Prin octombrie, Borges şi prietenii lui au exercitat presiuni asupra lui Évar Méndez, editorul revistei Martín Fierro, să declare oficial că
revista sprijină campania pro-Irigoyen. Méndez a refuzat, pretinzând că Martín Fierro a fost neutră din punct de vedere politic de la bun început, şi în numărul din 15 noiembrie a publicat o declaraţie prin care disocia revista de orice interese politice sau religioase şi nega zvonurile potrivit cărora revista participase la fondarea Comitetul Tinerilor Intelectuali408. Această dezminţire l-a 405 Manifestul a fost reprodus în La Fronda, 8 septembrie 1930 – la două zile după
lovitura de stat militară care l-a răsturnat pe Irigoyen –, într-un text care lua în râs entuziasmul lui Borges şi al partizanilor lui faţă de preşedintele înlăturat de la putere.
406 „Jorge Luis Borges y la revolución literaria de Martín Fierro” , El Correo Literario, 1 ianuarie 1944. Citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 229–230.
407 Scrisoare consultată prin bunăvoinţa lui Wáshington Pereyra, Buenos Aires.
408 Vezi Martín Fierro, 31 august-15 noiembrie, p. 389.
înfuriat pe Borges şi, în cursul lunii decembrie, conflictul care existase întotdeauna între grupul Proa şi martinfierrişti a răbufnit din nou. Borges şi prietenii lui au fost acuzaţi de „cosmopoliţii” de la Martín Fierro că au trădat idealurile Noii Generaţii şi că au înfiinţat comitetul pro-Irigoyen doar ca să obţină slujbe şi protecţie din partea Partidului Radical, ale cărui comitete politice erau notorii pentru corupţia lor409. Borges a rămas imperturbabil la astfel de atacuri; singurul lor efect a fost poate exacerbarea cinismului lui agresiv –
Petit de Murat îşi amintea cum Borges îi şoptea sarcastic în timpul unei întruniri a Partidului Radical: „Mă întreb când vor începe să
împartă plăcintele cu carne”, „plăcinte cu carne” (empanadas) fiind termenul argotic pentru recompensele acordate susţinătorilor loiali ai partidului410.
Disputa s-a acutizat atât de mult, încât, pe 4 ianuarie, Borges, Marechal şi Bernárdez au demisionat din colectivul de redacţie al revistei Martín Fierro. Imediat Évar Méndez s-a hotărât să nu mai publice revista, poate pentru a împiedica o posibilă manevră a lui Borges de a-l îndepărta şi a prelua el conducerea redacţională.
Duşmănia dintre cele două tabere a fost amplificată de extraordinara decizie a lui Borges de a trage toate foloasele de pe urma dispariţiei de pe piaţă a revistei Martín Fierro prin publicarea scrisorii de demisie în ziarul Crítica, care a reprodus-o integral pe 25 ianuarie 1928:
409 „Jorge Luis Borges y la revolución literaria de Martín Fierro”, El Correo Literario, 1 ianuarie 1944. Citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 229–230.
410 Aceste acuzaţii au fost amintite într-un articol scris de fostul martinfierrist Luis Emilio Soto şi publicat în La Vida Literaria, octombrie-noiembrie 1930, sub titlul „La trahison des eleres”.
Buenos Aires, 4 ianuarie 1928
Señor Évar Méndez, director al revistei Martín Fierro. Noi, subsemnaţii, am hotărât să uităm de Martín Fierro din următoarele motive: a) Dezminţirea precaută – care nu a uitat în totalitate de serviciile pe care le aduceţi la Casa Rosada – prezentată de dumneavoastră în paginile revistei.
b) Gramofoanele, automobilele, maşinile de ras electrice, costumele de scafandru, patinele cu rotile şi toate celelalte prostii cu care vă umpleţi revista şi care ni se par la fel de retorice ca palatele de vis ale versificatorilor de modă veche.
c) Nu vrem ca opera noastră să fie supusă cenzurii şi dezminţirilor.
d) Nu înţelegem cu ce drept susţineţi că reprezentaţi revista Martín Fierro împotriva noastră, noi, care suntem adevăraţii ei reprezentanţi.
e) Activităţile noastre politice sunt oneste şi fundamentate, şi nu supuse acelei teribile manipulări pe care o trădează dezminţirea dumneavoastră.
f) Religia şi politica sunt probleme serioase, şi nu doar un pretext pentru rezolvarea unui interes meschin.
Urându-vă pe mai departe o viaţă plină de defăimări şi greşeli de tipar, vă
asigurăm din nou de despărţirea noastră definitivă şi lipsită de şovăială.
[Semnat de]: Jorge Luis Borges, Leopoldo Marechal, Francisco Luis Fernández
[ sic]
Editorii revistei Proa, care va reapărea în martie.
