prezentul care, fără a uita trecutul şi descoperindu-i onoarea, se schimbă în viitor.
Încercarea lui eroică, vocaţia lui civică au fost (folosesc cuvântul intenţionat) susţinute de un comportament despre care pe drept cuvânt se poate spune că e demn de un om de geniu. Descoperirea facilă şi ereditară a politicienilor constă în următoarele: publicitate, logoree, francheţe, vorbire fără ocolişuri, provocare a compasiunii. Descoperirea lui Irigoyen este tocmai opusul inspirat al acestora şi poate fi exprimat astfel: omul sobru, prudent, omul circumspect, omul parolist, omul care îşi ţine părerile pentru sine poate fi şi popular. Această intuiţie a fost de ajuns pentru a-l face să nu se mulţumească doar cu spectacolele publice obligatorii
ale politicii. Irigoyen, acest conspirator atât de nobil în slujba Binelui, nu a simţit nevoia să ne ofere alt spectacol decât existenţa lui pătimaşă, dedicată patriei cu o fidelitate temătoare412.
Stilul plin de efuziune este similar celui din scrisorile pe care Borges avea tendinţa să le adreseze femeilor de care era îndrăgostit, iar aceasta este, într-adevăr, o scrisoare de dragoste pentru Irigoyen compusă în timp ce zăcea în pat, legat la ochi după operaţie, în culmea deprimării şi părăsit, după cum am văzut, de Norah Lange.
În acele zile negre, Borges descria Argentina ca pe o amantă
enigmatică pe care Irigoyen o slujea cu o „fidelitate temătoare”, atitudine pe care o adoptase şi el faţă de Norah, după ce tânăra îşi întorsese faţa spre Oliverio Girondo.
Starea de spirit a lui Borges nu s-a ameliorat deloc după operaţie, chiar dacă Irigoyen a fost pe drept numit candidatul Partidului Radical şi a repurtat o victorie zdrobitoare în alegerile prezidenţiale din 1 aprilie. Dimpotrivă, scriitorul a început să fie obsedat de moarte, în ajunul alegerilor, de pildă, a ieşit cu un prieten ca să
„simtă oraşul” şi, în timp ce treceau pe lângă cimitirul Chacarita, cei doi au auzit acordurile unei chitare răzbătând dintr-o filială locală a Partidului Radical; intrând acolo, au dat peste un tânăr care cânta o milonga ce includea şi versul „Viaţa nu e decât văpaia morţii”413.
Borges a fost atât de impresionat de cântec, încât l-a evocat într-un poem despre cimitirul Chacarita pe care l-a scris în acea perioadă414.
Apoi, doar o lună mai târziu, a fost zguduit de sinuciderea unui 412 Scrisoare în manuscris consultată prin bunăvoinţa lui Eduardo Alvarez Tuñón, Buenos Aires.
413 Vezi nota de final a lui Borges la secţiunea intitulată „Muertes de Buenos Aires”
în prima ediţie a volumului Cuaderno San Martín, pp. 56–57.
414 Vezi „La Chacarita” în Cuaderno San Martín, OC I, pp. 90–91.
prieten apropiat care şi-a zburat creierii în WC-ul din subsolul unui club din oraşul La Plata.
Depresia lui Borges era atât de serioasă încât scriitorul pare să fi tras prea puţine foloase de pe urma impresionantei victorii a lui Irigoyen – Comitetul Tinerilor Intelectuali s-a desfiinţat după
alegeri, iar de planul lui de a relansa Proa în martie nu s-a mai ales nimic. Motivul insuccesului său cu Proa poate să fi fost că Leopoldo Marechal şi Francisco Luis Bernárdez, cei doi asociaţi din comitetul editorial, se înscriseseră la Cursos de Cultura Católica (Cursuri de cultură catolică), un program care aduna la un loc tineri intelectuali şi preoţi pentru a studia împreună doctrinele sociale ale Bisericii.
Din întâmplare, primul număr al unei noi reviste literare numite Criterio, sponsorizate de Cursos de Cultura Católica, a fost publicat pe 8 martie a acelui an – în aceeaşi lună în care Borges sperase să
relanseze Proa –, iar prietenii lui, Marechal şi Bernárdez, urmau să
scrie pentru această nouă revistă catolică.
Borges, după câte se pare, s-a lăsat convins o vreme de Marechal şi Bernárdez, colaborând cu câteva recenzii de carte, articole şi poeme la Criterio. Probabil spera să-i influenţeze pe membrii acelor Cursos de Cultura Católica recent instituite în direcţia criollismului pro-Irigoyen, fiindcă în septembrie s-a folosit de ocazie ca să-şi descrie viziunea politică la vernisajul unei expoziţii a pictorului folclorist Pedro Figari, organizate de Cursos. În această cuvântare i-a îndemnat pe criollos să-şi uite mândria faţă de onorabila lor origine şi să devină „conspiratori” (conjurados) împreună cu imigranţii pentru a crea „un om nou” într-o Argentină ospitalieră, tolerantă, unde oameni din toată lumea să-şi poată găsi un cămin415. Aceasta a 415 „Página relativa a Figari”, Criterio 30, 27 septembrie 1928. Vezi şi Textos recobrados, 1919–1929, pp. 362–364. Vezi şi Capitolul 1.
fost cea mai îndrăzneaţă şi mai optimistă viziune pe care Borges a propus-o vreodată în public, dar apelul adresat tinerilor criollos nu a avut niciun ecou, nu peste multă vreme Cursos devenind un teren fertil pentru naţionaliştii de dreapta de tipul celor de la Nueva República.
