Uriburu, era, printr-o extraordinară ironie a sorţii, rudă cu Oliverio Girondo, de aceea pierderea lui Norah Lange şi decadenţa republicii 497 „Ovidio en el país de las flechas”, Crítica, 7 octombrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 162–163.

498 „Espías en la Roma imperial”, Crítica, 18 noiembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 166–173.

499 „Las grandes orgías romanas”, Crítica, 3 martie 1934. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 173–181.

argentiniene par să se fi împletit fatal în imaginaţia lui Borges. În consecinţă, Borges se simţea de două ori proscris – izgonit din paradisul de care avusese parte alături de Norah la vila din calle Tronador şi înstrăinat de patrie după căderea lui Irigoyen. Astfel, intrusul persecutat va deveni o figură recurentă în opera lui – în povestiri celebre ca Moartea şi busola (La muerte y la brújula), Miracolul secret (El milagro secreto) sau Aşteptarea (La espera), un individ este hăituit de agenţi ai Romei, de nazişti sau de dictatori argentinieni fără nume.

Cu siguranţă, gândul sinuciderii îi dădea târcoale lui Borges în lunile de dinaintea pierderii definitive a lui Norah Lange. În articolele pe care le-a scris sub pseudonimul José Tuntar amintea de bravi conducători militari care, scârbiţi de starea de decădere a Romei, se hotărâseră să-şi ia viaţa. Sinuciderea este prezentată drept cea mai înaltă formă de negare a cărnii, ca un act nobil căci, în cuvintele lui Seneca, este „singura cale ce ne-a mai rămas ca să fim liberi”500.

Deşi pierderea lui Norah Lange i s-a părut definitivă lui Borges, lunga şi chinuitoarea lui relaţie avea să mai cunoască un episod ciudat. Undeva, la începutul anului 1934, a primit o povestire de la Norah cu rugămintea de a o publica în suplimentul literar al ziarului Crítica. Intitulată Un vacilante juego mortal (Un joc mortal nedecis), povestirea vorbeşte despre o femeie care vrea să-şi otrăvească soţul infidel, dar amână crima la nesfârşit501. Crezând că tot ce scria Norah 500 „Espías en la Roma imperial”, Crítica, 18 noiembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 171.

501 Norah Lange, „Un vacilante juego mortal”, Crítica: Revista Multicolor de los Sábados, 7 aprilie 1934

era o reflecţie asupra propriului destin, Borges trebuie să fi dedus din această povestire că între Norah şi Girondo mai rămâneau anumite probleme de rezolvat. Ca prieten apropiat al familiei Lange, trebuie să fi ştiut că un măr al discordiei dintre Norah şi rivalul lui era chestiunea căsătoriei. Girondo refuza în continuare să se însoare cu Norah fiindcă se simţea prea bătrân pentru ea502, dar acest refuz o punea pe tânără în faţa unei dileme: deşi pasiunea ei pentru Girondo se dovedise irezistibilă, o relaţie serioasă cu el în afara căsătoriei i-ar fi compromis reputaţia. Dincolo de distorsiunile şi exagerările de ordin ficţional, povestirea lui Norah e foarte posibil să fi însemnat că

tânăra se gândea să pună capăt legăturii, dar nu se putea hotărî asupra momentului.

În aceste împrejurări, se prea poate ca Borges să-şi fi închipuit că

încă nu era totul pierdut şi să mai fi făcut o încercare. Acesta a fost contextul, după părerea mea, care a produs un al doilea Poem englezesc, urmarea evidentă a primului Poem englezesc, în care îşi exprimase hotărârea de a o avea pe Norah, „să ajung la tine, într-un fel”. Acest al doilea poem este conceput ca o serie de „ofrande” către ea ca răspuns la întrebarea de început: „Cu ce te pot păstra?”

Scriitorul îi oferă peisajul poetic pe care l-au împărţit împreună în

„zilele eroice” ale ultraismului – „străzi sărace, apusuri de soare disperate, luna asprelor suburbii”; îi oferă amintirea glorioşilor lui strămoşi, cărţile lui, loialitatea lui; îi oferă absolut tot ce are:

…acel miez al meu pe care l-am păstrat, nu ştiu cum – inima inimii care nu vinde cuvinte, nu face comerţ cu vise şi este neatinsă de timp, de bucurii, de adversităţi.

