapa lui Lugones, pentru care gaucho rămânea simbolul suprem al identităţii naţionale, o marcă a naţionalismului preluată recent de fraţii Irazusta şi acum chiar de intelectualii radicali din grupul FORJA.

Din nou, în aprilie 1936, răspunzând unui chestionar al revistei Nosotros, Borges îşi îndemna compatrioţii să creadă în capacitatea materială şi spirituală a republicilor Lumii Noi „de a supravieţui şi a-şi dezvolta cultura în eventualitatea unui război european”; scriitorul era convins că din punct de vedere cultural Americile nu erau inferioare Europei, „căci mai bine de un secol şi jumătate poezia lirică franceză s-a nutrit din Whitman şi Edgar Allan Poe”558.

Curând însă acest idealism americanista s-a dovedit ineficient căci nu mult după răspunsurile la chestionarul din Nosotros conflictele ideologice care ameninţau să sfâşie Europa au răbufnit în Spania prin rebeliunea generalului Franco împotriva republicii spaniole, în iulie. Intelectualitatea argentiniană s-a divizat radical în privinţa Războiului Civil din Spania, dată fiind apropierea dintre naţionalişti, Falanga Spaniolă şi integraliştii catolici. Ideologiile ireconciliabile ale Europei s-au manifestat din nou cu violenţă la un Congres 557 Acest pasaj a făcut parte din discursul publicat iniţial sub titlul „Página relativa a Figari”, în Criterio 30, 27 septembrie 1928. Vezi Textos recobrados, 1919–1929, p.

363. Vezi şi Capitolul 1 şi Capitolul 11.

558 „América y el destino de la civilización occidental”, Nosotros (segunda época), 1, aprilie 1936, pp. 60–61. Vezi Textos recobrados, 1931–1955, pp. 350–351.

Internaţional al Clubului PEN organizat la Buenos Aires între 5 şi 15

septembrie, ale cărui lucrări au fost date peste cap de dispute politice provocate în mare măsură de intervenţiile agresive ale scriitorilor fascişti. Marinetti, îndeosebi, s-a angajat într-o ceartă cu romancierul francez Jules Romains şi cu câţiva scriitori evrei şi comunişti italieni.

Marinetti a atacat-o şi pe Victoria Ocampo, „cea mai frumoasă şi mai bogată femeie din Buenos Aires”, cum o numea el, pentru că se considera o „cititoare obişnuită”, un termen pe care scriitoarea argentiniană îl atribuia, desigur, Virginiei Woolf şi doctorului Johnson, dar pe care nervosul italian îl vedea ca pe un semn de vulgarizare a literaturii şi, în consecinţă, o acuza pe Ocampo de

„bolşevism snob”559.

În 1936, viziunea politică a lui Borges a devenit şi mai sumbră, datorită consolidării mişcării naţionaliste de dreapta şi a afinităţilor ei cu fascismul. Nu există mărturii că ar fi participat la congresul Clubului PEN, deşi avea cu siguranţă ştiinţă de confruntările ruşinoase de acolo (se va referi mai târziu într-o recenzie de carte pentru populara revistă săptămânală El Hogar la altercaţia dintre Marinetti şi Jules Romains)560. Şi, dacă nu a participat, nu a făcut-o fiindcă deja îşi definise poziţia în legătură cu marile controverse ideologice ale zilei. Această poziţie fusese schiţată în răspunsurile lui la chestionarul din Nosotros în aprilie, în care afirma că marile realizări ale civilizaţiei europene nu-şi vor pierde din însemnătate în eventualitatea izbucnirii unui război în Europa. Cultura, cu alte cuvinte, transcende politica, iar autonomia culturii – dreptul 559 Vezi Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges. A Literary Biography, pp. 297–299, şi María Esther Vázquez, Victoria Ocampo, Planeta: Buenos Aires, 1991, pp. 148–149.

560 „ L’homme blanc de Jules Romains”, El Hogar, 17 septembrie 1927. Retipărită în Textos cautivos, OC IV, pp. 315–316 (p. 315).

artistului de a crea când şi ce doreşte fără teamă de dictatura ideologiilor unui partid sau ale unui regim – va deveni principiul politic de bază al lui Borges.

Borges găsise din nou o cauză şi, ca şi celelalte cauze pe care le îmbrăţişase în trecut, în ea exista mai mult decât o doză oarecare de făţărnicie: scriitorul voia să impună cauza antiideologiei într-un moment în care angajarea ideologică devenise ultima modă în Argentina, ca şi în Europa. În octombrie 1936, scriitorul va accepta să

îngrijească, pentru o jumătate de normă, rubrica literară bilunară

„Cărţi şi autori străini” a revistei El Hogar, un titlu care vorbea de la sine despre preferinţele lui pentru o concepţie „cosmopolită” asupra literaturii, privită cu ochi răi atât de naţionaliştii argentinieni de dreapta, cât şi de cei de stânga. Borges va umple pagina cu recenzii, ştiri literare şi schiţe biografice ale unor scriitori contemporani, un format care corespundea gusturilor lui eclectice, aducând în discuţie cărţi din mai multe culturi şi de diferite genuri, atât elitiste, cât şi populare, de la istorie, critică literară şi opere ale unor autori precum Joyce, Yeats, T.S. Eliot sau Evelyn Waugh, până la romane poliţiste şi science fiction.

