Care să fi fost cititorii pe care i-a avut în vedere Borges pentru acest amalgam de texte neobişnuite? Fără cheia contextului lor autobiografic, nimeni nu ar fi putut pricepe semnificaţia vitală pe care aceste scrieri o aveau de fapt pentru autorul lor. Borges se retrăsese atât de mult în lumea lui, încât pur şi simplu tăiase orice cale de comunicare cu cititorii. Istoria eternităţii avea să marcheze nadirul destinului său de scriitor. A fost publicată pe 29 aprilie 1936

şi, până la sfârşitul anului, s-au vândut doar 37 de exemplare.

537 Vezi această notă de subsol în „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p.418.

CAPITOLUL 15

Izolare

(1936–1937)

Dintre cei 37 de cititori care au cumpărat câte un exemplar din Istoria eternităţii, unul aspira la statutul de scriitor şi se numea Adolfo Bioy Casares. Pofta de curiozităţi literare a acestui tânăr era atât de mare încât, impresionat de aşa-zisa recenzie a Apropierii de Almotásim, Bioy Casares a comandat inexistentul roman de la un librar din Londra. La timpul potrivit, Bioy Casares va deveni unul dintre tovarăşii cei mai apropiaţi şi mai loiali ai lui Borges, ca şi coautor, alături de acelaşi Borges, al câtorva culegeri de povestiri şi scenarii de film.

S-au întâlnit pentru prima oară la începutul anului 1932, la un dejun dat de Victoria Ocampo în onoarea unui scriitor francez aflat în vizită la Buenos Aires 538 . În pofida diferenţei de vârstă

considerabile – Bioy avea doar 18 ani la vremea aceea, iar Borges 32, cei doi s-au împrietenit imediat şi s-au retras într-un colţ discutând aprins despre scriitorii care le plăceau sau pe care îi detestau. La un moment dat Borges, neîndemânatic ca întotdeauna, a răsturnat o veioză, atrăgând atenţia Victoriei care a venit repede la ei şi le-a şuierat printre dinţi: „Nu mai staţi aici ca nişte nătărăi, haideţi să

vorbiţi cu musafirii”539. Dar Borges şi Bioy Casares s-au făcut că nu aud şi s-au hotărât să plece, continuându-şi discuţia în maşină, în timp ce Bioy îşi conducea noul prieten acasă.

538 Bioy Casares, Memorias, Tusquets: Barcelona, 1994, p. 108

539 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 31 martie 1994. O relatare uşor diferită

apare în Memorias de Bioy, p. 108.

În ciuda simpatiei reciproce, prietenia dintre cei doi a avut nevoie de mai mulţi ani ca să se cimenteze. Borges şi Bioy Casares proveneau din medii sociale foarte diferite: primul era un produs al clasei de mijloc urbane, familia celui de-al doilea era un stâlp al oligarhiei crescătorilor de animale (tatăl lui era ministru în guvernul conservator la vremea când îl cunoştea pe Borges). Oricum, Borges încă mai suferea din cauza lui Norah Lange, iar Bioy, care studia Dreptul la Universitatea din Buenos Aires, pierzându-şi interesul faţă de şcoală, s-a mutat la Rincón Viejo, estancia familiei din provincia Buenos Aires. Acolo şi-a propus să pună pe picioare moşia care fusese arendată în ultimii 20 de ani, arendaşul neglijându-şi în mare parte atribuţiile. Tânărul Bioy a început aspra ucenicie de fermier făcând comerţ cu vite, plantând copaci, schimbând gardurile din sârmă, renovând casele de la fermă, totul cu banii câştigaţi în urma speculaţiilor cu terenuri. Era o îndeletnicire care îi lua mult timp, dar pe care reuşea să o combine cu cititul şi scrisul, dat fiind că

scopul lui principal era să devină scriitor.

