să suferim infidelităţile cuvântului402.

Şi totuşi, Borges a reluat relaţiile cu Norah prin iulie 1927, după

cum am văzut; probabil chiar au fost logodiţi o vreme, dar această

situaţie nu a durat mai mult de câteva luni şi, până în septembrie, Norah l-a mai respins o dată. Această a doua dezamăgire va duce la o altă denunţare plină de amărăciune a „tragediei generale a scrisului”. În cadrul unei conferinţe sponsorizate de La Prensa, pe care a ţinut-o în septembrie, Borges a abordat chestiunea limbii pe care trebuie să o folosească scriitorii argentinieni, declarându-se în favoarea spaniolei literare cu intonaţie argentiniană, pentru ca, într-un pasaj extraordinar, să-şi exprime neîncrederea viscerală în toate formele de limbaj, susţinând că Diavolul – „acel şarpe batjocoritor, acel inventator al echivocului şi-al aventurii, acel sâmbure al fructelor şansei, acea eclipsă a unui înger” – a fost cel care a dat nume tuturor lucrurilor din această lume403.

Această răbufnire venea la doar câteva săptămâni după ce Norah rupsese logodna – tânăra primise o declaraţie de dragoste de la Girondo şi nu-şi mai putea nega sentimentele pe care le avea pentru rivalul lui. Dar, în mod curios, reacţia lui Borges la această ultimă

respingere – dincolo de durerea pricinuită de hotărârea lui Norah – a fost de admiraţie, chiar de respect, faţă de forţa extraordinară a pasiunii care o împingea pe această tânără inocentă spre o soartă pe care nimeni nu o putea întrevedea. La scurtă vreme după publicarea romanului Voz de la vida, la jumătatea lunii octombrie, Borges a scris un poem intitulat Doctrinei pasiunii din glasul tău (A la doctrina de 402 „Indagación de la palabra”, El idioma de los argentinos, p. 24

403 „El idioma de los argentinos”, în El idioma de los argentinos, p. 149. Conferinţa, intitulată iniţial „Sobre el idioma de los argentinos”, a fost susţinută pe 23

septembrie şi publicată în La Prensa, 24 septembrie 1927.

pasión de tu voz) 404 . (Utilizarea repetată a cuvintelor voz şi vida în cadrul poemului se făcea ecoul titlului romanului lui Norah, iar sentimentele lui se potriveau exact cu cele ale unui adorator respins ca Ivan.) Poemul este adresat unei femei fără nume, al cărei glas este

„sunetul pasional al dragostei”. „Îndură-te de noi, scrie Borges, cei care l-am auzit fără să merităm.” Iubita a refuzat să devină centrul lumii:

dar al tău este glasul pasiunii în toată puterea şi gloria lui şi îneacă vorbele ce le rosteşti.

Cum să uit ce nu ne-a fost sortit să auzim?

Cum să uit glasul tău plin de pasiune

când glasuri ce cândva „te iubesc” spuneau au fost uitate, iar al tău ne subjugă?

În ciuda acestei resemnări, poetul priveşte înainte, spre un viitor în care poate va recâştiga dragostea femeii, căci glasul pasiunii promite că dragostea este posibilă pe acest pământ, şi nu numai dragostea, ci chiar „întreaga prezenţă a fericirii”.

Evident, Borges simţea că nu era chiar totul pierdut: Norah 404 Borges a publicat „A la doctrina de pasión de tu voz”, datat 1927, în Cuaderno San Martín cu o dedicaţie adresată poetesei Wally Zenner. Manuscrisul existent în Colecţia Borges aflată la Alderman Library, University of Virginia, este datat tot 1927, dar nu are nicio dedicaţie. Bioy Casares m-a asigurat că Borges nu a fost niciodată îndrăgostit de Wally Zenner, ci, dimpotrivă, considera că e o caraghioasă

cu stilul ei melodramatic de a recita (interviu, Buenos Aires, 15 noiembrie 1995).

Zenner însăşi mi-a spus, într-o convorbire pe care am purtat-o la telefon, că nu a fost niciodată o „prietenă apropiată” a lui Borges (Buenos Aires, 13 noiembrie, 1995). Prin urmare, este puţin probabil ca Wally Zenner să fi constituit subiectul poemului, mai ales în acea perioadă. Sunt sigur că acesta este unul dintre primele exemple în care Borges şi-a dedicat poemele prietenelor, fără ca persoanele în cauză să fi fost neapărat sursa de inspiraţie.

renunţase la gândul de a mai pleca la Paris şi era posibil ca, în anul pe care intenţiona să-l petreacă la Oslo cu sora ei, să uite de sentimentele pentru Girondo şi atunci să o recâştige. Între timp însă

trebuia să supravieţuiască în Buenos Aires fără ea, o perspectivă

destul de sumbră şi neliniştitoare, o perioadă în care toată lumea lui interioară va rămâne în suspensie, aşteptând întoarcerea lui Norah, aşteptând să descopere dacă îşi mai poate găsi mântuirea ca scriitor sau dacă va fi condamnat pentru totdeauna la neantul sinelui.

