fost cea mai îndrăzneaţă şi mai optimistă viziune pe care Borges a propus-o vreodată în public, dar apelul adresat tinerilor criollos nu a avut niciun ecou, nu peste multă vreme Cursos devenind un teren fertil pentru naţionaliştii de dreapta de tipul celor de la Nueva República.

Plecarea lui Norah Lange l-a lăsat pe Borges într-o stare de deznădejde totală, în absenţa femeii iubite, senzaţia „neantului personalităţii” ameninţând să-l copleşească din nou. Cu toate că

scriitorul şi-a reluat obiceiul de a explora cartierele oraşului după

operaţia la ochi, în hoinărelile lui se ghicea o anumită disperare: se aventura în puterea nopţii prin zonele cele mai rău famate, locuri unde delincvenţii mergeau înarmaţi cu cuţite şi pistoale, şi unde câinii furioşi îi atacau pe trecători. Odată a scăpat ca prin urechile acului, în timp ce se plimba cu Ulyses Petit de Murat şi Sixto Pondal Ríos în Bajo din Belgrano, un cartier amărât, cu crescătorii de cai şi grajduri, şi mişunând de borfaşi. Miopul Borges se folosea de un baston ca să-şi găsească drumul pe întuneric de-a lungul unui gard din metal şi loviturile repetate au atras atenţia unor golani care au început să-i înjure pe cei trei prieteni. Văzând că golanii se apropie de ei, Ulyses şi Pondal Ríos s-au hotărât să o ia la fugă, Borges însă a rămas pe loc şi, spre groaza lor, a început să-i înfurie pe agresori punându-le la îndoială bărbăţia: „Ce spui tu acolo, Rosita?” striga el.

„Nu te-aud. Pelagia!”416 Până la urmă Ulyses şi Pondal s-au văzut nevoiţi să-l tragă după ei până la o gară din apropiere şi să-l treacă

peste o barieră de unde au alergat de le scăpărau călcâiele până în centrul oraşului Belgrano.

Violenţa îl atrăgea pe Borges ca un magnet. De parcă simţea că

416 Petit de Murat, Borges Buenos Aires, p. 107

trăieşte cu adevărat numai dacă era prezent la certuri, încăierări sau chiar la uciderea cuiva. Câteva luni mai târziu, îi va trimite o carte poştală lui Ulyses în care va descrie un incident de pe calle Montenegro, la ieşirea de pe avenida Jorge Newberry, lângă

Cimitirul Chacarita: „Acum câteva seri – profitând de absenţa noastră – a fost un schimb de focuri între poliţie şi nişte scandalagii pe străduţa aia întunecată, în urma căruia a căzut împuşcat un hoţ; victima se numea, ca să păstreze culoarea locală, Antonio Rosendo”417. Într-adevăr, viaţa se folosea de absenţa lui Georgie fiindcă, oricât de mult încerca el să simtă că trăieşte – atingerea pumnalului, forţa tigrului – viaţa era mereu în altă parte, mereu de neatins.

Borges se consola într-un fel vizitând familia Lange pe calle Tronador şi era recunoscător mai ales pentru clipele petrecute în compania surorii mai mari a lui Norah, Haydée, deşi „era clar că

prezenţa mea n-o interesa şi-mi arăta acest lucru cu o admirabilă

politeţe şi compasiune”, după cum îi va spune el unui prieten418. În tot acest timp i-a scris lui Norah şi a „primit de multe ori răspuns”

dar, pe măsură ce data revenirii ei din Norvegia se apropia, devenea din ce în ce mai neliniştit419. Spre sfârşitul anului 1928, a scris primul eseu pe un subiect care îl va fascina mereu – celebrul paradox al lui Ahile şi al broaştei ţestoase, în care sprintenul Ahile nu o poate nicicând ajunge din urmă pe domoala ţestoasă420. Paradoxul lui 417 Carte poştală nedatată, adresată prin 1928 lui Ulyses Petit de Murat. Consultată

prin bunăvoinţa Fedrei Petit de Murat, Buenos Aires.

418 Ibid.

419 Ibid.

420 „La perpetua carrera de Aquiles y la tortuga”, La Prensa, 1 ianuarie 1929, şi retipărit în Discusión, Manuel Gleizer: Buenos Aires, 1932. Vezi Discusión, OC I, pp.

244–248.