Prietenia dintre Borges şi Bioy Casares a devenit mai strânsă în cursul unei săptămâni petrecute împreună la estancia lui Bioy prin vara lui 1935. Adolfito, cum îi ziceau rudele şi prietenii lui Bioy, fusese rugat de un unchi să scrie un pliant publicitar pentru o nouă

marcă de iaurt fabricată de firma familiei, La Martona, una dintre cele mai mari concerne de produse lactate din Argentina. Lui Bioy i s-a părut că ar fi mai incitant să scrie pliantul împreună cu Borges, drept care şi-a invitat prietenul la Rincón Viejo. Borges nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, dar, odată ajuns la fermă, s-a hotărât să se comporte ca un om din partea locului, pretinzând chiar că ştie să

călărească, deşi, când s-a văzut nevoit să încalece, după cum îşi

amintea Bioy, aluneca mereu din şa540.

Activităţile în aer liber au fost curând abandonate, până şi conceperea pliantului lăsând loc preocupării lor preferate – discuţiile despre cărţi. Întrucât le plăcea atât de mult proza poliţistă, Borges a sugerat să scrie o povestire împreună şi chiar a schiţat un plan în care directorul unei şcoli de băieţi, un olandez masiv pe nume doctor Pretorius, îşi ucidea elevii „prin mijloace hedoniste”, cum ar fi jocurile obligatorii şi ascultatul muzicii la toate orele din zi şi din noapte 541 . Deşi povestirea despre doctorul Pretorius a fost abandonată după câteva pagini, Bioy va susţine că această primă

încercare de a scrie împreună a reprezentat punctul de plecare pentru toate scrierile parodice pe care le va semna alături de Borges mulţi ani de acum încolo, cu pseudonimele H. Bustos Domecq şi B.

Suárez Lynch542.

Bioy spunea că fusese „un autor prolific de cărţi îngrozitoare”543.

Avusese un debut precoce la vârsta de 15 ani, când tatăl lui plătise pentru publicarea unei culegeri de povestiri; următorii trei ani îi petrecuse străduindu-se fără succes să scrie un roman de mari dimensiuni despre un imigrant spaniol care vrea să se stabilească în pampas; în 1933, găsise un editor pentru o carte intitulată Diecisiete disparos contra el futuro (17 gloanţe trase spre viitor), care trebuia să fie

„o glumă despre consecinţele avute de cele 17 povestiri din volum asupra reputaţiei autorului”; în anul următor, apăruse „un volum masiv de povestiri” numit Caos, care „abunda în transcrieri sau parafraze ale unor vise”, atrăgând invariabil recenzii dintre cele mai 540 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 31 martie 1994

541 Bioy Casares, Memorias, p. 77

542 Ibid.

543 Ibid., p. 86

nefavorabile; în 1935, publicase un roman influenţat, printre alţii, de Joyce, Apollinaire şi Cocteau, pe care mai târziu îl va taxa drept

„incomprehensibil, anost şi prea literar”544. În acelaşi an publicase La Estatua Casera (Statuia din casă), o culegere de povestiri fantastice, poeme şi reflecţii, pe care Borges o va recenza pentru Sur în martie 1936. Borges sublinia că fantezia trebuie să-şi aibă rădăcinile în experienţa autorului: „Cred că o examinare generală a literaturii fantastice ar spune foarte puţin despre fantastic”; într-adevăr, ceea ce i se părea admirabil la cartea lui Bioy erau „ocazionalele confesiuni autobiografice” ale autorului şi „veridicitatea, muzica, emoţia şi disperarea ei minuţios exprimată”545.

Este foarte posibil ca aceste observaţii să fi apărut în urma discuţiilor pe care cei doi le-au avut în cursul săptămânii petrecute de Borges la ferma lui Bioy cu câteva luni în urmă. Bioy îşi va aminti mai ales una dintre ele, care l-a făcut să-şi schimbe felul de a citi şi a scrie. Nu o va descrie pe larg, ci îşi va mărturisi surpriza că Borges se declara adeptul unei arte conştiente, deliberate: „A luat partea lui Horaţiu şi a profesorilor împotriva eroilor mei, străluciţii poeţi şi pictori ai avangardei”546. Putem bănui că Borges aborda ideile pe care le prezentase cu câţiva ani mai înainte în cele două eseuri fundamentale, Postularea realităţii şi Arta narativă şi magia – ficţiunea nu este o oglindă a lumii, ci un orbe autónomo, un joc de simboluri care se supune unor reguli înrudite mai mult cu legile magiei decât cu presupusele legi ale unei realităţi care oricum nu poate fi cunoscută; deşi scrisul îşi are rădăcinile în experienţa autorului, 544 Ibid., pp. 52–58

545 Recenzie la La Estatua Casera, Sur 18, martie 1936. Vezi Borges en Sur, pp. 130–

131.

