catastrofă personală poate fi găsită într-un text scurt intitulat Sentirse en muerte, un titlu idiosincratic chiar şi în spaniolă, al cărui sens poate fi exprimat literal cel mai bine prin „A te simţi în moarte”394.
391 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, p. 14. Se prea poate ca Silvina Ocampo să se fi gândit la Norah Lange când vorbea despre o femeie admirată de Borges, care era cheală şi purta perucă. Vezi „Image de Borges” în Cahiers de L’Herne, p. 27. Silvina, care era prietenă cu Norah Borges în această perioadă, trebuie să-l fi cunoscut deja pe Borges.
392 Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, p. 14
393 Martín Fierro, 31 august-15 noiembrie 1927, p. 376
394 Borges va publica acest text de trei ori: prima dată în El idioma de los argentinos,
Este descrierea unei epifanii de care a avut parte în timp ce se plimba într-o noapte, dincolo de fluviul Maldonado, undeva între barrio lui natal, Palermo, şi Villa Mazzini, cartierul în care locuia Norah.
Borges arată cum a dat de o stradă cu case joase şi a văzut un perete roz scăldat de lumina lunii şi brusc a înţeles că această scenă
rămăsese neatinsă de timp şi că şi el, la rândul lui, era acum atemporal, ca „o fiinţă care percepe abstract lumea” xxvii . Efectul acestei abstrageri radicale din timp, după cum indică şi titlul textului, a fost trecerea la o condiţie înrudită cu moartea: rezistentă
la schimbare, la pierdere şi la nefericire, perpetuând o stare a dorinţei împlinite.
Fapt este că speranţele lui de a o avea pe Norah Lange se spulberaseră. Şi pe măsură ce Norah devenea tot mai obsedată de pasiunea ei pentru Girondo, Borges îşi vedea risipite speranţele una după alta. În martie, când Girondo refuza să mai aibă de a face cu Norah, Borges o ceruse în căsătorie pe fată, dar, cu cât Girondo o făcea să sufere mai mult, cu atât Norah înţelegea că nu-l poate iubi pe Borges. Într-adevăr, după ce a fost abandonată pentru a doua oară de Girondo la sfârşitul lunii martie, Norah va respinge dragostea lui Borges cu o cruzime neaşteptată. Pe 28 aprilie, a publicat în Martín Fierro o recenzie tendenţioasă a volumelor Fervor de Buenos Aires şi Luna de pe cer cu titlul – şaradă Cu gândul la Jorge Luis Borges în ceva ce nu prea reuşeşte să fie un poem (Jorge Luis Borges pensado en algo que no alcanza a ser poema) 395 . Prin câteva judecăţi de 1928, vezi ediţia din 1993, pp. 123–126; apoi ca parte a eseului care dă şi titlul culegerii Historia de la eternidad, 1936, vezi OC I, pp. 353–367 (pp. 365–366); şi, în sfârşit, ca parte din eseul Nueva refutación del tiempo, apărut pentru prima dată sub formă de broşură la editura (apocrifă) Oportet & Haereses: Buenos Aires, 1947, şi inclus ulterior în Otras inquisiciones (1952); vezi OC II, pp. 135–149 (pp. 142–143).
395 Vezi Martín Fierro, 28 aprilie 1927, p. 332.
valoare bine plasate, Norah se distanţa de poezia omului pe care fusese fericită să-l recunoască drept mentor al ei în ultimii trei ani.
Singurul ei „reproş”, după cum spunea ea, era că oraşul Buenos Aires evocat în poemele lui Borges era prea liniştit – mereu îmbrăcat în hainele de duminică.
Reproşul lui Norah trebuie să-şi fi atins ţinta cu precizia unui glonţ care trece prin inima victimei – Borges era repudiat de a lui jolie rousse apollinaireană, care îşi exprima public dispreţul faţă de
„ordinea” poetică preconizată de el şi îşi anunţa preferinţa pentru
„aventura” avangardei. Şi, ca să pună sare pe rană, în acelaşi număr din Martín Fierro în care Norah îşi publicase recenzia, apărea o altă
repudiere a operei lui, de data aceasta sub forma unei note despre încercarea nereuşită de a câştiga Premiul Municipal pentru culegerea de eseuri, El tamaño de mi esperanza. Despre unul dintre membrii juriului, un profesor de la Universitatea din Buenos Aires pe nume Nirenstein [sic], se spune că nu i-ar fi dat votul lui Borges
„fiindcă îl considera un scriitor incomprehensibil, un imitator al lui Carriego”396.