Scrisoarea era, desigur, un virulent atac personal la adresa lui Évar Méndez, căci Borges trebuie să fi ştiut că lui Méndez i se interzicea prin contract, ca funcţionar public, să ia parte la activităţi politice. Mai mult decât atât, Méndez lucra în biblioteca biroului particular al preşedintelui Alvear şi îl cunoştea personal pe preşedinte, prin urmare a-şi anunţa sprijinul pentru Irigoyen, marele duşman al lui Alvear, tocmai în revista pe care o edita i-ar fi periclitat cariera. De asemenea, scrisoarea respingea poetica şi stilul retoric al martinfierriştilor, după cum reiese din ironia lui Borges la adresa imagisticii banale, obsedate de maşinării, a adversarilor lui.
Iar punerea sub semnul întrebării a dreptului lui Méndez de a
reprezenta revista Martín Fierro, împreună cu afirmaţia arogantă
despre religie şi politică, dezvăluia lupta acerbă pentru putere care bulversa avangarda din Buenos Aires de la revenirea lui Borges din cea de a doua lui vizită în Europa.
De fapt, cred că Borges a provocat această ceartă ca să termine revista Martín Fierro o dată pentru totdeauna. Doar nu degeaba se prezenta, alături de cei doi prieteni ai lui, drept editor al revistei Proa, „care va reapărea în martie”. Într-adevăr, acest episod trebuie să fi fost opera lui Borges, în ultimă instanţă, ca să se răzbune pe Oliverio Girondo, care fusese stâlpul lui Martín Fierro şi dăduse o lovitură mortală revistei Proa în 1925 cu propunerea lui de fuziune.
Răzbunarea lui se datora nu numai disensiunilor pe teme literare, ci şi suferinţelor sufleteşti, căci Borges trebuie să fi forţat dispariţia revistei Martín Fierro şi de ciudă că a fost respins de Norah Lange.
Este bizar că această ceartă a izbucnit în aceeaşi lună în care Évar Méndez a publicat romanul lui Norah, Voz de la vida, la Editorial Proa; este bizar şi că dezminţirea lui Méndez a apărut în acelaşi număr al revistei Martín Fierro ca şi anunţul iminentei plecări a lui Norah în Norvegia411.
Activităţile literare şi politice ale lui Borges erau strâns legate de necazurile personale. Ca şi cum umilinţa de a fi fost respins de către Norah Lange în favoarea rivalului său Girondo şi plecarea ei la Oslo nu ar fi fost de ajuns, munca i-a fost afectată şi de vederea din ce în ce mai slabă. Suferea de miopie acută încă din copilărie, dar în ultimul an făcuse cataractă, o boală de care nu era străin nici tatăl lui şi care se pare că era ereditară. La începutul lunii martie 1928, a făcut o operaţie, prima din cele opt pe care le va suporta înainte de a orbi, 411 Martín Fierro, 31 august-15 noiembrie 1927, p. 376
peste aproximativ 25 de ani. Din nefericire, această operaţie a avut loc cu doar câteva săptămâni înainte de numirea candidatului Partidului Radical pentru alegerile prezidenţiale, pe 24 martie 1928.
Borges şi prietenii lui se hotărâseră să publice o broşură unde fiecare membru al Comitetului Tinerilor Intelectuali pentru Irigoyen să-şi expună motivele pentru care îşi sprijineau candidatul. Însă Borges era în convalescenţă după operaţia la ochi şi i-a dictat mamei lui o scrisoare ce reprezintă în mod aproape cert contribuţia lui la această
broşură. Avem aici cea mai completă descriere a opiniilor politice ale lui Borges cunoscută până acum:
Tocmai am suferit o operaţie şi, de câteva zile (zile care nu merită onoarea de a fi evocate), îmi duc viaţa în întuneric, fapt ce nu-mi permite niciun fel de elaborare retorică sau investigaţie detaliată pe hârtie.
De aceea vă scriu cu mâna altuia şi cu simplitatea născută din grabă…
Îmi vine uşor să-mi expun motivele pentru care sunt un susţinător convins al lui Irigoyen. E ca şi cum aş gândi în faţa altora ceea ce deja am gândit pentru mine.
Irigoyen reprezintă continuitatea argentiniană. El este gentlemanul porteño care a cunoscut vehemenţa acelor alsinistas [susţinătorii autonomiei Provinciei Buenos Aires] şi marea revoltă patriotică de la El Parque [Revoluţia din 1890, din care s-a născut Partidul Radical] şi care continuă să trăiască într-o casă modestă din partea de sud (un cartier care respiră patria chiar şi pentru cei care nu locuim acolo), el este omul care îşi aminteşte cel mai bine viitorul nostru cu o memorie profetică şi plină de speranţă. El este acel caudillo care a decretat, cu toată autoritatea unui caudillo, moartea necondiţionată a tuturor formelor de caudillism; el reprezintă
