Simt teroarea frumuseţii: cine ar îndrăzni să mă condamne când am fost iertat de această măreaţă lună a singurătăţii mele?317
315 Scrisoare către Jacobo Sureda, 27 noiembrie 1924, în Cartas del fervor, p. 234
316 „Último sol en Villa Ortúzar” în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 69
317 „Casi Juicio Final” în Luna de enfrente, 1925, şi OC I, p. 69
Acea lună, cu siguranţă, făcea aluzie la misterioasa Norah Lange, iar frumuseţea ei, deşi încă o promisiune îndepărtată, întărea încrederea poetului în forţa imaginaţiei.
La urma urmelor, Borges căuta o ieşire din stagnarea creativă în care intrase de la întoarcerea din Europa, iar planurile lui de a crea o versiune criollo a Ultrei se aflau în mare pericol. Ajunsese într-un impas cu Concepción: fata reprezentase cândva dorinţa de revoltă
împotriva trecutului şi în favoarea realităţilor contemporane ale Argentinei, dar Borges nu reuşise să ducă la îndeplinire acea revoltă
şi, departe de a înăbuşi vocea străbunilor lui, aceasta ameninţa să o înăbuşe pe a lui. Avea nevoie de un punct de echilibru, de o sinteză, de un Aleph care să-l ajute să împace tradiţionalul cu modernul, trecutul cu prezentul, pampasul cu oraşul.
În fine, undeva către sfârşitul anului 1924 sau, poate, la începutul lui 1925, Borges s-a hotărât să pună capăt relaţiei cu Concepción. Un act teribil de trădare, fără nicio îndoială, dat fiind că sărmana fată
îndurase un an întreg absenţa lui Borges şi se şi pregătise ca, la revenirea acestuia, să-şi înfrunte tatăl de dragul lui. E de la sine înţeles că tânăra a suferit mult – după despărţirea de Borges s-a despărţit şi de prietena ei, Norah Lange, nemaivorbindu-i niciodată.
Pe de altă parte Borges credea că tocmai Norah ar putea fi sursa lui alternativă de inspiraţie, prin care să transmită mai multă energie scrierilor lui. În ianuarie 1925, Borges a publicat propria versiune a ultimei pagini din Ulise, prima traducere din James Joyce în limba spaniolă318. Pasajul reprezintă celebrul monolog în care Molly Bloom îşi aduce aminte de vremea în care era gata să se dăruiască iubitului ei. Faptul că Borges a ales unul dintre cele mai erotice episoade din 318 „La última hoja del Ulises”, Proa 6, ianuarie 1925. Retipărit în Textos recobrados, 1919–1929, pp. 201–202
tot romanul – un flux liric al conştiinţei punctat de cuvântul „da” –
sugerează că, la începutul anului 1925, scriitorul era foarte sensibil la forţa cu care Molly Bloom îşi afirma dorinţa.
La scurtă vreme după ce a abandonat-o pe Concepción, Borges a scris un eseu în care îşi exprima dorinţa de sinteză a tradiţiei şi inovaţiei. L-a numit Aventură şi ordine, fiindcă lua în discuţie celebrul poem de Guillaume Apollinaire, în care marele precursor al avangardei literare din Franţa dezaproba în parte rolul jucat de el în revolta împotriva tradiţiei şi pleda pentru o reconciliere a
„aventurii” avangardei cu „ordinea” tradiţională a literaturii319. Un obiectiv pe placul lui Borges, dar, spre deosebire de Apollinaire, scriitorul argentinian punea mai mare preţ pe „ordine” decât pe
„aventură” – puţine aventuri pot fi găsite în exerciţiul artei, susţinea el, şi asta nu în ultimul rând fiindcă aventura este „o normă a viitorului”. Şi totuşi, Borges declara că este mulţumit şi de aventură, şi de ordine, atâta vreme cât cei care le vor o fac cu „eroism”.
Destul de ciudat, Borges nu a menţionat nici măcar o dată titlul poemului lui Apollinaire în eseul lui. Poate a crezut că astfel ar dezvălui prea mult, căci poemul se numea La jolie rousse (Frumoasa roşcată), o aluzie la noua iubită a lui Apollinaire, Madeleine Kolb, fata care, spera poetul, îl va inspira să aplaneze „străvechea ceartă
dintre tradiţie şi inovaţie”:
Iată că vine vara, cumplitul anotimp,
Iar tinereţea mea e moartă ca şi primăvara
319 Titlul iniţial al eseului lui Borges a fost „Sobre un verso de Apollinaire”, Nosotros 190, martie 1925, dar a apărut ca „La Aventura y el Orden” în El tamaño de mi esperanza, Proa: Buenos Aires, 1926. Vezi El tamaño de mi esperanza, Espasa Calpe/ Seix Barral: Buenos Aires, 1993, pp. 6972. În următoarele note, paginile menţionate vor fi cele din ediţia 1993.
