întregul univers se va contracta, dispărând într-un mister impenetrabil.
Cred că Borges a primit răspunsul în februarie 1929, căci la revenirea în Buenos Aires, Norah Lange a refuzat să reia legătura cu elxxix. Reacţia lui poate fi găsită într-un eseu pe care l-a publicat în iunie, având drept subiect Infernul. Eseul explorează natura chinului etern – presupune suferinţă fără sfârşit sau simpla dispariţie a sufletului fără perspectiva unirii cu Dumnezeu? Aceste speculaţii teologice îşi aveau sursa în experienţa proprie fiindcă într-un post-scriptum Borges descria un vis în care se făcea că se află într-o încăpere pe care nu o putea recunoaşte:
M-am întrebat cu teamă unde sunt? şi am înţeles că nu ştiam. M-am întrebat cine sunt? şi nu m-am putut recunoaşte. Teama a crescut în mine. M-am gândit: acest priveghi îndurerat este de-acum Infernul, acest priveghi fără ţintă îmi va fi veşnicia. Atunci m-am trezit cu adevărat: tremurând422xxx.
421 Epigraful sună astfel: „Para el amor no satisfecho el mundo es misterio, un misterio que el amor satisfecho parece comprender”, Bradley, Appearance and Reality, XV. Vezi El idioma de los argentinos, p. 7.
422 „La duración del Infierno”, Síntesis 25, iunie 1929, şi Discusión, OC I, pp. 235–
238
Pierdută era viziunea sinelui împlinit, pierdute erau legăturile cu o lume anume: promisiunea Alephului dispăruse, iar Infernul era o încăpere în ţara nimănui, unde nu mai ştiai cine eşti.
Semnul cel mai elocvent al respingerii lui Borges de către Norah Lange a fost pierderea vocii poetice. În februarie 1929, scriitorul a publicat în Criterio un poem intitulat Paseo de Julio, după celebrul cartier cu felinare roşii de lângă docuri, tema lui fiind prostituţia ca
„Rai pentru cei ce trăiesc în Iad”423. Acesta avea să fie ultimul poem înaintea unei pauze de 14 ani. În august, şi-a publicat cea de a treia culegere de poeme – Caietul San Martín – titlul la care, ironia sorţii, se gândise cândva pentru „istoria Argentinei în versuri”, dar astfel de proiecte grandioase erau peste puterile lui în aceste momente, după
cum va recunoaşte şi el într-un epigraf la noua lui carte, un citat dintr-o scrisoare semnată de Edward Fitzgerald: „Puţini sunt cei ce au răgazul de-a citi şi, posedaţi de orice muzică în suflet, să nu fie în stare a versifica pe marginea a 10–12 întâmplări în cursul vieţii lor”.
Din nefericire, muzica din sufletul lui Borges se auzea din ce în ce mai slab de la ruptura de Concepción Guerrero: Fervor de Buenos Aires avusese 49 de poeme, Luna de pe cer – 27, iar, la apariţia lui pe 7
august 1929, Caietul San Martín avea doar 12 poeme, şase dintre ele despre moarte.
Caietul San Martín a fost un fel de rămas-bun al lui Borges de la viaţa de poet. Scriitorul s-a resemnat cu o carieră de eseist şi comentator cultural – în iunie 1929 declara revistei Literatura Argentina că preferă proza şi menţiona că începuse lucrul la o 423 „El Paseo de Julio”, Criterio 51, 21 februarie 1929, şi ulterior în Cuaderno San Martín, 1929. Vezi o versiune revizuită în Cuaderno San Martín, OC I, pp. 95–96.
biografie a lui Evaristo Carriego424. Această alegere sugerează că, deşi poate că renunţase la ambiţia de a deveni bardul oraşului Buenos Aires, Borges încă mai era ataşat de ideea de a promova acel criollism democratic care îşi avea originea în cântecele lui Carriego despre barrio, foarte probabil un mijloc de contestare a naţionaliştilor catolici şi a reacţionarilor de la revista Nueva República.
Borges şi-a găsit un aliat influent pentru naţionalismul lui cultural rezidual într-un nou prieten, Alfonso Reyes, unul dintre cei mai faimoşi oameni de litere latino-americani, care sosise în Buenos Aires cu un an în urmă ca ambasador al Mexicului în Argentina.
Reyes s-a implicat în viaţa literară argentiniană şi îi invita la cină pe Borges şi pe alţi tineri scriitori în fiecare duminică la reşedinţa ambasadei. În 1929, a devenit editorul unei colecţii de cărţi numită
Cuardenos del Plata, care era asociată cu Editorial Proa condusă de Évar Méndez, motiv pentru care poate Borges nu era membru al colegiului de redacţie, cu toate că cea de-a treia culegere a lui de poeme va fi publicată în acelaşi an în colecţia lui Reyes.
Reyes intenţiona să înfiinţeze şi o nouă revistă literară de largă
orientare naţionalistă, Libra, împreună cu Borges, Marechal şi Bernárdez, dar Marechal şi Bernárdez derapau rapid spre dreapta, divergenţele ideologice dintre ei şi Borges neputând fi trecute cu vederea. Pe 27 mai 1929, Reyes scria în jurnalul lui că Borges a demisionat din comitetul editorial al revistei Libra din cauza unor
„ciocniri banale” cu Marechal, dar şi cu Bernárdez, care dezaproba prietenia lui Borges cu scriitori pe care îi considera „impuri” şi inacceptabili425. Libra a apărut în august 1929, avându-i editori numai 424 Vezi Vaccaro, Georgie, p. 336.
425 José Emilio Pacheco, „Borges y Reyes: una correspondencia”, Revista de la
pe Marechal şi pe Bernárdez, dar nu a supravieţuit primului număr.