502 Interviu cu Olga Orozco, Buenos Aires, 7 noiembrie 1995

Dar cu ce putea concura Borges împotriva lui Girondo? În comparaţie cu bogăţia rivalului său, cu statutul său social, cu succesul său în lumea literară, Borges avea prea puţin, nereuşind nici măcar să-şi ţină prima promisiune ca scriitor. În ultima analiză, tot ce-i putea oferi lui Norah era dorinţa lui disperată de a o avea: Îţi pot dărui singurătatea mea, întunericul meu, foamea inimii mele; încerc să te mituiesc cu incertitudine, cu primejdie, cu înfrângere.

Tristul adevăr este că Borges nu o înţelegea pe Norah: ce nu vedea el sau nu voia să vadă era că tânăra pur şi simplu nu-l iubea. Poate că

şovăia să ia o decizie finală în privinţa lui Oliverio Girondo, dar, după cum reiese clar din Voz de la vida şi 45 días y 30 marineros, nu-l considera pe „vărul” Georgie o alternativă şi niciun fel de rugăminte nu ar fi făcut-o să gândească altfel. Într-adevăr, în cursul anului 1934

– prin aprilie, cred – relaţia dintre Norah şi Girondo „a devenit stabilă”, după cum s-a exprimat un prieten apropiat al cuplului503.

De dragul aparenţelor, Norah nu a vrut să se mute acasă la Girondo până când nu l-a convins să se însoare cu ea, nouă ani mai târziu, dar începând din 1934 tânăra a fost recunoscută în lumea literară a oraşului Buenos Aires drept consoarta lui permanentă.

Sfârşitul îndelungatei şi complicatei legături a lui Borges cu Norah Lange a fost marcat de un eveniment simbolic neaşteptat –

hotărârea familiei Lange de a părăsi vila de pe calle Tronador504.

Desigur, vila Lange avea o semnificaţie extraordinară pentru Borges

– era asociată cu dragostea şi cu toate speranţele pe care i le crea această dragoste, fiindcă acolo o întâlnise pentru prima oară şi o 503 Ibid.

504 Datorez această informaţie Susanei Lange, scrisoare din 6 noiembrie 2001.

curtase pe Concepción Guerrero şi tot acolo o curtase pe Norah. Vila însă devenise prea mare pentru nevoile familiei Lange: fetele îşi luaseră slujbe în centrul oraşului, iar mamei lor nu-i plăcea să stea singură prea mult într-o suburbie îndepărtată ca Villa Urquiza. În decembrie 1933, familia Lange a închiriat vila şi s-a mutat într-un apartament pe calle San Martín nr. 551 din centrul oraşului, pentru ca în noiembrie 1934 să se mute din nou, într-un apartament pe calle Arroyo nr. 845, la câţiva paşi de casa lui Girondo, pe calle Suipacha.

Casa impunătoare de pe calle Tronador va fi închiriată în următorii zece ani şi vândută de-abia în 1945505.

Decizia de a vinde casa de pe calle Tronador, probabil spre sfârşitul anului 1944, pare să-l fi impulsionat pe Borges să scrie una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui, Aleph (1945), al cărei subtext autobiografic trimite la dragostea lui zadarnică pentru Norah Lange. Borges apare aici în rol de protagonist, un scriitor care nu poate să uite moartea iubitei lui, Beatriz Viterbo. Beatriz a murit în februarie 1929, cam atunci când Norah se întorcea după anul petrecut în Oslo şi îl anunţa pe Borges că nu dorea să reia legătura cu el. Privind retrospectiv, Borges trebuie să-şi fi dat seama că acesta fusese adevăratul sfârşit – moartea, cum s-ar spune – al relaţiei lor, dar nu o putuse uita pe Norah, după cum dădea de înţeles în Aleph, unde protagonistul vizitează casa lui Beatriz Viterbo în fiecare an de ziua ei, până când este informat că această casă „care, pentru mine, însemna Beatriz”, va fi demolată. Apoi află de existenţa unui punct magic numit Aleph care îi oferea privitorului o imagine instantanee a întregului univers; autorul îl descrie ca pe „unul din punctele spaţiului care conţine toate celelalte puncte” şi îl compară cu Simorghul, „o pasăre care, într-un anume fel, reprezintă toate 505 Ibid.

păsările”xl.

