Borges exprimase pentru prima dată ideea mântuirii prin scris în eseul Profesiune de credinţă literară din 1926 – scopul lui suprem era să

scrie poate doar o singură pagină, dar o pagină care să-i rezume 449 „Una vindicación de la cábala” a fost publicat pentru prima dată în Discusión, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp. 209–212.

450 „Una vindicación de los gnósticos”, La Prensa, 1 ianuarie 1932, ulterior publicat sub titlul „Una vindicación del falso Basilides” în Discusión, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp. 213–216.

destinul şi să-l „justifice” în Ziua Judecăţii de Apoi. Inspirată de dragostea lui pentru Norah Lange, această ambiţie prinsese contur în proiectul unui roman epic despre Buenos Aires, prin care propriul destin şi cel al oraşului său natal urmau să se integreze armonios într-o singură operă. Şi totuşi, în 1931, după ce a pierdut-o pe Norah, iar criollismul a ajuns de domeniul trecutului, încă se mai agăţa de dorinţa de a afla mântuirea prin scris, dar excludea ideea mitologizării oraşului Buenos Aires şi se hotăra să creeze o mitologie a propriei vieţi – va scrie un roman autobiografic, prin care va încerca să definească esenţa a ceea ce înseamnă să fii Borges.

Singurul text al lui Borges care se apropie de această capodoperă

salvatoare este o nuvelă numită Congresul (El Congreso), pe care o va publica în 1971. Congresul, de fapt, era un proiect la care se gândea de câteva zeci de ani. Vorbea rar despre el, dar, într-un interviu din 1955, a declarat că este un „roman” care „va rezuma şi va fi şi concluzia a tot ce am scris până acum”451. În aprilie 1971, îşi va exprima speranţa că nuvela Congresul va fi „justificarea lui ca povestitor”, cu alte cuvinte că ar putea fi capodopera care să-l salveze ca scriitor, şi va adăuga că este povestea „unei experienţe mistice pe care nu am trăit-o niciodată, dar pe care, poate înainte de moarte, îmi va fi dat să o trăiesc”452.

Experienţa mistică la care se referea Borges era percepţia panteistă

a unicităţii universului datorită imanenţei divinului în fiecare fiinţă.

Prima apariţie a acestei teme în opera lui Borges a fost în 1936, într-un text foarte ciudat intitulat Apropierea de Almotásim (El acercamiento a Almotásim), care părea a fi recenzia unui roman cu acelaşi titlu, despre care se presupune că ar fi fost publicat în 451 Noticias Gráficas, 6 septembrie 1955, p. 5. Vezi şi Capitolul 23.

452 „Borges at N.Y.U.” În „Prose for Borges”, Triquarterly 25 (1972), p. 459

Bombay „pe la sfârşitul lui 1932”453xxxiv. Dar, în 1971, anul apariţiei Congresului, Borges va spune că povestea îl „obseda” de 30–40 de ani, ceea ce înseamnă că geneza ei datează de prin 1931454. Faptul că

ideea de bază a Congresului i-a venit lui Borges la vremea presupusei publicări a romanului Apropierea de Almotásim mă face să cred că

acest aşa-zis roman apocrif reprezintă, de fapt, o încercare timpurie a lui Borges de a scrie o capodoperă autobiografică, un demers care, după numeroase revizuiri şi reformulări, a luat forma Congresului aproximativ 40 de ani mai târziu.

Prin structura căutării şi mistica punctului culminant, Apropierea de Almotásim prefigurează Congresul. Romanul indian, după

informaţiile noastre, a fost elaborat – într-o manieră care aminteşte cum şi-a construit James Joyce romanul Ulise pornind de la Odiseea –

după modelul unui poem narativ numit Graiul păsărilor de misticul persan Farid ud-din Attar 455 . Acest poem Sufi descrie cum Simorghul, regele păsărilor, şi-a scăpat una din splendidele ei pene deasupra Chinei. Hotărâte să o recupereze, păsările zboară peste şapte văi, fiecare simbolizând o etapă în procesul purificării, până

când 30 de păsări ajung la un munte sfânt ca să descopere că ele sunt

„Simorgh şi că Simorgh e fiecare dintre ele, în parte şi împreună”xxxv.

Prin urmare, Simorghul oferă epifania, ideea panteistă a interdependenţei dintre toate fiinţele.

În viziunea lui Borges, protagonistul căutării Simorghului este un student la Drept, fără nume, din Bombay care, în ciuda faptului că a 453 „El acercamiento a Almotásim” a apărut pentru prima dată ca „Notă” în culegerea de eseuri Historia de la eternidad, Viau y Zona: Buenos Aires, 1936. Vezi şi OC I, pp. 414–418.

