Lunile de vară, ianuarie şi februarie, din 1935 le-a petrecut ca de obicei alături de familie, la hotel Las Delicias din Adrogué. Acolo a lucrat la o primă versiune a povestirii Mortul şi a pregătit publicarea unei noi cărţi intitulate, Istoria universală a infamiei (Historia universal de la infamia), o culegere de biografii fictive şi parabole magice pe care le publicase în Crítica 525 . Mai târziu va spune despre el că era

„foarte nefericit”xliv (asaz desdichado) la vremea respectivă526. Fără

522 Acestea vor apărea în Ficciones, 1944, El Aleph, 1949, şi respectiv în El informe de Brodie, 1970.

523 Petit de Murat, Borges Buenos Aires, p. 149

524 Alifano, Conversaciones, p. 255

525 Historia universal de la infamia, Tor: Buenos Aires, 1935

526 Vezi prologul la ediţia din 1954 a volumului Historia universal de la infamia retipărit în OC I, p. 291.

îndoială, această nefericire se datora incapacităţii lui de a o uita pe Norah Lange, dar a fost agravată şi de lunga boală a lui Fanny Haslam, bunica lui englezoaică, care avea acum 83 de ani şi a cărei stare probabil că se înrăutăţise în a doua parte a anului 1934.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, Fanny şi-a chemat familia şi a spus:

„Sunt o femeie tare bătrână, care se sfârşeşte prea încet. Să nu se tulbure niciunul dintre voi pentru un lucru atâta de comun şi de obişnuit”527xlv. În ciuda bravadei ei, familia s-a arătat extrem de îndurerată: femeia locuise în casa de alături, în acelaşi cartier Palermo, înainte ca Georgie şi familia lui să plece în Europa în 1914, şi trăise cu ei sub acelaşi acoperiş de când se alăturase familiei în Geneva.

Moartea lui Fanny pe 20 iunie 1935 trebuie să fi fost o pierdere groaznică pentru Georgie care fusese atât de ataşat de draga lui Gran. Pierderea trebuie să fi fost şi mai cumplită pentru fiul ei, Jorge Guillermo, căci ea fusese singurul părinte pe care îl cunoscuse vreodată. În momentul morţii mamei lui, doctorul Borges era orb, suferind şi preocupat de sine, îngrijit cu abnegaţie şi devoţiune de soţia lui, Leonor Acevedo. Jorge Guillermo pare să fi trecut în planul secund al vieţii de familie de când se hotărâse să rămână în Buenos Aires şi să nu se mai întoarcă în Spania, cum intenţionase la început, şi chiar dacă o operaţie îi redase parţial vederea pe la mijlocul anilor 1920, aceasta se deteriorase doar după câţiva ani şi dispăruse cu totul până în 1935. Starea lui de sănătate fusese agravată şi de o afecţiune a inimii, asociată probabil şi cu un anevrism.

Bolile tatălui său l-au ajutat pe Georgie să perceapă o legătură

ciudată între ei, o legătură a cărei complexitate va încerca să o înţeleagă în anii de după moartea lui Fanny Haslam. Ceva din 527 „An Autobiographical Essay”, p. 206

caracterul acestei legături dintre tată şi fiu poate fi intuit din prezentarea făcută de Borges personajului Herbert Ashe în Tlön, Uqbar, Orbis Tertius. Despre Ashe se spune că ar fi legat cu tatăl lui Borges „una dintre acele prietenii englezeşti care începe prin a exclude confidenţa pentru ca, foarte repede, să omită dialogul”; Borges însuşi îşi aminteşte o conversaţie despre Brazilia pe care a avut-o cândva cu Ashe în cursul căreia au vorbit despre „viaţa pastorală, de capangas, de etimologia braziliană a cuvântului gaucho…”528 Astfel figura curioasă a lui Herbert Ashe – un om despre care se spune că a suferit de „închipuire”xlvi – leagă indirect tatăl şi fiul într-o triadă vag asociată cu excursia lui Borges în ţinuturile de graniţă ale Uruguayului şi Braziliei. Acolo Borges dăduse peste o vitalitate primitivă, rezumată în uciderea unui om de către un capanga, dar, la întoarcerea în Buenos Aires, continuase să

simtă o desprindere progresivă de realitate – pierderea slujbei la Crítica, pierderea lui Fanny Haslam – şi cedase fricii de a cădea într-un solipsism care să reflecte imaginea unui doctor Borges neajutorat, o reflecţie a tatălui în fiu, oarecum întrupată în misterioasa figură a fantomaticului Ashe.

În absenţa lui Norah Lange, Borges era cât se poate de vulnerabil la ameninţarea unei astfel de „închipuiri”. Se agăţa disperat de amintirea iubitei lui pierdute, ca şi cum amintirea în sine l-ar fi putut salva de „neantul personalităţii” de care se temea atât de mult. La publicarea Istoriei universale a infamiei, în iulie 1935, la numai câteva săptămâni de la moartea lui Fanny Haslam, volumul purta o dedicaţie în limba engleză către o femeie misterioasă:

Dedic această carte lui I.J.: englezoaică, infinită şi înger. De asemenea: îi ofer…

528 „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius”, OC I, p. 433

acel miez al meu pe care l-am păstrat, nu ştiu cum – inima inimii care nu vinde cuvinte, nu face comerţ cu vise şi este neatinsă de timp, de bucurii, de adversităţi529.