546 Bioy Casares, Memorias, p. 77

această experienţă primară nu trebuie exprimată direct cititorului; reticenţa expresiei trebuie însoţită de o sobrietate stilistică pe măsură

pentru a contracara ceea ce Borges ajunsese să considere a fi o tendinţă spre prolixitate în limba spaniolă. Efectul aceste discuţii a fost că „a doua zi, poate în aceeaşi noapte”, Bioy „a trecut în cealaltă

tabără” şi curând va începe să aplice noile principii borgesiene în propriile scrieri547.

În 1937, Bioy a început să lucreze la un nou roman, a cărui idee de bază i-a venit după ce şi-a văzut imaginea reflectată în oglinda veneţiană triptică din camera de toaletă a mamei lui. În clipa aceea, s-a gândit la o maşinărie capabilă să producă imaginea holografică

perfectă a unei persoane. La început a vrut să scrie „un fals eseu în maniera lui Borges, în care să comenteze pe marginea inventării unei astfel de maşinării”, dar mai târziu „posibilitatea de a dezvolta ideea într-un roman m-a făcut să mă răzgândesc”548. Bioy va lucra la acest proiect în următorii trei ani, răstimp în care va suferi „o metamorfoză totală” ca scriitor549. Rezultatul a fost La invención de Morel (Invenţia lui Morel), cronica unui naufragiat care întâlneşte un grup de oameni pe o insulă pustie, descoperind în cele din urmă că

aceştia sunt imagini holografice proiectate de o maşinărie inventată

de eponimul Morel. Acesta a fost romanul care l-a făcut celebru pe Bioy şi care va deveni un clasic al literaturii latinoamericane.

Se prea poate ca Borges să fi acţionat ca un catalizator pentru imaginaţia creativă a lui Bioy, dar ce a scris el în această perioadă? Se pare că a abandonat naraţiunea şi a abordat teatrul. Bioy şi-l amintea scriind o piesă, deşi Borges nu a discutat detaliile intrigii cu 547 Ibid, p. 78

548 Ibid., pp. 92–93

549 Ibid., p. 86

prietenul lui550. Dar, peste mai mulţi ani, Borges se va referi pe scurt la această piesă: „Mă gândisem la o dramă în două acte: în primul act, spectatorul să aibă parte de ceva foarte nobil şi impunător, iar în actul al doilea să descopere că, de fapt, este vorba de ceva destul de agasant”551. Această descriere se potriveşte cu Oglinda secretă, o piesă

în două acte descrisă în Cercetarea operei lui Herbert Quain, unde în primul act „personajele sunt persoane cu averi uriaşe şi de spiţă

veche; iar sentimentele lor, nobile, chiar dacă sunt vehemente”, iar în actul al doilea „totul este uşor oribil, totul se amână sau se anulează”552.

Oglinda secretă începe în casa de la ţară a generalului Thrale a cărui fiică, Ulrica, este adorată de dramaturgul Wilfred Quarles, căruia i-a oferit un sărut distrat. Actul întâi constă dintr-o

„privighetoare şi o noapte”, urmată de „un duel secret pe o terasă”

după ce Ulrica îi întoarce spatele lui Quarles şi îşi anunţă logodna cu ducele Rutland553xlix. Aceleaşi personaje apar cu alte nume în actul al doilea. Quarles a devenit scriitorul ratat John William Quigley, care nu a văzut-o niciodată pe domnişoara Thrale, dar simte nevoia morbidă de a-i colecţiona fotografiile pe care le găseşte în revistele Tatler şi Sketch. Până la urmă se ajunge la concluzia că primul act este pe de-a-ntregul invenţia lui Quigley şi că reşedinţa de la ţară a generalului Thrale nu este altceva decât pensiunea în care locuieşte şi pe care a transfigurat-o şi a glorificat-o în imaginaţia lui.