CAPITOLUL 11

Răzbunare şi înfrângere

(1927–1930)

Ruptura dintre Norah Lange şi Borges a avut loc în toiul unor noi frământări politice în Argentina, dat fiind că preşedintele, Marcelo T.

De Alvear, se afla la sfârşitul mandatului. Conform Constituţiei, Alvear nu avea voie să candideze la un al doilea mandat consecutiv şi, dintre posibilii lui succesori, cel mai popular era Hipólito Irigoyen, omul care îl precedase în funcţie între 1916 şi 1922.

Irigoyen era o figură controversată. Alegerea lui ca preşedinte în 1916 adusese Partidul Radical la putere pentru prima dată în istorie şi, în timpul mandatului, Irigoyen îşi răsplătise susţinătorii mărind numărul de locuri de muncă în sectorul de stat şi sporind cheltuielile publice. Consecinţele, într-o economie mondială destabilizată de Primul Război Mondial, au fost inflaţia accentuată şi protestele muncitorilor care au culminat cu celebra Semana Trágica din ianuarie 1919, martora unor confruntări între poliţie şi muncitori în cursul unei teribile greve generale iniţiate de sindicatele conduse de anarhişti. Alvear, succesorul lui Irigoyen, deşi tot radical, încercase să reintroducă disciplina financiară, o politică ce a scindat partidul în 1924 într-o facţiune pro-Irigoyen şi un rest de „radicali antipersonalişti” loiali lui Alvear. În 1928, perspectiva realegerii lui Irigoyen îi alarma pe fermierii conservatori, care dominau exporturile, vitale pentru economia naţională, dar îi şi dezbina în privinţa celei mai bune metode de a-i bara drumul lui Irigoyen –

reintroducerea sistemului alegerilor controlate, dacă aşa ceva mai era posibil, sau desfiinţarea sistemului electoral şi crearea unui stat autoritar.

Apropiatele alegeri prezidenţiale au exacerbat conflictele ideologice dintre scriitorii Noii Generaţii. Unii martinfierrişti au cotit spre stânga şi, împreună cu scriitorii din grupul Boedo, au acordat sprijin socialiştilor sau Partidului Comunist de-abia înfiinţat. Cea mai dură sciziune a avut loc însă între susţinătorii şi adversarii lui Irigoyen. Borges s-a declarat trup şi suflet în favoarea lui Irigoyen nu doar pentru că era radical din familie, bunicul lui fiind prieten cu fondatorul partidului, Leandro Alem, ci şi pentru că acel criollism democratic, urban, pe care îl definise îşi găsea un reprezentant firesc în Irigoyen, marele susţinător al claselor inferioare.

Grupul de scriitori anti-Irigoyen din cadrul Noii Generaţii îl priveau pe liderul radical ca pe un agitator periculos, capabil să

distrugă ordinea şi prosperitatea. Aceşti tineri reacţionari s-au unit în jurul unui nucleu alcătuit din martinfierristul Ernesto Palacio, fraţii Julio şi Rodolfo Irazusta, şi Juan E. Canilla. Anti-Irogoyenii se declarau adepţii unui naţionalism de dreapta pe care îl vom numi de-aici încolo naţionalism (nacionalismo), ca să-l deosebim de criollismul democratic al lui Borges, şi care, deşi nu era sută la sută

fascist, avea câteva teme comune cu naţionalismul fascist pe care Leopoldo Lugones îl propovăduise de la primul mandat al lui Irigoyen. Principalul lor argument era că republica argentiniană era ameninţată de demagogia politicilor de partid şi de imigraţia în masă. Pe termen scurt, voiau restrângerea dreptului de vot la argentinienii indigeni şi o imigraţie controlată, scopul lor fiind însă

instituirea unei societăţi unitare conduse de un caudillo suprem ale cărui principii să provină din doctrina socială catolică şi valorile tradiţionale criollo. Un element esenţial în strategia lor era provocarea unei lovituri de stat, chiar înainte de alegerile din 1928

naţionaliştii începând să-i abordeze pe ofiţerii simpatizanţi şi îndemnându-i să pună mâna pe putere pentru a împiedica

realegerea lui Irigoyen.

În a doua jumătate a anului 1927, tinerii scriitori naţionalişti se pregăteau să lanseze o revistă numită La Nueva República, al cărei prim număr era programat să apară pe 1 decembrie. Evenimentul trebuie să-l fi îngrijorat pe Borges fiindcă naţionaliştii erau membri ai Noii Generaţii şi chiar prieteni cu el – Ernesto Palacio urma să se însoare cu o verişoară de-a lui Borges – şi puteau să-i îndepărteze pe oameni de la criollismul lui moderat. De aceea decizia lui Borges de a se angaja în politică trebuie să fi fost influenţată de dorinţa de a contracara influenţa exercitată de naţionalişti. Prin octombrie, a fondat Comitetul Tinerilor Intelectuali pentru Irigoyen (Comité de Jóvenes Intelectuales Irigoyenistas) care a atras destul de mulţi scriitori.