Zenon era o oglindă a temerilor lui – poate că şi el fusese condamnat la încercarea zadarnică de a-şi împlini dorinţele. Aceste temeri se regăsesc în epigraful ales pentru El idioma de los argentinos (Idiomul argentinienilor), o nouă culegere de eseuri pe care a publicat-o în anul acela. Epigraful era o parafrază a unei idei de care dăduse în volumul Aparenţă şi realitate de F.H. Bradley: „Pentru dragostea neîmplinită lumea este un mister, un mister pe care dragostea împlinită pare să îl înţeleagă”421. Întoarcerea lui Norah Lange va hotărî dacă dragostea lui Borges va fi în sfârşit împlinită sau dacă

întregul univers se va contracta, dispărând într-un mister impenetrabil.

Cred că Borges a primit răspunsul în februarie 1929, căci la revenirea în Buenos Aires, Norah Lange a refuzat să reia legătura cu elxxix. Reacţia lui poate fi găsită într-un eseu pe care l-a publicat în iunie, având drept subiect Infernul. Eseul explorează natura chinului etern – presupune suferinţă fără sfârşit sau simpla dispariţie a sufletului fără perspectiva unirii cu Dumnezeu? Aceste speculaţii teologice îşi aveau sursa în experienţa proprie fiindcă într-un post-scriptum Borges descria un vis în care se făcea că se află într-o încăpere pe care nu o putea recunoaşte:

M-am întrebat cu teamă unde sunt? şi am înţeles că nu ştiam. M-am întrebat cine sunt? şi nu m-am putut recunoaşte. Teama a crescut în mine. M-am gândit: acest priveghi îndurerat este de-acum Infernul, acest priveghi fără ţintă îmi va fi veşnicia. Atunci m-am trezit cu adevărat: tremurând422xxx.

421 Epigraful sună astfel: „Para el amor no satisfecho el mundo es misterio, un misterio que el amor satisfecho parece comprender”, Bradley, Appearance and Reality, XV. Vezi El idioma de los argentinos, p. 7.

422 „La duración del Infierno”, Síntesis 25, iunie 1929, şi Discusión, OC I, pp. 235–

238

Pierdută era viziunea sinelui împlinit, pierdute erau legăturile cu o lume anume: promisiunea Alephului dispăruse, iar Infernul era o încăpere în ţara nimănui, unde nu mai ştiai cine eşti.

Semnul cel mai elocvent al respingerii lui Borges de către Norah Lange a fost pierderea vocii poetice. În februarie 1929, scriitorul a publicat în Criterio un poem intitulat Paseo de Julio, după celebrul cartier cu felinare roşii de lângă docuri, tema lui fiind prostituţia ca

„Rai pentru cei ce trăiesc în Iad”423. Acesta avea să fie ultimul poem înaintea unei pauze de 14 ani. În august, şi-a publicat cea de a treia culegere de poeme – Caietul San Martín – titlul la care, ironia sorţii, se gândise cândva pentru „istoria Argentinei în versuri”, dar astfel de proiecte grandioase erau peste puterile lui în aceste momente, după

cum va recunoaşte şi el într-un epigraf la noua lui carte, un citat dintr-o scrisoare semnată de Edward Fitzgerald: „Puţini sunt cei ce au răgazul de-a citi şi, posedaţi de orice muzică în suflet, să nu fie în stare a versifica pe marginea a 10–12 întâmplări în cursul vieţii lor”.

Din nefericire, muzica din sufletul lui Borges se auzea din ce în ce mai slab de la ruptura de Concepción Guerrero: Fervor de Buenos Aires avusese 49 de poeme, Luna de pe cer – 27, iar, la apariţia lui pe 7

august 1929, Caietul San Martín avea doar 12 poeme, şase dintre ele despre moarte.

Caietul San Martín a fost un fel de rămas-bun al lui Borges de la viaţa de poet. Scriitorul s-a resemnat cu o carieră de eseist şi comentator cultural – în iunie 1929 declara revistei Literatura Argentina că preferă proza şi menţiona că începuse lucrul la o 423 „El Paseo de Julio”, Criterio 51, 21 februarie 1929, şi ulterior în Cuaderno San Martín, 1929. Vezi o versiune revizuită în Cuaderno San Martín, OC I, pp. 95–96.

biografie a lui Evaristo Carriego424. Această alegere sugerează că, deşi poate că renunţase la ambiţia de a deveni bardul oraşului Buenos Aires, Borges încă mai era ataşat de ideea de a promova acel criollism democratic care îşi avea originea în cântecele lui Carriego despre barrio, foarte probabil un mijloc de contestare a naţionaliştilor catolici şi a reacţionarilor de la revista Nueva República.