Un exemplu şi mai grăitor al poziţiei lui antiideologice a fost încercarea de a fonda o revistă literară împreună cu Bioy Casares, devotată principiului libertăţii creative şi pluralismului cultural. Cei doi au hotărât să o numească Destiempo, un neologism ciudat care se traduce aproximativ prin „ieşit din timp” sau „netimp”, un titlu menit să arate, în cuvintele lui Bioy, „dorinţa noastră de a ne disocia de superstiţiile epocii” 561 . Prin acestea, Bioy înţelegea credinţa conform căreia scriitorii trebuie să se înroleze în solda naţionalismului sau a socialismului, sau a unei ideologii 561 Bioy Casares, Memorias, p. 78

asemănătoare: „Obiectam mai ales împotriva tendinţei unor critici de a trece cu vederea meritele intrinseci ale operelor literare şi de a se opri asupra unor aspecte folclorice, telurice sau legate de istoria literară sau de preocupări sociologice şi statistici”562. Destiempo a fost gata de tipar chiar în luna în care a avut loc congresul Clubului PEN

şi poate tocmai satisfacţia răutăcioasă de a înota împotriva curentului a fost cea care l-a îndemnat pe Borges să-i propună lui Bioy, în timp ce părăseau tipografia, să sărbătorească evenimentul istoric al naşterii revistei printr-o poză la un atelier foto din apropiere563.

Desigur, nu ar fi putut exista un contrast mai mare între zgomotul şi furia de la congresul Clubului PEN şi mica revistă căreia cei doi prieteni tocmai îi dăduseră „bun de tipar”. Destiempo era o publicaţie extrem de modestă, de numai şase pagini. Primul ei număr, care a apărut în octombrie, cuprindea colaborări de la scriitori recunoscuţi ca Alfonso Reyes şi Pedro Henríquez Ureña, ca şi de la câţiva dintre prietenii lui Borges din avangarda anilor 1920, precum Carlos Mastronardi, Horacio Rega Molina şi Xul Solar. Dar erau şi nume noi ca Manuel Peyrou, un jurnalist de la La Prensa care scria proză

poliţistă, şi Silvina Ocampo, sora Victoriei, care urmase cursuri de pictură, dar îşi încercase mâna şi în poezie sau proză. Contribuţiile lui Borges era patru dintre Confesiunile sfâşietoare pe care le publicase în Crítica în 1934, fără îndoială un semn al zbuciumului său sufletesc. Bioy apărea cu două fabule magice şi, împreună cu Borges, redacta o rubrică intitulată Museo („Muzeu”), care era un amestec de citate şi platitudini literare, o idee pe care Borges o va relua peste un deceniu, când va edita Los Anales de Buenos Aires.

562 Ibid., pp. 78–79

563 Ibid., p. 79

Cel de-al doilea număr din Destiempo a ieşit în noiembrie şi, chiar dacă nu avea nimic semnat de Borges, îi reflecta gusturile până la saţietate – prima pagina era ocupată în exclusivitate de un eseu destul de bombastic despre metafizică al lui Macedonio Fernández; mai era un eseu al pictorului Xul Solar scris în neocrillo, o limbă

inventată de el şi pe care numai el o înţelegea; şi câteva poeme ale unor nume mai puţin însemnate ale avangardei din anii 1920. Bioy contribuia cu o povestire, la fel şi Silvina Ocampo. De o oarecare importanţă era şi o parabolă de Franz Kafka, una dintre primele traduceri dintr-un scriitor încă necunoscut lumii vorbitoare de limba spaniolă, dar pe care Borges îl descoperise de curând şi faţă de care, după cum vom vedea mai încolo, va avea curând o empatie deosebită.

Cel de-al treilea număr al revistei Destiempo, proiectat pentru luna decembrie, nu va mai apărea însă. Bioy, susţinătorul ei financiar, fusese chemat de urgenţă la estancia ca să ia măsuri împotriva unei epidemii care ameninţa să-i omoare toate oile. Incidentul a dus la suspendarea pe timp nedefinit a revistei, decizie luată şi ca urmare a reţinerii lui Bioy la fermă pentru a se opune construirii unei şosele care urma să treacă peste domeniile lui564. Bioy va avea nevoie de un an întreg ca să-şi rezolve problemele de la estancia.

Către sfârşitul anului 1937, Borges şi Bioy au încercat din nou să

lanseze Destiempo. În decembrie, a apărut un al treilea număr în acelaşi format ca şi primele două, cuprinzând un poem de Bioy, o povestire de Ocampo, două Inscripţii de Borges şi o pagină întreagă