În timp ce Norah sărbătorea evenimentul alături de ceilalţi scriitori, Borges se pregătea să recenzeze 45 días y 30 marineros pentru Crítica 485 . Probabil că romanul îl lămurise asupra şanselor de a recăpăta afecţiunea lui Norah. Probabil că scriitorul sesizase atât indiferenţa, vecină cu antipatia, pe care protagonista, Ingrid, o arată

personajului numit Stevenson, cât şi şovăiala cu care urmează sfatul lui Peter de a părăsi vasul pe care este hărţuită mereu de căpitan şi de ceilalţi marinari. Borges se va opri în recenzia lui asupra scenei în care căpitanul vasului o minte pe Ingrid în legătură cu moartea fiului său nou-născut ca să-i provoace mila „şi să o convingă să-i cedeze”. Şi, în ceea ce trebuie să fi fost un mesaj codificat pentru Norah, va aminti motivul pe care îl invocă Ingrid pentru părăsirea vasului – nu trebuie să prelungeşti o situaţie care nu te face fericit.

Dar, oricâtă influenţă morală ar fi avut Borges asupra lui Norah, aceasta nu putea prevala asupra plăcerii pe care i-o producea tinerei succesul literar. Lui Norah îi plăceau distracţiile, era exhibiţionistă, şi tocmai această latură a personalităţii ei, după câte îşi dădea seama 484 Noticias Gráficas, 17 noiembrie 1933

485 Vezi „45 días y 30 marineros”, Crítica, 9 decembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 206–207.

Borges, o făcea vulnerabilă la farmecele lui Oliverio Girondo.

Acestuia, mai mult ca sigur, nu-i scăpase faptul că tinerei îi plăcea să

fie în centrul atenţiei. Expert în coup de main, cu ocazia publicării romanului 45 días y 30 marineros a organizat o petrecere la fel de extravagantă ca şi cele de până atunci. Toţi bărbaţii trebuiau să se îmbrace în uniformă de marinar pentru a ilustra tema centrală a romanului – atracţia irezistibilă pe care o simţeau absolut toţi pentru frumoasa lui protagonistă, Ingrid. Fotografiile de la petrecere au apărut în rubricile de ştiri mondene ale ziarelor din Buenos Aires; mulţi dintre foştii martinfierrişti pot fi văzuţi în ele, dar splendoarea evenimentului a fost sporită de prezenţa lui Federico García Lorca şi a lui Pablo Neruda, care au apărut şi ei în uniformă de marinar în onoarea lui Norah. Acest extraordinar gest al lui Girondo pare să o fi cucerit în sfârşit pe Norah, căci una dintre fotografiile făcute la petrecere o înfăţişează îmbrăcată în sirenă şi întinsă pe o platformă

pe care e trecut titlul romanului; Norah este înconjurată de marinari, chiar deasupra ei stând însuşi Oliverio, îmbrăcat în uniformă de căpitan, iar numele navei pe care o conduce nu este altul decât Norah, după cum se poate vedea în fundal.

Reacţia lui Borges la triumful lui Girondo poate fi apreciată după

o povestire pe care a publicat-o pe 20 ianuarie, 1934, în Crítica 486 . Un profet musulman eretic îşi ascunde faţa de discipolii lui pe motiv că

emană lumina orbitoare a lui Dumnezeu. Doctrina gnostică a profetului este rezumată astfel:

Lumea în care sălăşluim e o eroare, o incompetentă parodie. Oglinzile şi 486 Publicată mai întâi sub titlul „El rostro del profeta” în Crítica, 20 ianuarie 1934, şi sub titlul „El tintorero enmascarado Hakim de Merv” în Historia universal de la infamia, 1935. Vezi OC I, pp. 324–328.

paternitatea sunt abominabile, căci o multiplică şi afirmă. Sila este virtutea fundamentală. Spre ea ne pot călăuzi două discipline (a căror alegere este lăsată

liberă de către profet): abstinenţa şi desfrâul, exerciţiul cărnii sau castitatea.

Dar, după ce este înfrânt de forţele unui puternic calif, profetul se dovedeşte a fi un escroc – vălul îi este smuls de pe faţă, dând la iveală o imagine respingătoare:

Făgăduitul chip al Apostolului, chipul care fusese în ceruri, era într-adevăr alb, dar de acel alb specific leprei descărnate. Era atât de buhăit şi nefiresc, încât le păru tuturor o mască. Nu mai avea sprâncene; pleoapa inferioară a ochiului drept atârna peste obrazul ros; un ciorchine greu de tuberculi îi mânca buzele; nasul inuman şi strivit era ca de leuxxxix.