În mod straniu, punctul magic, „Alephul”, se află situat în cea de a nouăsprezecea treaptă a scării înguste care coboară într-o pivniţă

situată sub sufrageria casei lui Beatriz Viterbo. Aici avem o altă

aluzie voalată la vila Lange, care avea două pivniţe, una sub sufragerie şi una sub camera de zi. Aceste pivniţe aveau o semnificaţie anume pentru Norah Lange – în copilărie întotdeauna le privise ca pe un „loc sigur, permanent şi imuabil”506. Prin urmare, Borges a plasat Alephul din povestirea lui într-o astfel de pivniţă

căci, încă din 1925, îşi imagina că „Alephul” dăruit de dragostea lui Norah Lange îi va aduce un sentiment al împlinirii care să fie tot permanent şi imuabil. Dar protagonistul povestirii lui Borges nu face nicio încercare de a împiedica demolarea casei lui Beatriz Viterbo, dându-şi seama, fără îndoială, că după moartea ei nu mai poate spera ca viziunea Alephului să devină cu adevărat a lui.

506 Norah Lange, Cuadernos de infancia (1937), citată în M.E. de Miguel, Norah Lange, p. 15.

Partea a III-a

Un anotimp în Infern

(1934–1944)

CAPITOLUL 14

Eşec

(1934–1935)

Respins definitiv de Norah Lange, Borges a fost chinuit de insomnie şi coşmaruri, ajungând în pragul sinuciderii. A încercat să

uite această suferinţă muncind zi şi noapte pentru Crítica. Două

povestiri pe care le va publica în Crítica ne oferă câteva indicii despre gravitatea crizei prin care trecea. Amândouă au fost scrise sub pseudonimul „Alex Ander”, iar stilul lor melodramatic, neelaborat, se împacă greu cu eleganţa scrierilor de mai târziu ale lui Borges, dar se potrivea cu caracterul populist al ziarului Crítica şi trebuie să fi fost tributar în mare măsură zbuciumului sufletesc al autorului.

Prima povestire se numeşte 30 de pesos este preţul morţii (30 pesos vale la muerte), iar protagonistul ei fără nume este un student la Medicină care lucrează cu jumătate de normă ca jurnalist la un cotidian foarte popular507. Studentul simte că nu-şi găseşte locul şi are o atitudine agresivă faţă de cei din jur. Un psihiatru îl sfătuieşte să renunţe la studii timp de un an, dar „o lună de singurătate, analiză şi insomnie îl făcuse deja să ia o decizie” – se va sinucide, fiindcă „au dispărut toate posibilităţile de a fi fericit”508. Studentul intră într-un magazin ca să-şi cumpere un revolver, dar se răzgândeşte şi cumpără un gramofon care i-a atras privirea. La ieşirea din magazin, este martorul unui accident rutier şi reacţionează ca un adevărat profesionist, anunţându-l pe 507 „30 pesos vale la muerte”, Crítica, 21 iulie 1934. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 51–50.

508 „30 pesos vale la muerte” în Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 58

redactorul-şef să trimită un fotograf la faţa locului. Interesat mai mult de muzică şi de a-şi face treaba de jurnalist, jurnalistul uită de hotărârea de a-şi pune capăt vieţii.

Cea de a doua povestire, Nu merita! (No valía la pena!), este doar o schiţă despre un tânăr actor care se sinucide fiindcă este respins de actriţa pe care o iubeşte509. Îi face curte, dar femeia îl ţine în şah până

când, ca din senin, îi aprinde simţurile în timpul unei reprezentaţii, sărutându-l lung şi pasional, pe gură, în faţa spectatorilor. Actorul

„părea să-şi fi ieşit din minţi” şi se hotărăşte să-şi mărturisească