Borges era preşedinte, Leopoldo Marechal vicepreşedinte, iar Ulyses Petit trezorier; alţi membri ai comitetului erau Macedonio Fernández, Pablo Rojas Paz, Carlos Mastronardi, Xul Solar, Roberto Arlt, Sixto Pondal Ríos, Raúl şi Enrique González Tuñón, şi Raúl Scalabrini Ortiz. Borges era fondatorul şi forţa motrice – sediul comitetului era în apartamentul lui de pe calle Quintana nr. 222.

Deşi există puţine consemnări ale activităţilor acestui comitet, Borges şi prietenii lui au jucat un rol foarte activ în campania de realegere a lui Irigoyen. Au elaborat un manifest politic, pe care l-au lipit pe pereţi în tot oraşul. Manifestul, aproape sigur scris de Borges, identifica „trei faze” în edificarea naţiunii argentiniene: „1810–1816: Revoluţia [împotriva Spaniei]; 1853–1860: Organizarea [republicii]; 1916–1922: Conştiinţa Argentiniană [primul mandat al lui Irigoyen]”. Apoi manifestul anticipa o nouă fază: „1928: Noi, tinerii scriitori, susţinem marea speranţă a patriei – IRIGOYEN

PREŞEDINTE”. Era semnat de Borges şi de membrii Comitetului

Tinerilor Intelectuali 405 . Ulyses Petit de Murat îşi va aminti de participarea lui împreună cu Borges la şedinţele Comitetului Central al Partidului Radical406 şi că pe 27 decembrie 1927 cotidianul de mare tiraj Crítica a publicat o scrisoare semnată de Borges şi de toţi membrii Comitetului Tinerilor Intelectuali care anunţa falsificarea buletinelor de vot la alegerile pentru funcţii în cadrul Partidului Radical în oraşul Córdoba. Stilul scrisorii sugerează că autorul ei a fost însuşi Borges: scriitorul îi acuza pe adversarii lui Irigoyen că i-au privat pe cetăţeni de drepturile lor civile fundamentale prin falsificarea acestor alegeri şi făcea apel la membrii de partid să se ralieze la „adevărata doctrină radicală” care „încununează triumful democraţiei argentiniene” şi care era pusă în pericol la apropiatele alegeri prezidenţiale din aprilie407.

Prin octombrie, Borges şi prietenii lui au exercitat presiuni asupra lui Évar Méndez, editorul revistei Martín Fierro, să declare oficial că

revista sprijină campania pro-Irigoyen. Méndez a refuzat, pretinzând că Martín Fierro a fost neutră din punct de vedere politic de la bun început, şi în numărul din 15 noiembrie a publicat o declaraţie prin care disocia revista de orice interese politice sau religioase şi nega zvonurile potrivit cărora revista participase la fondarea Comitetul Tinerilor Intelectuali408. Această dezminţire l-a 405 Manifestul a fost reprodus în La Fronda, 8 septembrie 1930 – la două zile după

lovitura de stat militară care l-a răsturnat pe Irigoyen –, într-un text care lua în râs entuziasmul lui Borges şi al partizanilor lui faţă de preşedintele înlăturat de la putere.

406 „Jorge Luis Borges y la revolución literaria de Martín Fierro” , El Correo Literario, 1 ianuarie 1944. Citat în Rodríguez Monegal, Jorge Luis Borges: A Literary Biography, pp. 229–230.

407 Scrisoare consultată prin bunăvoinţa lui Wáshington Pereyra, Buenos Aires.

408 Vezi Martín Fierro, 31 august-15 noiembrie, p. 389.

înfuriat pe Borges şi, în cursul lunii decembrie, conflictul care existase întotdeauna între grupul Proa şi martinfierrişti a răbufnit din nou. Borges şi prietenii lui au fost acuzaţi de „cosmopoliţii” de la Martín Fierro că au trădat idealurile Noii Generaţii şi că au înfiinţat comitetul pro-Irigoyen doar ca să obţină slujbe şi protecţie din partea Partidului Radical, ale cărui comitete politice erau notorii pentru corupţia lor409. Borges a rămas imperturbabil la astfel de atacuri; singurul lor efect a fost poate exacerbarea cinismului lui agresiv –

Petit de Murat îşi amintea cum Borges îi şoptea sarcastic în timpul unei întruniri a Partidului Radical: „Mă întreb când vor începe să

împartă plăcintele cu carne”, „plăcinte cu carne” (empanadas) fiind termenul argotic pentru recompensele acordate susţinătorilor loiali ai partidului410.

Disputa s-a acutizat atât de mult, încât, pe 4 ianuarie, Borges, Marechal şi Bernárdez au demisionat din colectivul de redacţie al revistei Martín Fierro. Imediat Évar Méndez s-a hotărât să nu mai publice revista, poate pentru a împiedica o posibilă manevră a lui Borges de a-l îndepărta şi a prelua el conducerea redacţională.