454 „Borges at N.Y.U.”, în „Prose for Borges”, Triquarterly 25 (1972), p. 459

455 Vezi „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p. 417.

pierdut credinţa islamică a familiei, este prins într-o încăierare şi sfârşeşte prin a ucide un hindus. Studentul „liber-gânditor” este atât de uluit de vrajba dintre musulmani şi idolatri încât porneşte în căutarea adevărului. Ajunge la un turn circular, unde găseşte un jefuitor de cadavre care urinează la lumina lunii. Auzind cum acest nenorocit înjură o femeie din Palanpur, se gândeşte că ura unui om atât de josnic „merită un elogiu”, aşa că încearcă să o găsească pe femeie. Obiectul căutării lui nu este femeia în sine (autorul dă de înţeles că studentul va fi dezamăgit din acest punct de vedere), ci sursa de lumină într-o lume caracterizată de „infamie” generală, deoarece studentul este convins că, undeva pe pământ, trebuie să

existe un om din care emană această lumină, un om cunoscut sub numele de Almotásim. Odiseea studentului acoperă şapte regiuni ale Indiei corespunzătoare celor şapte văi în care păsările caută

Simorghul. În scena finală, studentul ajunge în faţa unei uşi şi a unei cortine din papură şi mărgele prin care vede o lumină şi aude glasul lui Almotásim: „Studentul dă la o parte cortina şi înaintează.

Romanul se termină aici”.

Subtextul autobiografic al romanului poate fi descifrat fără prea multă greutate. Conflictul dintre musulmani şi hinduşi era analog celui dintre unitarios (unitarişti) şi federales (federalişti) din Argentina secolului al XIX-lea. Dar, ca şi studentul indian liber-cugetător, Borges căuta să depăşească acest conflict istoric. La început, o femeie

– Norah Lange – părea să reprezinte un adevăr superior, un Aleph unificator, la fel ca femeia din Palanpur, dar aceasta s-a dovedit a fi o deziluzie şi, drept urmare, Borges şi-a pierdut echilibrul, stare agravată şi de durerea pricinuită de răsturnarea lui Irigoyen. Ca şi studentul indian, a încercat să scape de infamia generală a lumii, tipul de salvare imaginat de Borges fiind reprezentat de finalul romanului, modelat după deznodământul din Graiul păsărilor:

În cel de-al douăzecilea capitol, câteva cuvinte atribuite de un librar persan lui Almotásim sunt, poate, o glorificare a celorlalte spuse de erou; aceasta şi alte ambigue antologii pot să semnifice identitatea dintre căutător şi căutat; pot, de asemenea, să însemne că unul îl influenţează pe celălalt. Un alt capitol insinuează

că Almotásim ar fi „hindusul” pe care studentul crede că l-ar fi ucis456xxxvi.

Ultima revelaţie, cu alte cuvinte, este o formă de autodescoperire

– „identitatea dintre căutător şi căutat”. Dar, la fel cum păsările din poemul persan descoperă că Simorghul este fiecare dintre ele, şi în romanul analizat de Borges există indicii care dezvăluie unitatea fundamentală dintre toate personajele implicate în acţiune. În plus, faptul că protagonistul rămâne fără nume poate însemna că este unul şi acelaşi cu autorul, un avocat din Bombay pe nume Mir Bahadur Ali şi, întrucât deznodământul romanului depinde atât de mult de modul în care cititorul înţelege diferitele analogii, lectura devine egală cu căutarea adevărului de către protagonist. Prin urmare, întregul proces culminează într-o unitate implicită, nu numai între căutător şi căutat, ci şi între autor, personaje şi, în ultimă

instanţă, cititor. Pe scurt, romanul reprezintă un Aleph în care realizarea sinelui presupune comuniunea lui finală cu un spirit universal care l-a conectat cu alte spirite universale.

Finalul Apropierii de Almotásim ilustrează concepţia lui Borges despre mântuirea prin scris. Deşi ordinea „magică” a ficţiunii este dictată de voinţa creativă a autorului, procesul în sine al elaborării presupune un fel de purificare, căci în scris şi prin scris autorul poate ajunge să-şi descopere esenţa, o descoperire ce înseamnă integrarea în ordinea obiectivă a lumii. Astfel, ideea conceperii unei opere care să rezume destinul autorului şi să-i justifice întreaga existenţă, o idee 456 Notă de subsol la „El acercamiento a Almotásim”, OC I, p. 418

conturată pentru prima dată de Borges în O profesiune de credinţă

literară, a fost dezvoltată şi chiar mitologizată în Apropierea de Almotásim ca teorie mistică a scrisului ce duce la un fel de Aleph atotcuprinzător simbolizat de panteistul Simorgh.