O, Soare, e timpul Raţiunii arzătoare
Şi eu aştept
Ca mereu s-o urmăresc întruchiparea aleasă şi dulce
Ce-o îmbracă să o iubesc şi eu singur
Ea vine şi m-atrage ca fierul un magnet
Ea are înfăţişarea fermecătoare
A unei minunate roşcatexxiii
Şi Borges trebuie să fi sperat că roşcata Norah Lange va deveni într-o zi „Raţiunea arzătoare” la care visase Apollinaire. Voia să se realizeze deplin ca poet, voia să facă pentru argentinieni ceea ce făcuse Joyce pentru irlandezi şi mai voia ca opera lui să aibă întreaga splendoare pasională a unui Walt Whitman, dar, pentru aceasta, trebuia să găsească intuiţia unificatoare, Alephul, care să dezvăluie adevărul despre sine şi legătura lui vitală cu realitatea pământului natal.
CAPITOLUL 8
Aventuri în avangardă
(1925)
Până la sfârşitul anului 1924 avangarda din Buenos Aires atrăsese deja un număr apreciabil de recruţi, majoritatea tineri de-abia trecuţi de 20 de ani, nerăbdători să se alăture cauzei artei moderne, împotriva vechilor susţinători ai tradiţiei. Condiţia acceptării în Noua Generaţie o constituia publicarea unui poem sau a unui articol fie în Martín Fierro, fie în Proa. Dintre cele două reviste, Martín Fierro era cea mai accesibilă: o publicaţie deschisă unei game largi de curente literare, atâta timp cât acestea serveau interesele avangardei.
Pe lângă eseuri despre artă şi literatură, includea o mare varietate de ştiri literare, cronici mondene şi texte satirice sau umoristice. O
rubrică mult gustată era „epitaful” burlesc în versuri care ataca scriitori mai în vârstă precum Leopoldo Lugones sau lua în zeflemea alţi martinfierristas. Proa era mai sobră, mai selectivă în acceptarea colaborărilor şi reflecta în primul rând preocupările lui Borges –
literatura şi ideile, cu o preferinţă vădită pentru poezie.
În jurul celor două reviste viaţa era destul de agitată. La început, se ţinea o tertulia la librăria lui Manuel Gleizer, care juca şi rolul de editor pentru aceşti noi poeţi. Un alt loc de întâlnire era librăria lui Samet, care ocupa un subsol pe avenida de Mayo, sub un teatru specializat în spectacole de flamenco, motiv pentru care rafturile şubrede se clătinau bine în timpul unor zapateados mai viguroase ale dansatorilor de deasupra. Alte locuri frecventate de Noua Generaţie erau confiterías precum Richmond pe calle Florida şi La Cosechera pe avenida de Mayo, ca şi mai multe restaurante ieftine de pe calle Corrientes, preferatul fiind un birt soios pe calle Cangallo căruia îi
spuneau El Puchero Misterioso („Tocana misterioasă”), fiindcă era un adevărat mister cum puteau mânca acolo o tocană, cu pâine şi vin, numai pentru 20 de cenţi. Membrii Noii Generaţii îşi petreceau nopţile prin taverne, într-un arrabal dărăpănat sau la cârciumile din centrul oraşului, iar când banii erau de ajuns mergeau la Cabaret Tabaris, unde dansau cu fetele şi beau şampanie ieftină. La ocazii mai deosebite – lansarea unei cărţi sau vizita unui oaspete din străinătate – dădeau un „banchet”, de obicei la Hotel Marconi în Plaza del Once, şi acolo de cele mai multe ori se îmbătau toţi criţă.
Într-adevăr, se punea mare preţ pe onorarea scriitorilor străini cu multă mâncare şi băutură – Marinetti, Pirandello şi Ortega y Gasset s-au numărat printre celebrităţile care au vizitat Buenos Aires-ul la mijlocul anilor 1920 – şi, după obişnuitul banchet, distinsul musafir era tratat cu o repriză de tangouri la Café Tortoni pe avenida de Mayo. Acolo l-au dus pe Luigi Pirandello, un eveniment cu atât mai memorabil cu cât Ricardo Güiraldes l-a invitat pe Carlos Gardel, un cântăreţ care încă nu devenise cunoscut în lumea întreagă, ca să-i cânte celebrului scriitor320.
Dar locul care servea drept cartier general neoficial al Noii Generaţii era Royal Keller, o cârciumă de la subsol, la întretăierea străzilor Corrientes şi Esmeralda, care după lăsarea întunericului se îngrijea de nevoile femeilor nopţii şi ale clienţilor lor solitari. Aici îşi avea sediul scandaloasa Revista Oral, invenţia poetului peruvian Alberto Hidalgo, nu de mult iniţiator al sencillismo, acum însă