Mâhnirea pe care i-o provoca Norah lui Borges era însoţită de deziluzia acestuia faţă de starea de fapt a Argentinei. Semnarea Tratatului Roca-Runciman în 1933 a coincis din întâmplare cu comemorarea a o sută de ani de la ocuparea Insulelor Malvine (Insulele Falkland) de către britanici, furia populaţiei fiind abil exploatată de naţionaliştii de dreapta care au adăugat un antisemitism violent la starea generală de nemulţumire, pretinzând că, în ultimă instanţă, oamenii de afaceri britanici şi evrei sunt de vină de situaţia economică gravă a Argentinei. În ultimele luni ale anului 1933 şi în cursul anului următor, naţionaliştii au încercat din ce în ce mai agresiv să provoace o lovitură de stat. În presă apăreau relatări despre schimburi de focuri între fascişti şi socialişti, şi despre depozite de armament descoperite de poliţie la cluburile fasciste487.

În septembrie 1933, aproximativ două mii de fascişti din Legión Cívica, îmbrăcaţi în uniforme, au mărşăluit în formaţiuni militare 487 Noticias Gráficas, 30 octombrie 1933

prin centrul oraşului Buenos Aires, o demonstraţie care a necesitat cea mai mare desfăşurare de forţe poliţieneşti 488 . Escaladarea violenţei era atât de evidentă încât, spre sfârşitul anului, liderul Partidului Socialist avertiza că ţara se află în prag de război civil489.

Borges va suferi personal din cauza naţionaliştilor. Pe 30 ianuarie 1934 – la doar zece zile de la publicarea povestirii autodenigratoare despre profetul lepros – a devenit obiectul unui atac personal nejustificat în revista naţionalistă Crisol (Creuzetul); o notă anonimă îl acuza că îşi ascunde „cu viclenie” originea evreiască. Borges a scris o replică tăioasă intitulată Eu, un evreu (Zo, judío), susţinând că îi place să creadă că este evreu de când a dat de numele de familie al mamei lui, Acevedo, pe o listă de nume de familie iudeo-portugheze din Buenos Aires de la mijlocul secolului precedent490. Borges încheia cu un paragraf care lua în râs absurditatea obsesiei naţionaliştilor de a-i denunţa pe evrei.

De ce a devenit Borges obiectul acestui atac antisemit? Motivul trebuie căutat în crunta dezamăgire pe care cercurile naţionaliste o încercau în urma dezertării lui Borges de la cauza criollismului, naţionalismul cultural pe care scriitorul îl propovăduise cu atâta ardoare. De parcă acest lucru nu era de ajuns, într-o vreme în care tensiunea politică atinsese cote alarmante, când scriitorii trebuiau să

se implice în dezbaterea chestiunilor sociale şi politice, Borges părea să se fi retras într-un turn de fildeş cu cartea lui, Discusión. Criticul Ramón Dolí, care la vremea aceea era socialist cu înclinaţii naţionaliste,

condamnase

Discusión

pentru

proza

lui

488 Noticias Gráficas, 10 septembrie 1933

489 Noticias Gráficas, 30 octombrie 1933

490 „Yo, judío”, Megáfono 3, aprilie 1934. Retipărit în Textos recobrados, 1931, 1955, pp. 89–90.

„antiargentiniană” şi pentru că evitase idiomurile naturale ale criollos în favoarea unui stil elaborat, livresc491. Un naţionalist catolic de dreapta, Ignacio B. Anzoátegui, chiar dăduse de înţeles că Borges se prostituase abandonând criollismul, renunţând astfel la ceea ce el numea o „literatură necesară”, pentru eseurile prolixe şi goale de expresie din Discusión 492 .

În realitate însă, Borges nu se izolase într-un turn de fildeş; pur şi simplu se înstrăinase de direcţia în care o luase politica – dispreţuia anglofobia, antisemitismul şi, nu în ultimul rând, tendinţele autoritariste care ameninţau să transforme Argentina într-o dictatură fascistă. Dacă a vrut să răspundă pe un ton sarcastic la atacul din Crisol, a făcut-o nu pentru că lua în glumă hărţuirea evreilor, ci pentru că ştia prea bine ce prevestea o asemenea atitudine. Într-adevăr, două săptămâni mai târziu, Borges a publicat în Crítica, în traducere proprie, o impresionantă relatare semnată de Heinrich Mann despre situaţia politică din Germania, care descria arestările arbitrare ale marxiştilor şi evreilor de către Gestapo, lagărele de concentrare, dispariţia oponenţilor şi manevrele politice ale lui Hitler de subminare a lui Hindenberg. Articolul a apărut sub titlul „Scene de cruzime nazistă” (Escenas de la crueldad nazi) şi a fost ilustrat cu un cap de mort, cu o cască de oţel şi înconjurat de svastici493.

