Acesta nu era nici pe departe acel Aleph liric, exaltat, la care visase la mijlocul anilor 1920, când relaţia lui cu Norah Lange se afla la apogeu; reînnodarea prieteniei cu fosta lui iubită trebuie să-i fi dat motive serioase să spere că va sosi din nou ziua în care tânăra va redeveni acea jolie rousse, muza care să reînvie muzica poeziei în sufletul lui şi să-l facă să cunoască Alephul extatic al existenţei adevărate.

Optimismul lui Borges nu a fost însă de lungă durată. Deja, la sfârşitul anului 1931, posibilitatea revenirii la putere a lui Irigoyen aproape că dispăruse. Temându-se că marele lider radical ar putea fi

reînscăunat, guvernul argentinian a organizat în noiembrie alegeri prezidenţiale cu excluderea Partidului Radical, în urma cărora un alt general, Agustín P. Justo, fost ministru de Război în junta lui Uriburu, a fost ales preşedinte. Norii care se adunau deasupra scenei politice la sfârşitul anului prevesteau perspective întunecate şi pentru legătura lui Borges cu Norah Lange, căci marele rival Oliverio Girondo tocmai sosise la Buenos Aires, de data aceasta pentru totdeauna.

Nu avem niciun motiv să credem că acum Norah a început să se întâlnească din nou cu Girondo. Cearta lor din urmă cu 18 luni trebuie să fi fost destul de concludentă. Atunci de ce s-a hotărât Girondo să se stabilească în Buenos Aires în 1932? Deşi nu am putut stabili care au fost motivele, aş crede că gelozia a fost cea care l-a făcut să se întoarcă în ţara natală. Ca membru al colegiului de redacţie al revistei Sur, Girondo trebuie să fi citit studiul despre kenning pe care Borges îl publicase doar cu câteva luni în urmă.

Acesta era cel mai pretenţios eseu scris de Borges până atunci, dar se încheia, după cum am remarcat, cu o dedicaţie surprinzător de emoţională pentru Norah Lange, „strălucita camaradă” din acele

„zile eroice” ale ultraismului. Fără doar şi poate, Girondo a înţeles ce voia să spună vechiul lui rival prin invocarea acelui „străvechi ultraista care continuă să mă bântuie” şi prin aluzia enigmatică la

„sângele” lui Norah despre care spera că va „recunoaşte” „jocurile”

literare din eseul lui despre kenning-urile scandinave. Eseul lui Borges, cred eu, l-a făcut pe Girondo să-şi înţeleagă sentimentele pentru Norah – nu suporta să o piardă în avantajul rivalului său, de aceea s-a hotărât să revină în Argentina şi să o recucerească. Săbiile se ascuţeau din nou, trofeul fiind ca întotdeauna dragostea lui Norah Lange.

Lungul conflict dintre Borges şi Girondo era în aceeaşi măsură un

război al ideilor şi sensibilităţilor literare, ca şi o întrecere în a câştiga dragostea tinerei Norah. Bătălia începuse în 1925, când Borges, invocându-l pe Apollinaire, repudiase „aventura” avangardei şi chemase la conciliere cu „ordinea” tradiţiei literare. Războiul dintre aventură şi ordine fusese continuat prin Martín Fierro şi Proa, şi dusese la dispariţia celor două reviste. Acum, în 1932, Borges reîncepea ostilităţile prin includerea recentului său text despre kenning-urile scandinave într-o culegere de eseuri numită Discusión.

Aceste eseuri reprezentau eforturile lui mai recente de a ajunge la o nouă ordine „clasică” a scrisului; printre ele se numărau

„reabilitarea” Cabalei şi a gnosticilor („exerciţii resemnate de anacronism”, le numea el), reflecţii pe marginea unor chestiuni metafizice despre timp şi spaţiu, un studiu al „dificultăţilor teologice” pe care le presupune conceptul de Infern, un eseu în care compara Iliada în limba engleză cu cea în limba franceză, un scurt studiu despre aspectele „laconice” ale retoricii lui Whitman în opoziţie cu faimoasa lui exuberanţă, şi două eseuri în care îşi dezvolta ideile despre constrângerile estetice: „Postularea realităţii”

respingea expresivitatea „romantică” şi susţinea o reticenţă „clasică”