Nimeni nu a identificat obiectul acestei dedicaţii înflăcărate, dar, ţinând cont de împrejurări, nu mă îndoiesc că era vorba de Norah Lange. Iniţialele I.J. rămân oarecum un mister, dar s-ar putea să vină

de la „Ingrid Julia”. Eroina romanului Norei Lange, 45 días y 30

marineros, se numeşte Ingrid şi, într-unul din articolele semnate „José Tuntar” despre decadenţa Romei antice, pe care Borges le-a publicat într-o vreme când Norah frecventa tot felul de petreceri şi aşa-zise orgii împreună cu Neruda şi Girondo, se referea la fiica lascivă a împăratului Augustus şi la desfrânata ei nepoată cu numele de Julia530. Mai mult decât atât, protagonistul din povestirea Miracolul secret (El milagro secreto, publicată în Aleph) scrie o piesă de teatru despre rivalitatea dintre doi bărbaţi care iubesc o tânără pe nume Julia. Prin urmare, atât Ingrid, cât şi Julia erau nume pe care Borges le-ar fi putut asocia cu pierderea lui Norah Lange.

Cele trei cuvinte prin care este caracterizată beneficiara dedicaţiei

– „englezoaică, infinită şi înger” – o indică pe Norah Lange şi asocierea ei cu Alephul. Era „englezoaică” potrivit superstiţiei romantice a lui Borges privind originea lor scandinavă comună;

„infinită” fiindcă reprezenta „Alephul”, numărul care cuprindea toate celelalte numere; şi „înger” fiindcă aşa era considerată de tinerii poeţi ai avangardei din Buenos Aires şi fiindcă Borges crezuse cândva că dragostea ei îl va face să trăiască unitatea mistică a tuturor 529 Vezi OC I, p. 293, dar aici dedicaţia se adresează unei la fel de misterioase S.D., o schimbare operată în ediţia din 1954 a volumului Historia universal de la infamia.

530 Vezi José Tuntar, „Ovidio en el país de las flechas”, în Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 162–163.

lucrurilor531. În sfârşit, restul dedicaţiei, în care autorul îşi oferă „acel miez al meu” şi „inima inimii”, este preluat din poemul pe care îl scrisese în limba engleză în 1934, când credea că i-a mai rămas o şansă ca să o smulgă pe Norah din braţele lui Girondo532.

Borges era bântuit de amintirea fericirii pe care o cunoscuse atunci când credea că Norah l-ar putea iubi. Undeva, prin 1935, s-a apucat să lucreze la un eseu numit Istoria eternităţii (Historia de le eternidad), o meditaţie asupra dorinţei umane perene de a crede într-o realitate care s-ar putea situa deasupra şi dincolo de fluxul timpului533. Eternitatea, afirma el, este o invenţie a omului care a apărut sub diverse forme în diverse perioade ale istoriei, această

„istorie a eternităţii” putând fi redusă la trei exemple: teoria platonică a formelor, dogma creştină a Sfintei Treimi şi, în sfârşit, ceea ce numea el „teoria mea personală despre eternitate”, inclusă în textul numit A te simţi în moarte (Sentirse en muerte), publicat pentru prima dată în 1928, şi pe care îl republica acum într-o formă identică, însoţită de un scurt comentariu. A te simţi în moarte era unul dintre primele texte pe care Borges le scrisese ca reacţie la pasiunea bruscă

pe care Norah Lange o făcuse pentru Girondo în noiembrie 1926 şi descria revelaţia pe care a avut-o autorul într-o noapte când, aflându-se pe o stradă lăturalnică, a simţit că se află în afara timpului. În momente de mare intensitate, remarca Borges acum, identitatea lucrurilor poate părea că trece dincolo de timp – chiar dacă existenţa timpului nu poate fi negată de intelect, poate fi respinsă de emoţii.

531 Vezi Capitolul 9

532 Vezi Capitolul 13

533 „Historia de la eternidad” a apărut prima dată într-o culegere de eseuri cu acelaşi titlu publicată de Viau y Zona: Buenos Aires, 1936. Vezi OC I, pp. 353–367.

Emoţia pe care Borges o identifica drept sursă a ciudatei noastre dorinţe de „eternitate” era nostalgia, iar exemplul pe care îl dădea în sprijinul afirmaţiei lui era cât se poate de elocvent pentru situaţia dezastruoasă în care se găsea la vremea în care elabora eseul: Omul înduioşat şi surghiunit care îşi reaminteşte posibilităţi fericite le vede sub specie aeternitatis, uitând cu totul că execuţia uneia dintre ele le excludea sau le amâna pe celelalte. În cazul pasiunii, amintirea tinde spre intemporal. Întrunim clipele fericite ale unui trecut într-o singură imagine; asfinţiturile cu nuanţe diferite de roşu pe care le privesc în fiecare seară vor fi în amintire un singur asfinţit534.