Dezgustul lui Borges trebuie să fi fost amplificat şi de degradarea generală a climatului moral din ţară. I-am amintit deja consternarea 491 Recenzie, nedatată, inclusă ulterior în Ramón Dolí, Policía intelectual, Editorial Tor: Buenos Aires, 1933.

492 „Discusión sobre Jorge Luis Borges”, Megáfono 1, august 1933, Buenos Aires, p.

17

493 „Escenas de la crueldad nazi”, Crítica, 5 mai 1934. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 348–367.

provocată de frecvenţa cu care era prezentă Norah la petreceri şi banchete alături de Neruda, Lorca şi Girondo; acest comportament era simptomatic pentru un hedonism mai răspândit căci, în ultimele luni ale anului 1933, presa din Buenos Aires remarca popularitatea unui nou fenomen social – cluburile de noapte în stil franţuzesc –

„boîtes” – care, în opinia publicaţiei Noticias Gráficas, apăreau „ca răspuns la dorinţa de emancipare socială”, o emancipare care pare să

fi inclus şi primele spectacole cu femei goale din Argentina –

reclamele din presă pentru Revista Prohibida de la Casino clamau că

„anul acesta nuditatea a fost inclusă în repertoriul spectacolului de cabaret”494.

Dezamăgirea crescândă a lui Borges faţă de situaţia în care se afla Argentina poate fi sesizată în patru schiţe istorice, scrise sub pseudonimul José Tuntar, care au fost publicate în Crítica între septembrie 1933 şi martie 1934 – exact perioada în care autorul vedea cum Norah Lange se lasă din nou fascinată de Oliverio Girondo495.

Toate cele patru articole se bazau pe scrierile lui Tacitus despre decadenţa Romei imperiale. (Tacitus fusese unul dintre autorii preferaţi de Borges în timpul şederii la Geneva.) Primul articol descrie dezamăgirea viteazului Diocleţian la vederea modului în care structura republicii romane este afectată de corupţia succesorilor săi496. Diocleţian se hotărăşte să-şi ia viaţa, un „gest tragic de sfidare şi disperare”. Pe 7 octombrie, un alt articol făcea aluzie la orgiile fiicei şi nepoatei lui Augustus, pe amândouă

494 Noticias Gráficas, 4 noiembrie şi respectiv 12 decembrie 1933

495 Articolele semnate José Tuntar sunt retipărite în Zangara, Borges en Revista Multicolor, pp. 151–181.

496 „El lento suicidio de Diocleciano”, Crítica, 2 septembrie 1933. Vezi Zangara, Borges en Revista Multicolor, p. 160.

chemându-le Iulia 497 . Cel de-al treilea articol, publicat pe 18

noiembrie – la doar două zile după grandiosul banchet organizat de Editorial Tor la lansarea primelor zece cărţi broşate din Argentina –

are drept subiect proliferarea spionilor în Roma imperială, semn al degenerării ei morale, şi din nou se fac trimiteri la orgiile încurajate de urmaşii lui Augustus – Tiberius, Caligula şi Claudius498. Ultimul articol semnat José Tuntar, numit „Marile orgii romane” (Las grandes orgías romanas), a apărut pe 3 martie 1934 şi era o sinteză a vieţii lui Petronius, descriind corupţia atotstăpânitoare care constituia fundalul romanului Satyricon 499 .

Cele patru articole de José Tuntar presupun o analogie între Roma şi Argentina: la fel cum Roma republicană era subminată de urmaşii împăratului Augustus, şi republica argentiniană era afectată de sistemul oligarhic creat de generalul dictator Roca în anii 1880. Din această perspectivă, se pot evalua mult mai bine sursele personale şi istorice ale entuziasmului lui Borges faţă de Irigoyen. Administraţia Irigoyen a reprezentat o şansă istorică de a reinstaura virtuţile civice pentru care luptaseră şi muriseră criollos aristocraţi precum strămoşii lui Borges, dar Irigoyen fusese răsturnat în 1930 şi naţiunea căzuse din nou sub dominaţia frauduloasă a unei clase care urmărea numai satisfacerea propriilor interese. De parcă nu ar fi fost de ajuns, omul care îl răsturnase pe Irigoyen, generalul José F.