ce masca experienţa cititorului, iar Arta narativă şi magia asemuia

„ordinea” naraţiunii cu logica cauzalităţii magice, eliberând ficţiunea de orice legătură necesară cu lumea reală465. Culegerea de eseuri a lui Borges părea să reprezinte cele mai aride şi mai ezoterice căutări ale minţii literare, o impresie pe care autorul nu s-a grăbit să

o contrazică în prologul cărţii, unde pare că s-a străduit să elimine 465 Unele dintre eseurile din prima ediţie a volumului Discusión au fost scoase ulterior de Borges care a adăugat altele în următoarele ediţii. Pentru cuprinsul iniţial vezi Nicolás Helft, Jorge Luis Borges: Bibliografía completa, Fondo de Cultura Económica: Buenos Aires, 1997, p. 256.

absolut orice aluzie la aventura literară. Într-adevăr, invocând o uriaşă oboseală de cele lumeşti, Borges declara că „vieţii mele i-au lipsit viaţa şi moartea” şi susţinea că „din acest neajuns” existenţial

„provine dragostea pentru detalii”xxxviii pe care o dăruia cititorului.

Discusión, de fapt, era totala antiteză a ceea ce Oliverio Girondo credea că este literatura. La rândul lui, Girondo adusese de la Paris manuscrisul noii lui cărţi – prima după şapte ani – care consta dintr-o culegere de 24 de poeme în proză şi schiţe seminarative.

Stridente ca ton şi imagistică, şi la fel de ostentativ erotice, aceste texte conţineau elemente de suprarealism către care autorul se va orienta în următorii ani. Cartea lui Girondo, ca şi Discusión a lui Borges, a apărut în 1932; a fost publicată la Editorial Proa de prietenul lui, Évar Méndez, cu titlul Espantapájaros (Sperietoarea de ciori), care arată că autorului încă îi mai plăcea să şocheze burghezia: Şi, ca răspuns la un pariu că nu va putea vinde cele cinci mii de exemplare ale noii lui cărţi, Girondo a recurs la un truc publicitar care a rămas în istoria literară a oraşului Buenos Aires466. A închiriat o prăvălie pe moderna calle Florida, a angajat şapte fete frumoase ca vânzătoare şi a expus în vitrină toate exemplarele din Espantapájaros.

Apoi a rugat un prieten să-i facă o uriaşă sperietoare de ciori din mucava pe care a împodobit-o cu un joben, un monoclu şi o pipă.

Sperietoarea de ciori trebuia să-l reprezinte pe „Academician”, întruchiparea a tot ceea ce credea Girondo că este pedant şi muribund în cultura argentiniană. Apoi Girondo a închiriat de la o sală mortuară o trăsură deschisă cu şase cai şi vizitii îmbrăcaţi în stilul Revoluţiei Franceze. Academicianul a fost urcat în trăsură şi 466 Descrierea acestui episod se bazează pe informaţiile din Aldo Pelligrini, Oliverio Girondo, Ediciones Culturales Argentinas: Buenos Aires, p. 15, şi în Beatriz de Nóbile, Palabras con Norah Lange, pp. 19–20.

purtat pe străzile din centrul oraşului două săptămâni întregi.

Cartea lui Girondo s-a vândut în mai puţin de o lună.

Pentru literaţii din Buenos Aires, plimbarea Academicianului într-o trăsură ce amintea de execuţiile din vremea Revoluţiei Franceze trebuie să le fi readus în memorie scandalosul manifest al avangardei pe care Girondo îl publicase în Martín Fierro în 1924, unde autorul tunase şi fulgerase împotriva „solemnităţii funebre” a istoricului şi a „profesorului care mumifică tot ce atinge”. Cortegiul funerar transmitea acelaşi mesaj – trăsura conservatorismului va fi în curând lăsată să se odihnească pentru totdeauna de forţele avangardei. Şi cine, în 1932, să-l fi reprezentat cel mai bine pe Academicianul propus pentru ghilotină? Cu siguranţă Jorge Luis Borges, autorul eseurilor literare devitalizate, apărute recent în volumul Discusión. În consecinţă, se prea poate ca straniul car alegoric imaginat de Girondo să fi fost un mesaj secret adresat rivalului său – îl înştiinţa pe Borges că se va opune chemării la ordine reprezentate de Discusión şi, în schimb, va invoca adevăratul spirit al anilor 1920, spiritul impetuos al aventurii ce corespundea avangardei.