Plecarea lui Norah Lange l-a lăsat pe Borges într-o stare de deznădejde totală, în absenţa femeii iubite, senzaţia „neantului personalităţii” ameninţând să-l copleşească din nou. Cu toate că
scriitorul şi-a reluat obiceiul de a explora cartierele oraşului după
operaţia la ochi, în hoinărelile lui se ghicea o anumită disperare: se aventura în puterea nopţii prin zonele cele mai rău famate, locuri unde delincvenţii mergeau înarmaţi cu cuţite şi pistoale, şi unde câinii furioşi îi atacau pe trecători. Odată a scăpat ca prin urechile acului, în timp ce se plimba cu Ulyses Petit de Murat şi Sixto Pondal Ríos în Bajo din Belgrano, un cartier amărât, cu crescătorii de cai şi grajduri, şi mişunând de borfaşi. Miopul Borges se folosea de un baston ca să-şi găsească drumul pe întuneric de-a lungul unui gard din metal şi loviturile repetate au atras atenţia unor golani care au început să-i înjure pe cei trei prieteni. Văzând că golanii se apropie de ei, Ulyses şi Pondal Ríos s-au hotărât să o ia la fugă, Borges însă a rămas pe loc şi, spre groaza lor, a început să-i înfurie pe agresori punându-le la îndoială bărbăţia: „Ce spui tu acolo, Rosita?” striga el.
„Nu te-aud. Pelagia!”416 Până la urmă Ulyses şi Pondal s-au văzut nevoiţi să-l tragă după ei până la o gară din apropiere şi să-l treacă
peste o barieră de unde au alergat de le scăpărau călcâiele până în centrul oraşului Belgrano.
Violenţa îl atrăgea pe Borges ca un magnet. De parcă simţea că
416 Petit de Murat, Borges Buenos Aires, p. 107
trăieşte cu adevărat numai dacă era prezent la certuri, încăierări sau chiar la uciderea cuiva. Câteva luni mai târziu, îi va trimite o carte poştală lui Ulyses în care va descrie un incident de pe calle Montenegro, la ieşirea de pe avenida Jorge Newberry, lângă
Cimitirul Chacarita: „Acum câteva seri – profitând de absenţa noastră – a fost un schimb de focuri între poliţie şi nişte scandalagii pe străduţa aia întunecată, în urma căruia a căzut împuşcat un hoţ; victima se numea, ca să păstreze culoarea locală, Antonio Rosendo”417. Într-adevăr, viaţa se folosea de absenţa lui Georgie fiindcă, oricât de mult încerca el să simtă că trăieşte – atingerea pumnalului, forţa tigrului – viaţa era mereu în altă parte, mereu de neatins.
Borges se consola într-un fel vizitând familia Lange pe calle Tronador şi era recunoscător mai ales pentru clipele petrecute în compania surorii mai mari a lui Norah, Haydée, deşi „era clar că
prezenţa mea n-o interesa şi-mi arăta acest lucru cu o admirabilă
politeţe şi compasiune”, după cum îi va spune el unui prieten418. În tot acest timp i-a scris lui Norah şi a „primit de multe ori răspuns”
dar, pe măsură ce data revenirii ei din Norvegia se apropia, devenea din ce în ce mai neliniştit419. Spre sfârşitul anului 1928, a scris primul eseu pe un subiect care îl va fascina mereu – celebrul paradox al lui Ahile şi al broaştei ţestoase, în care sprintenul Ahile nu o poate nicicând ajunge din urmă pe domoala ţestoasă420. Paradoxul lui 417 Carte poştală nedatată, adresată prin 1928 lui Ulyses Petit de Murat. Consultată
prin bunăvoinţa Fedrei Petit de Murat, Buenos Aires.
418 Ibid.
419 Ibid.
420 „La perpetua carrera de Aquiles y la tortuga”, La Prensa, 1 ianuarie 1929, şi retipărit în Discusión, Manuel Gleizer: Buenos Aires, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp.
244–248.
Zenon era o oglindă a temerilor lui – poate că şi el fusese condamnat la încercarea zadarnică de a-şi împlini dorinţele. Aceste temeri se regăsesc în epigraful ales pentru El idioma de los argentinos (Idiomul argentinienilor), o nouă culegere de eseuri pe care a publicat-o în anul acela. Epigraful era o parafrază a unei idei de care dăduse în volumul Aparenţă şi realitate de F.H. Bradley: „Pentru dragostea neîmplinită lumea este un mister, un mister pe care dragostea împlinită pare să îl înţeleagă”421. Întoarcerea lui Norah Lange va hotărî dacă dragostea lui Borges va fi în sfârşit împlinită sau dacă