Reacţia lui Borges la criticile aduse de Norah a venit două
săptămâni mai târziu, sub forma unui scurt eseu despre unul dintre cele mai mari poeme de dragoste în limba spaniolă, sonetul 21 din Sonete lui Lisi de Francisco de Quevedo, în care poetul declară că
sufletul, venele şi măduva oaselor lui au cunoscut focul dragostei şi că, la moartea lui, acestea îşi vor pierde forma, dar nu şi voinţa: Da, scrum vor fi, dar scrum având simţire
şi lut – dar plin de-al dragostei pojarxxviii.
396 Ibid., p. 334
Serán ceniza, mas tendrá sentido,
Polvo serán, mas polvo enamorado 397.
Sonetul lui Quevedo, potrivit lui Borges, este „un argument extrem de original în favoarea nemuririi”, un argument bazat pe ipoteza că „intensitatea este promisiunea nemuririi”, dar nu orice fel de intensitate, ci cea a dorinţei erotice sau, mai precis, a actului în sine: „Bucuria orgasmică, adică plenitudinea de a fi, dă pe din afara clipei şi dovedeşte că cel care a trăit cu atâta ardoare nu va uita niciodată să trăiască şi, prin urmare, nu poate muri niciodată”.
Deşi faptul că a fost respins de către Norah ameninţa să-i ucidă
sufletul, Borges, ca şi Quevedo, îşi va încorda toate fibrele fiinţei ca să reziste acelei morţi, căci până şi în acea voinţă chinuitoare de a supravieţui putea găsi forţa de a recupera restul de sine pe care tânăra catadicsea să i-l mai lase. Şi totuşi, credinţa în mântuire îi fusese zdruncinată serios de repudierea dragostei lui de către Norah, iar încrederea în posibilitatea „nemuririi” i se va risipi încetul cu încetul, astfel că într-un alt eseu scris în acelaşi an va insista că, deşi sentimentele şi gândurile unui scriitor s-ar putea estompa în timp,
„individualitatea” lui se agaţă „ca o rădăcină” de sufletul cititorilor, permiţând personalităţii lui literare să dăinuie, fie şi numai ca „un ecou”, „o mână de umbre”, „o urmă doar în absenţa cuvântului”398.
397 „Un soneto de don Francisco de Quevedo”, La Prensa, 15 mai 1927, şi în El idioma de los argentinos, pp. 68–69. Versurile citate de Borges aici erau exact cele citate în scrisoarea către Jacobo Sureda prin septembrie 1922, în timp ce Concepción Guerrero era plecată din Buenos Aires pentru două săptămâni, o absenţă care îl făcea să sufere atât de mult încât îl ducea cu gândul la moarte, nemurire şi astfel de „lucruri fundamentale”. Vezi şi Capitolul 6.
398 „La fruición literaria”, La Prensa, 23 ianuarie 1927, şi în El idioma de los argentinos, p. 92
Borges a început să se îndoiască din ce în ce mai mult de el, până
în iunie revizuind deja eseul Profesiunea de credinţă literară pe care îl publicase doar cu un an înainte. Într-un eseu intitulat O investigaţie a cuvântului (Indagación de la palabra), punea sub semnul întrebării principiul esenţial al crezului său literar, anume convingerea că
poezia presupune confesiunea completă a sinelui bazată pe încrederea celui care ascultă şi pe sinceritatea celui care vorbeşte399.
O asemenea tranzacţie este imposibilă, susţinea el acum, fiindcă
limbajul însuşi posedă o „emisferă de minciuni şi umbre” ce trădează intenţia autorului sau a celui care vorbeşte; Borges numeşte această opacitate „tragedia generală a scrisului” – înţelesul lingvistic este „instabil şi accidental”, sensul unei fraze diferă de la cititor la cititor şi, invers, structurile sintactice sunt predispuse la reprezentarea greşită a intenţiilor autorului; de aceea altă şansă nu există decât să te supui „sintaxei, legăturilor ei înşelătoare, impreciziei, posibilului, accentelor excesive, adversativelor”400.
Borges îşi clamase profesiunea de credinţă literară la zenitul dragostei lui pentru Norah Lange, când i se părea că obiectivul cel mai înalt al poeziei era o transparenţă a comunicării comparabilă cu cea dintre doi îndrăgostiţi401. Acum însă îşi dădea seama că „numai îngerii” puteau ocoli limbajul şi că nici Norah, care fusese considerată un înger de tinerii avangardei din Buenos Aires, nu era un înger din acest punct de vedere, căci noi, muritorii, suntem
„îngeri-niciodată”, iremediabil „verbali”, condamnaţi fără scăpare 399 Prima parte din „Indagación de la palabra” a apărut în Síntesis I, iunie 1927, şi a fost urmată de o a doua parte în Síntesis 3, august 1927. Eseul complet a fost retipărit ulterior în El idioma de los argentinos, pp. 11–25.
400 „Indagación de la palabra”, El idioma de los argentinos, pp. 23–24
401 Vezi Capitolul 9.