Prezenţa lui Girondo în Buenos Aires constituia o ameninţare evidentă pentru reînnoita prietenie dintre Borges şi Norah Lange. În septembrie 1932, descoperim deja semne de nelinişte la Borges, provocate poate de îndoielile lui în privinţa tinerei. Invitat să

răspundă la chestionarul unei reviste, răspunsul lui Borges la întrebarea „Este gelozia o manifestare a dragostei?” a fost: „Este o manifestare inevitabilă, autentică şi jenantă a dragostei” 467 . În decembrie, scriitorul va publica din nou, într-un ziar spaniol, Necontenita întrecere dintre Ahile şi broasca ţestoasă, eseul despre 467 „Almas al deznudo”, La Novela Semanal, 19 septembrie 1932

regresul infinit, care apăruse pentru prima dată în 1929, cu câteva săptămâni înainte ca Norah Lange să se întoarcă după anul petrecut în Norvegia468. Din nou paradoxul lui Zenon îl ajuta să exprime regretul – chinuitor – că nu o va putea avea niciodată pe Norah.

E foarte posibil ca în aceste luni pline de nelinişte şi de îndoieli ale sfârşitului de an 1932 Borges să-şi fi abandonat romanul autobiografic, Apropierea de Almotásim, cu finalul lui optimist în care apare Simorgul-Aleph. Cu siguranţă acum nu mai credea în împlinirea sinelui. Dimpotrivă, până pe 1 ianuarie 1933 revenise la speculaţiile despre „neantul personalităţii”, mereu un semn al depresiei la Borges. Într-un scurt articol, intitulat elocvent Dorinţa de a fi altul (El querer ser otro), scria:

Toţi îndrăgostiţii din lumea asta mare, care s-au dăruit vreodată unul altuia într-o îmbrăţişare, toţi îndrăgostiţii care se vor îmbrăţişa şi se îmbrăţişează, reprezintă acelaşi cuplu luminos: Adam şi Eva. Nimeni nu este în mod esenţial cineva: oricine poate fi oricine altcineva, în orice clipă. Şi, cu aceste speculaţii şi jocuri, cred că am atins misticismul469.

Torturat de incertitudini, cum trebuie să fi fost acum, Borges prefera să se joace cu permutări întâmplătoare, să întoarcă

posibilităţile pe toate feţele, închipuindu-şi că toţi îndrăgostiţii sunt aceeaşi pereche de îndrăgostiţi, la fel cum un om este echivalent cu un alt om. Dar, oricât de mult şi-ar fi dorit să-şi adoarmă temerile convingându-se că spaţiul, timpul şi identitatea sunt relative şi maleabile – că până la urmă nu mai conta dacă Norah va sfârşi în 468 „La perpetua carrera de Aquiles y la tortuga”, El Sol (Madrid), 4 decembrie 1932, şi Discusión. Vezi OC I, pp. 244–248.

469 „El querer ser otro”, Litoral, 1 ianuarie 1933. Retipărit în Textos recobrados, 1931–

1955, pp. 32–34.

braţele lui Girondo, şi nu într-ale lui – nu putea scăpa de faptul că în noul an, 1933, era în pericol de a-şi pierde iubita pentru totdeauna.

CAPITOLUL 13

Rivalii

(1933–1934)

Alegerile fraudate din noiembrie 1931 l-au adus la preşedinţie pe Agustín P. Justo, aflat la conducerea unei coaliţii a partidelor conservatoare şi a radicalilor anti-Irigoyen care a ajuns să fie cunoscută drept Concordancia. După depunerea jurământului în februarie 1932, noul preşedinte a încercat să redea concetăţenilor săi o parte din libertatea politică suspendată şi să-i împace pe radicali ridicând arestul la domiciliu al lui Irigoyen, dar aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a mulţumi partidele şi grupurile care fuseseră

efectiv excluse din sistem. Într-adevăr, alegerea lui Justo va marca începutul aşa-numitului Década Infame, „Infamul deceniu” al istoriei Argentinei. Va fi infam pentru radicali, fiindcă aceştia vor fi victimele unor alegeri trucate, va fi infam şi pentru naţionalişti, fiindcă le va zădărnici planurile de a crea un stat corporat de orientare fascistă. Radicalii vor reveni la atitudinea lor istorică de

„Intransigenţă” – abţinerea din principiu de la vot şi recurgerea la revolta armată. (Vor fi revolte radicale în 1932 şi 1933.) Naţionaliştii vor protesta împotriva administraţiei Justo cum ştiau ei mai bine –

mărşăluind pe străzile oraşelor mari şi zvântându-şi adversarii în bătaie.