De la întoarcerea lui Norah în Buenos Aires, Borges se ţinuse departe de familia Lange. De parcă ar fi ştiut că Norah nu-şi luase gândul de la Girondo. Cât se aflase în Norvegia şi după ce revenise acasă, tânăra scrisese poezii despre pasiunea ei de nestins, o pasiune care, dacă i s-ar fi abandonat complet, ar fi împins-o dincolo de limitele decenţei, dar care, dacă ar fi continuat să-i reziste, ar fi condamnat-o la starea ei actuală, de nemulţumire continuă. Ca şi înainte, Norah îşi încredinţa hârtiei îndoielile şi temerile pentru ca, la scurtă vreme după revenirea în Buenos Aires, să înceapă lucrul la un roman inspirat de călătoria ei pe mare spre Norvegia.

Protagonista romanului ei este o tânără argentiniană de origine norvegiană pe nume Ingrid, care pleacă din Buenos Aires la bordul

unui cargou ca să-şi viziteze rudele din Oslo457. Este singura femeie

de pe vapor şi, datorită tinereţii şi inocenţei, este pe rând înspăimântată, tulburată, dezgustată şi intrigată de agresivitatea constantă a marinarilor. Călătoria devine astfel o metaforă a felului în care Ingrid îşi descoperă treptat sexualitatea şi atracţia pe care o exercită asupra sexului opus. De câteva ori unul dintre ofiţeri încearcă să o ia în braţe şi să o sărute, dar cel mai insistent admirator al ei este căpitanul vasului, avansurile lui, stimulate de doze mari de alcool, culminând cu încercarea de a o viola. Ingrid face tot ce poate ca să-şi apere onoarea, dar este flatată de atenţia de care se bucură

din partea bărbaţilor şi nu se dă înlături de la a cocheta cu 457 Norah Lange, 45 días y 30 marineros, Editorial Tor: Buenos Aires, 1933

admiratorii ei, lăsându-i să-i fure câte un sărut, pe măsură ce devine din ce în ce mai fascinată de misterul puterii sexuale a femeilor asupra bărbaţilor. Într-unul din episoade, stewardul vasului îi arată

fotografia iubitei lui pe jumătate goală, despre care crede că nu-i este credincioasă în timpul lungilor lui călătorii, dar nu se arată prea îngrijorat de infidelităţile ei, afirmând că femeile care s-au culcat cu mai mulţi bărbaţi sunt cele mai bune la pat – „trebuie să-ţi aminteşti trupul, îi spune el lui Ingrid, fiindcă este cea mai mare avere a ta”.

Cu toate acestea, Ingrid nu se lasă înduplecată de motivele invocate de bărbaţii din jurul ei. Într-un alt episod, căpitanul o anunţă că

tocmai a primit o telegramă prin care este informat despre moartea celui mai mic fiu al lui, dar, bănuitoare, Ingrid descoperă că aceasta este o stratagemă îndelung exersată a căpitanului menită să le înduplece pe femei să se culce cu el.

În contrast cu aceşti bărbaţi lipsiţi de scrupule, există un pasager pe nume Stevenson, burlac convins, pretenţios şi foarte citit, care cunoaşte multe lucruri despre literatura argentiniană şi este obsedat de originea lui. La Rotterdam dau de un alt vas norvegian, Paris, şi Stevenson descoperă că un tânăr ofiţer din echipaj este văr cu Ingrid.

Când află de hărţuielile la care o supune căpitanul, Peter, vărul ei recent descoperit, o sfătuieşte pe Ingrid să se transfere pe Paris.

Ingrid şovăie şi, curios, îl apără pe căpitanul libidinos, pretinzând că

îi înţelege singurătatea, nevoia de tandreţe şi consolare în acele lungi nopţi din largul oceanului. Dar, după ce se mai gândeşte, tânăra se hotărăşte să meargă cu vărul ei Peter, care o va duce în siguranţă la rudele ei din Norvegia. Nu trebuie să prelungeşti o situaţie care nu te face fericit, cugetă ea, şi numai părăsind de bunăvoie vasul ea se va bucura de amintirile frumoase ale zilelor petrecute pe ocean.

Chiar şi aşa, tânăra se desparte de căpitanul amorez cu o strângere de inimă – el îi face cu mâna posomorât de la provă; ea îi întoarce