Borges şi-a găsit un aliat influent pentru naţionalismul lui cultural rezidual într-un nou prieten, Alfonso Reyes, unul dintre cei mai faimoşi oameni de litere latino-americani, care sosise în Buenos Aires cu un an în urmă ca ambasador al Mexicului în Argentina.

Reyes s-a implicat în viaţa literară argentiniană şi îi invita la cină pe Borges şi pe alţi tineri scriitori în fiecare duminică la reşedinţa ambasadei. În 1929, a devenit editorul unei colecţii de cărţi numită

Cuardenos del Plata, care era asociată cu Editorial Proa condusă de Évar Méndez, motiv pentru care poate Borges nu era membru al colegiului de redacţie, cu toate că cea de-a treia culegere a lui de poeme va fi publicată în acelaşi an în colecţia lui Reyes.

Reyes intenţiona să înfiinţeze şi o nouă revistă literară de largă

orientare naţionalistă, Libra, împreună cu Borges, Marechal şi Bernárdez, dar Marechal şi Bernárdez derapau rapid spre dreapta, divergenţele ideologice dintre ei şi Borges neputând fi trecute cu vederea. Pe 27 mai 1929, Reyes scria în jurnalul lui că Borges a demisionat din comitetul editorial al revistei Libra din cauza unor

„ciocniri banale” cu Marechal, dar şi cu Bernárdez, care dezaproba prietenia lui Borges cu scriitori pe care îi considera „impuri” şi inacceptabili425. Libra a apărut în august 1929, avându-i editori numai 424 Vezi Vaccaro, Georgie, p. 336.

425 José Emilio Pacheco, „Borges y Reyes: una correspondencia”, Revista de la

pe Marechal şi pe Bernárdez, dar nu a supravieţuit primului număr.

La începutul anului 1930, Alfonso Reyes se săturase de toate aceste gâlcevi. Pe 8 ianuarie, scria în jurnalul lui: „Nimeni nu este interesat de literatură, ci doar de politica literară dusă de un grup sau altul, de patotas; indivizi sau grupuri se trădează unii pe alţii tot timpul.

Preferă fanteziile bazate pe bârfe în locul realităţii. Totul e foarte ciudat”426. Curând, Reyes a plecat la Rio de Janeiro ca să preia un nou post, de ambasador în Brazilia.

Borges s-a despărţit de Marechal şi Bernárdez fiindcă aceştia s-au întors împotriva lui Irigoyen şi au trecut la naţionalişti. Peste câţiva ani va cădea la pace cu Bernárdez, dar nu şi cu Marechal, faţă de care Borges va continua să simtă o mare dezamăgire, sentiment de altfel reciproc, după cum reiese din Adán Buenosayres, care va deveni unul dintre romanele de referinţă ale literaturii argentiniene după

publicarea lui în 1949. Aici Marechal priveşte cu dispreţ anii în care era locotenentul lui Borges în slujba criollismului. Autorul pomeneşte cu ironie petrecerile de la reşedinţa surorilor Lange, pe calle Tronador, şi îl ridiculizează pe Borges prin Luis Pereda, un personaj pedant, neîndemânatic, un tânăr scriitor luat peste picior pentru mistica arogantă a arrabal-ului pe care o cultiva.

Oricum, în 1929 lui Borges nu i-a mers totul rău. Lucrurile au început să se îndrepte spre sfârşitul primei jumătăţi a unui an care începuse atât de dezastruos cu pierderea lui Norah Lange. În luna mai, a primit premiul al doilea pentru cartea lui de eseuri, El idioma de los argentinos, la concursul Premiul Literar Municipal pe anul 1928, apoi, câteva luni mai târziu, cred că a reuşit să-şi facă o nouă

Universidad de México 34, decembrie (1979), p. 4

426 Ibid., p. 5

prietenă. Acesta a fost rezultatul vizitelor lui în oraşul La Plata ca să-l întâlnească pe Pedro Henríquez Ureña, originar din Santo Domingo şi unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali latinoamericani, pe care îl cunoscuse prin Alfonso Reyes şi care la vremea aceea era profesor la universitatea de acolo. Borges era adesea însoţit în vizitele lui de un prieten pe nume Néstor Ibarra, un tânăr franco-argentinian care-şi scria lucrarea de disertaţie pe o temă