La începutul anului 1930, Alfonso Reyes se săturase de toate aceste gâlcevi. Pe 8 ianuarie, scria în jurnalul lui: „Nimeni nu este interesat de literatură, ci doar de politica literară dusă de un grup sau altul, de patotas; indivizi sau grupuri se trădează unii pe alţii tot timpul.
Preferă fanteziile bazate pe bârfe în locul realităţii. Totul e foarte ciudat”426. Curând, Reyes a plecat la Rio de Janeiro ca să preia un nou post, de ambasador în Brazilia.
Borges s-a despărţit de Marechal şi Bernárdez fiindcă aceştia s-au întors împotriva lui Irigoyen şi au trecut la naţionalişti. Peste câţiva ani va cădea la pace cu Bernárdez, dar nu şi cu Marechal, faţă de care Borges va continua să simtă o mare dezamăgire, sentiment de altfel reciproc, după cum reiese din Adán Buenosayres, care va deveni unul dintre romanele de referinţă ale literaturii argentiniene după
publicarea lui în 1949. Aici Marechal priveşte cu dispreţ anii în care era locotenentul lui Borges în slujba criollismului. Autorul pomeneşte cu ironie petrecerile de la reşedinţa surorilor Lange, pe calle Tronador, şi îl ridiculizează pe Borges prin Luis Pereda, un personaj pedant, neîndemânatic, un tânăr scriitor luat peste picior pentru mistica arogantă a arrabal-ului pe care o cultiva.
Oricum, în 1929 lui Borges nu i-a mers totul rău. Lucrurile au început să se îndrepte spre sfârşitul primei jumătăţi a unui an care începuse atât de dezastruos cu pierderea lui Norah Lange. În luna mai, a primit premiul al doilea pentru cartea lui de eseuri, El idioma de los argentinos, la concursul Premiul Literar Municipal pe anul 1928, apoi, câteva luni mai târziu, cred că a reuşit să-şi facă o nouă
Universidad de México 34, decembrie (1979), p. 4
426 Ibid., p. 5
prietenă. Acesta a fost rezultatul vizitelor lui în oraşul La Plata ca să-l întâlnească pe Pedro Henríquez Ureña, originar din Santo Domingo şi unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali latinoamericani, pe care îl cunoscuse prin Alfonso Reyes şi care la vremea aceea era profesor la universitatea de acolo. Borges era adesea însoţit în vizitele lui de un prieten pe nume Néstor Ibarra, un tânăr franco-argentinian care-şi scria lucrarea de disertaţie pe o temă
despre mişcarea ultraistă la Universitatea din Buenos Aires. Ibarra s-a îndrăgostit de una din fiicele proprietăresei pensiunii la care trăgeau. Fata trebuia însoţită de sora ei când ieşea împreună cu Ibarra, de aceea Borges a primit rolul de însoţitor al surorii ei, simţindu-se până la urmă atras de Elsa Astete, tânăra de 20 de ani care pare să fi fost receptivă la avansurile lui ca de obicei timide427.
În iulie, Borges s-a mutat cu mama, tatăl şi bunica lui englezoaică, Fanny Haslam, într-un apartament de la etajul cinci pe calle Pueyrredón nr. 2190, unde va locui în următorii zece ani. (Sora lui, Norah, care se măritase cu Guillermo de Torre în septembrie 1928, se mutase într-un apartament pe calle Paraguay). Noul cămin al familiei Borges se afla într-un cartier cunoscut sub numele de La Tierra del Fuego, o zonă ideală pentru cunoaşterea lumii în care trăise Evaristo Carriego. Borges l-a întâlnit pe şeful poliţiei locale, care îi cunoscuse personal pe cuchilleros Juan Muraña şi Suárez „El Chileno”, dar cea mai bogată sursă de informaţii s-a dovedit a fi un individ pe nume Don Nicolás Paredes, fostul naş al lumii interlope din Palermo, cel divinizat de Carriego. Prima impresie a lui Borges despre Paredes a fost dezamăgitoare: tipul era de înălţime medie, 427 Potrivit interviului cu Elsa Astete Millán, „Habla la mujer de Borges”, în Tiempo Argentino, 6 februarie 1983, şi informaţiilor oferite de Elsit Rivero Haedo, Buenos Aires, 2 aprilie 1994
bine făcut şi „excesiv de politicos”, dar, după mai multe întâlniri, Borges a început să fie fascinat de el şi, în consecinţă, să-şi îndesească
vizitele428.
Paredes îşi începuse cariera de infractor ca simplu cuţitar plătit, pentru ca mai târziu să ajungă guapo – un barosan cu gărzi de corp –
şi, într-un târziu, caudillo al cartierului, la alegeri punându-şi oamenii să strângă voturi cu forţa pentru Partidul Conservator şi să
împartă favoruri clienţilor. Despre familia soţiei lui se zvonea că ar fi avut cândva o estancia, motiv pentru care Paredes îşi spunea el estanciero, chiar dacă între timp ajunsese la ananghie şi acum trăia în sărăcie, într-o casă mică, încercând să o scoată la capăt trişând la cărţi sau lucrând ca om de ordine în cluburile de noapte429.
Paredes a rămas uimit de interesul lui Borges pentru Evaristo Carriego. Se pare că bătrânul bandit nu fusese prea impresionat de talentul poetic al bardului anarhist al cartierului: i-a arătat lui Borges un volum de poeme cu dedicaţie de la Carriego şi i-a spus „pe un ton resemnat”: „După cum vezi, nu prea era nimic de capul lui”430.
Motivul acestei atitudini, bănuia Borges, era că Paredes se obişnuise cu versul octosilabic al literaturii populare spaniole, fapt care făcea ca alexandrinii şi versurile endecasilabice ale lui Carriego să pară
stângace unei urechi necultivate.