Eternitatea, conchidea el, este „stilul dorinţei”xlvii, obiectul dorinţei la care se gândea fiind, bineînţeles, Norah Lange, căci în anii 1920

apusul de soare fusese recunoscut drept imaginea emblematică atât a poeziei lui Norah, cât şi a poemelor scrise de el; Borges folosise deseori imaginea apusului de soare ca aluzie la părul roşu ca focul al lui Norah.

Borges îi va aminti lui Norah de această imagine în exemplarul din Istoria universală a infamiei pe care trebuie să i-l fi oferit tocmai când scria eseul despre eternitate. Acel exemplar, după cum am văzut, purta deja o dedicaţie sentimentală către enigmatica I.J., dar pe exemplarul despre care se ştie sigur că i l-a dăruit lui Norah – care acum era consoarta lui Girondo – a scris o dedicaţie de mână, în care nu şi-a permis decât o nostalgie precaută, lipsită de speranţă:

„Lui Norah Lange, cu amintirea atâtor apusuri de soare, a muzicii şi a părului strălucitor, Georgie”535.

Cred că spre sfârşitul anului 1935 sau la începutul anului 1936, 534 Vezi „Historia de la eternidad”, OC I, p. 364.

535 Informaţie oferită de Susana Lange, scrisoare din 16 decembrie 2000.

Borges a început un nou experiment pentru a-şi prezenta sub forma unui roman „teoria personală despre eternitate” ca „stil al dorinţei”

înrădăcinate în nostalgie. O scurtă descriere a acestui experiment ne-a parvenit în Cercetarea operei lui Herbert Quain (Examen de la obra de Herbert Quain) 536 . Se spune că romanul a fost publicat în 1936 cu titlul Aprilie martie, care trimite la un alt amănunt autobiografic, inversând lunile martie şi aprilie ale anului 1934, când Borges a implorat-o pentru ultima oară pe Norah Lange, iar aceasta l-a respins pentru totdeauna.

Structura romanului Aprilie martie, aflăm noi, este „regresivă şi ramificată”; primul dintre cele 13 capitole cuprinde „dialogul ambiguu al unor necunoscuţi pe peron”, cel de-al doilea povesteşte întâmplările din ziua precedentă, cel de-al treilea relatează

întâmplările dintr-o altă versiune a zilei precedente, iar cel de-al patrulea întâmplările altei versiuni a aceleiaşi zile; fiecare dintre aceste trei versiuni ale aceleiaşi zile se ramifică în alte trei versiuni ale unor zile precedente, alcătuind astfel nouă naraţiuni diferite în cadrul unei singure opere. Romanul este o reprezentare a unui labirint temporal care conţine diferitele evoluţii posibile existente în momente diferite din trecut, excluse de curgerea liniară a timpului.

Ca în tot ce a scris Borges, Aprilie martie avea şi un subtext autobiografic, o inimă îndurerată care bate în adâncurile naraţiunii, cum s-ar spune, căci acesta era un roman conceput de „omul înduioşat şi surghiunit” care îşi imagina toate ipostazele fericirii pe care le-ar fi trăit dacă Norah Lange i-ar fi împărtăşit dragostea, un roman născut din nostalgie, căruia îi plăcea să se joace cu ideea că

536 „Examen de la obra de Herbert Quain” a apărut prima dată în Sur 79, aprilie 1941, ulterior fiind inclusă în El jardín de senderos que se bifurcan, 1941, şi Ficciones, 1944.

timpul ar putea fi reversibil până la urmă sau că s-ar putea ramifica în dimensiuni multiple, permiţându-i să recupereze într-una ce s-ar fi putut pierde într-alta. Redarea acestei „eternităţi” a nostalgiei sub formă narativă era însă imposibilă: structura ramificată a romanului Aprilie martie ar fi generat o infinitate de povestiri, ramificându-se spre infinit, deşi „furia simetrică”xlviii a lui Herbert Quain, ni se spune, a reuşit să le reducă numai la nouă.

Spre sfârşitul anului 1935, Borges s-a hotărât să adune la un loc mai multe texte în proză pentru a le publica într-un nou volum, intitulat Istoria eternităţii. Cartea era un amestec foarte pestriţ – pe lângă eseul care îi dădea titlul, Borges a inclus eseul despre timpul circular şi Eterna Reîntoarcere pe care îl scrisese parţial în Salto, o lungă recenzie în trei părţi a traducerilor din O mie şi una de nopţi, studiul despre kenning-urile scandinave pe care îl dedicase lui Norah Lange şi, cel mai ciudat, două Note, din care una susţinea că

este recenzia unui roman publicat la Bombay şi numit Apropierea de Almotásim. Borges prezenta intriga pe scurt şi explica diferenţa fundamentală dintre versiunea din 1932 a romanului şi cea din 1934.

Legenda Simorghului însă – acel simbol al iluminării panteiste, acel avatar al Alephului – era redusă doar la o simplă notă de subsol537.