Un nou element va apărea pe scena politică a Argentinei la începutul acestui Década Infame: un puternic sentiment antibritanic bazat pe ideea că Argentina era supusă intereselor economice britanice. Cauza imediată a acestei anglofobii era Tratatul Roca-Runciman, un acord comercial încheiat în 1933 cu Marea Britanie, cea mai mare piaţă de peste ocean a Argentinei, prin care

Marea Britanie accepta să menţină un anumit nivel al importurilor de carne de vită argentiniană în schimbul unor concesii acordate exporturilor britanice şi privilegii pentru companiile britanice care operau în Argentina. Guvernarea Concordancia pretindea că acest acord va rezolva o parte din problemele economice create de criza mondială, în timp ce partidele de opoziţie considerau Tratatul Roca-Runciman drept o trădare a intereselor naţionale. Acordul comercial a provocat mânia populaţiei, care acuza monopolul britanic asupra transportului în Buenos Aires şi presupusa evaziune fiscală a companiilor străine, a celor britanice în primul rând, de ambalare a cărnii. Politica argentiniană a devenit astfel extraordinar de violentă după accederea lui Justo la fotoliul prezidenţial, dar, în următorii ani, guvernarea Concordancia va reuşi să introducă un anumit grad de stabilitate politică în ţară mulţumită, ce ironie, tocmai Tratatului Roca-Runciman, care permitea Argentinei să facă

faţă crizei mondiale prin păstrarea unei părţi mari din exporturile tradiţionale către Marea Britanie.

Cea mai importantă consecinţă a exploziei de anglofobie din anul 1933 a fost de natură ideologică – intelectualii naţionalişti au trecut la o revizuire a istoriei Argentinei, fapt care va schimba întregul curs al politicii odată cu venirea la putere a lui Juan Perón la sfârşitul Infamului Deceniu. Acest revizionism a început cu publicarea în 1933 a unei cărţi scrise de fraţii Rodolfo şi Julio Irazusta, intitulate Argentina şi Imperiul Britanic: verigile lanţului, în care autorii susţineau că Argentina nu se eliberase niciodată de sub jugul colonialismului fiindcă Marea Britanie se amestecase mereu în treburile ei şi îi controlase economia în cârdăşie cu estancieros, elita exportatorilor.

Prin urmare, se impunea tăierea legăturilor care subjugau Argentina Imperiului Britanic pentru a construi o naţiune cu adevărat independentă.

Anul 1933 nu a început bine pentru Borges. Rămânea o figură

semnificativă în lumea literară, dar noua lui carte, Discusión, nu a fost primită favorabil de critici, derutaţi în cea mai mare parte de acest amestec de speculaţii teologice şi metafizice, combinate cu reflecţii stranii despre magie şi arta narativă sau despre reticenţa scriitorului clasic. Până şi admiratorii lui s-au arătat consternaţi. În august 1933, revista literară Megáfono a consemnat opiniile scriitorilor şi criticilor de frunte despre opera lui Borges; deşi în general favorabile, au existat şi unele opinii mai rezervate. Tomás de Lara, de pildă, remarca declinul evident al capacităţii creative a lui Borges de la apariţia volumului Fervor de Buenos Aires, încheind cu o întrebare: „Încotro se îndreaptă Borges, ce vrea să facă Borges?”470

Adevărul este că Borges se afla din nou la răscruce de drum. De când fusese respins de Norah, la sfârşitul anului 1926, îşi pierduse treptat vocea de poet şi se apucase mai întâi de eseuri şi apoi de proză, fără însă ca ideile să i se coaguleze într-o nouă estetică, iar eforturile lui de a scrie un roman autobiografic nu avuseseră un rezultat notabil. Viitorul lui ca scriitor depindea de reintrarea în graţiile lui Norah Lange, dar acum se confrunta cu o nouă provocare din partea vechiului rival, Oliverio Girondo, a cărui nouă carte, Espantapájaros, după cum am văzut, reprezenta antiteza eseurilor încifrate incluse în Discusión.